Uimire

Ieri, datorită unei întâmplări, am ajuns într-o zonă a Bucureștiului în care nu am fost niciodată. Am fost în zona străzilor Lizeanu și Maica Domnului. O lume complet nouă mi s-a deschis în față. Parcă eram în București, dar nu semăna. Doar linia tramvaiului, traficul aglomerat și – din loc în loc – apariția unor blocuri îmi confirma că nu am părăsit orașul. Căsuțe mizere; bătrâni jerpeliți; fete îmbujorate ca niște țărăncuțe, mergând cu ochii plecați; copii aproape dezbrăcați, jucându-se în fața porții. O imagine a sărăciei, care însă nu m-a indispus, ci mi-a stârnit doar un sentiment de uimire. Dincolo de pereții coșcoviți, de hainele sărăcăcioase, am întrezărit o atmosferă boemă, nefirească. Părea că timpul s-a oprit în loc pe aceste străduțe, undeva la începutul secolului XX. Locurile semănau cu fotografiile sepia din cutia prăfuită cu amintiri a bunicii.
A fost o experiență înviorătoare.