Sapere aude

Până prin clasa a patra, trăiam cu senzația că sunt unul dintre cei mai inteligenți copii de pe Terra. Apoi, am fost nevoit să recunosc, încet-încet, că este posibil să existe alții, ceva mai inteligenți decât mine. Cu oarecare rezerve, dar am acceptat, până la urmă. Asta, deși, consideram că voi deveni următorul Einstein. Până la vârsta de 10 ani citisem destule cărți, dar gândul că alții sunt mai deștepți decât mine, m-a determinat să citesc și mai mult. Astfel, înainte să împlinesc 13 ani citisem deja Moș Goriot, Bătrânul și marea, Moby Dick, Anna Karenina, Război și pace, Crimă și pedeapsă, Idiotul, Frații Karamazov, Demonii, și majoritatea povestirilor lui Maupassant și O.Henry. Ceea ce nu este chiar un lucru neînsemnat. Când am ajuns la vârsta de 16 ani, terminasem deja două biblioteci; pe cea de cartier și pe cea din “Hovjordet.” Atunci, m-am oprit brusc. Citisem inclusiv manuale tehnice, gen “Cartea tâmplarului universal.” Vor trece ani buni până îmi voi relua lectura, recitind unele cărți și făcându-mi apoi o listă cu “must read.” Motivul acelei întreruperi nu era dat însă de faptul că nu mai aveam nimic de citit, ci de apariția unui factor perturbator în peisaj: fetele. [Pentru detalii, a se consulta "Viața lui Ragnar," începând cu capitolul XI.] Deodată, descoperisem că existau și lucruri mult mai interesante decât reveria provocată de cărți. Și, parcă, nici nu-mi mai doream să fiu cel mai deștept om din lume. Mult mai târziu, când voi reîncepe cititul, nu voi mai regăsi însă aceeași magie, ca în trecut. Altădată, cărțile aveau darul de a mă duce într-o lume feerică; deseori trăiam aventurile personajelor, ca și cum erau ale mele. Am murit odată cu Andrei Bolkonski; am simțit durerea lui Santiago, când rechinii i-au devorat peștele; l-am urât și l-am compătimit simultan pe Raskolnikov. Acum însă, adult fiind, farmecul a dispărut; povestea propriu-zisă se pierde printre rânduri, sunt mai atent la metaforele folosite, la asemănările cu stilul și ideile altor autori șamd. Și nici timpul liber nu mai este același, ca în vremea copilăriei.

Totuși, acea senzație de “cel mai inteligent om de pe planetă” n-am reușit s-o îndepărtez complet. În continuare mă mai consider astfel, uneori. Și, la urma urmei, cine și după ce criterii spune că nu sunt?