Elise (III)

Deseori, învinuim trupul și necesitățile sale pentru acțiunile noastre. Deoarece, uneori se întâmplă să comitem un act împotriva logicii, iar impulsurile primitive ni se par a fi singura explicație rațională posibilă. Astfel, îl considerăm culpabil pentru înfăptuirea acestui lucru pe enigmaticul nostru subconștient. Dar ce se întâmplă cu rațiunea noastră în acele momente?

Șase februarie 2008 a fost o zi rece, într-o oarecare măsură mai rece decât zilele anterioare. După terminarea programului, eu și Elise am efectuat deja tradițională vizită în barul din apropierea podului Ypsilon. Înăuntru era cald, parcă mai cald decât de obicei. Nu-mi amintesc cu exactitate ce am băut în acea zi, dar era în mod sigur Jägermeister sau vreun lichior exotic și scump, deoarece doar asta bea Elise, iar eu luam întotdeauna ce lua și ea. Nu am stat mult, aproximativ 45 de minute – nu stăteam niciodată acolo mai mult de o oră. La ieșirea din bar, după câteva replici de „la revedere” s-a întins să-mi aplice obișnuitul (de acum) sărut pe obraz. Îmi amintesc foarte bine întreaga scenă. Momentul s-a desfășurat aproape cu încetinitorul, iar cumva acel sărut pe obraz a devenit unul pe gură. Cred că totul s-a datorat faptului că ne-am privit în ochi, atunci când ea se apropia de mine. Până atunci, îi aruncam doar o privire scurtă, după care mă uitam în altă parte.

Se poate afirma că acesta a fost primul sărut, dinspre partea mea, celălalt având loc în condițiile menționate anterior. A fost un sărut care a început cu o ușoară apăsare a buzelor și a devenit apoi unul aproape indecent. După asta, aflat într-o stare aproape hipnotică, i-am șoptit la ureche: “Să mergem la mine.” La care a răspuns cu un simplu „Ok„. Abia am vorbit pe drum, și atunci când am făcut-o a fost despre chestiuni precum pe unde trebuie să traversăm strada sau care este clădirea în care locuiam.

Am intrat grăbiți în holul imobilului și am urcat scările până la etajul doi, unde se afla amplasat apartamentul. Am deschis ușa, și am lăsat-o să intre prima înăuntru. Încă mai căutam eventuale semne de răzgândire pe chipul ei. Cu excepția unei ușoare roșeți în obraji, determinată pesemne de frigul de afară, nu am observat nimic în acest sens. Nu voi descrie în amănunt ce s-a întâmplat mai departe, deși nu sunt cuvintele cele care-mi lipsesc. A fost ceva aproape violent, pasional și grăbit, cel din urmă datorat faptului că trebuia să ajungă acasă înainte ca ceasul să arate ora șase. La fel s-a întâmplat și a doua zi, precum și în zilele următoare, de luni până vineri.

Ceea ce făceam era greșit, era imoral, era aproape periculos, dar abia așteptam să înceapă următoarea săptămână și să o văd din nou. Era de parcă rațiunea îmi era prinsă într-o beție neîntreruptă, din care nu puteam și nu voiam să mă mai trezesc. Însă, în fiecare weekend, singur fiind, mă simțeam vinovat și spuneam că, „Gata!, s-a terminat. Voi pune capăt acestui lucru de săptămâna viitoare.” Dar când ceasul suna în dimineața de luni, singurul meu gând era că peste puțin timp o voi revedea. Pe măsură ce mă apropiam de clădirea companiei, pulsul mi se accelera, revenind la cote normale abia după ce o vedeam și îmi zâmbea înainte să-mi ofere un sărut delicat.

Așa a trecut mai bine de o lună. Întrebările din mintea începuseră însă să se acumuleze. Pe la mijlocul lui martie, într-una din acele zile, ea se îmbrăca, iar eu stăteam în pat și o priveam, când am întrebat-o: “Ce facem noi aici, Elise?” Nu doream neapărat să primesc o explicație a legăturii noastre, ci am sperat poate să aud cuvinte precum „cred că m-am îndrăgostit de tine„. Nu voiam să fie doar o aventură, speram să întrezăresc un viitor al acelei relații. S-a oprit pentru o clipă și m-a privit în tăcere cu ochii ei azurii, după care mi-a răspuns: “Știi, și eu m-am întrebat asta. Nu sunt sigură încă.” Și-a reluat activitatea, cu gesturi ceva mai precipitate, în mod evident iritată puțin de întrebarea mea, după care a replicat cu o voce ușor tremurândă: “Cred că-mi înșel soțul cu tine. Asta doreai să auzi?” Nu am mai spus nimic, pentru o perioadă, privind-o în continuare, în timp ce ea își ferea privirea de a mea. Apoi am spus: “Ți-ai părăsi soțul pentru mine?” Avea o bluză albă în mâini pregătită fiind să o îmbrace, când am întrebat-o asta, și s-a oprit din nou, privindu-mă oarecum amuzată, după care mi-a răspuns: “Am nevoie de timp să-ți răspund la asta. Deocamdată, hai să ne mulțumim cu ceea ce avem. Adică, o aventură savuroasă.” Imediat după ce a rostit aceste vorbe, s-a aplecat și m-a sărutat într-un mod nerușinat. Nu era exact ceea ce doream să aud, dar pentru moment m-am abținut de la a cere alte lămuriri. Poate am sperat că se va îndrăgosti de mine într-un final și că nu va fi ceva trecător, nu știu.

Luna următoare, bunicul meu trecea în neființă și aveam nevoie de cineva lângă mine pentru sprijin moral. Iar ea era mereu acolo, știind de fiecare dată cuvintele potrivite în situația respectivă. Timpul a trecut cu viteza gândului, iar într-o bună zi – aproape pe neașteptate – am constatat că a venit vara. Ceea ce nu știam era că, sfârșitul acelei veri va aduce cu el o serie de convulsii neprevăzute, dar într-un fel, după cum se întâmplă în acest gen de relații, absolut inevitabile. Însă, despre asta voi relata în următoarea și totodată ultima postare despre Elise.

Partea I; Partea a II-a; Partea a IV-a.