Peste trei luni și o săptămână se vor împlini doi ani de la prima noastră… interacțiune. Îmi amintesc și acum felul în care m-am simțit atunci. Nu mă așteptam să găsească cineva acele versuri. Într-un fel este vina mea: nu verificasem cu suficientă atenție. Primul tău comentariu m-a enervat. Al doilea însă m-a făcut să mă mir: descoperiseși și celelalte bloguri. Nu cum le-ai găsit mă interesa, ci de ce le-ai căutat. Astfel, am vrut să aflu cine ești. Tot ceea ce știam era că ești o fată curioasă. Fragmentele din blogul tău șters, pe care le-am găsit în cache, au avut un efect ciudat asupra mea. A fost ca o scânteie care s-a aprins în mintea mea, atins parcă de o electricitate stranie. Am fost atras ca o molie de lumină. Iar conversațiile începute după asta nu făcut altceva decât să mă atragă și mai mult. Cred că una dintre explicații ar fi aceea că simțisem o vibrație bizară venind dinspre tine – erai interesată de mine, dintr-un motiv pe care nu-l percepusem. Poate voiam să aflu de ce, nu știu, cert este că la vremea la care am aterizat accidental pe blogul tău, printr-o uriașă coincidență doar la câteva minute după ce l-ai făcut public, sentimentele care se nășteau în mine cu privire la tine erau deja destul de intense. Ceea ce pot să spun fără echivoc este că te plăceam. De asta eram sigur. Erai ca o adiere a vântului într-o zi toridă de vară. O fetiță înveșmântată într-o femeie puternică, independentă. Ceva nemaiîntâlnit. Ceva ce voiam să cunosc.
Prima oară când am realizat că s-ar putea să fie ceva mai mult de atât, a fost după ce am citit cele scrise despre fosta ta mare iubire, or the closest thing to. Acele vorbe m-au iritat peste măsură. N-am stat însă foarte mult să analizez motivul pentru care se întâmpla asta. Eram încă în faza de negare. Știam totuși că se întâmpla ceva dubios, chiar în absența cuvântului; fiecare por al trupului îmi spunea asta. A urmat apoi acel articol despre bărbații din viața ta. Acolo am simțit pentru prima dată ura care mă învăluise. Zeița mea fusese pângărită, contaminată de atingerea celor impuri. Am vrut să-mi pot extinde ura în afara trupului și să le curm existența tuturor celor care îți sărutaseră buzele. Cu toate acestea, nici atunci nu eram pregătit să admit că te iubesc, deși te consideram într-un fel foarte straniu „a mea„. Pur și simplu nu puteam pronunța cuvintele. Când ai scris însă din nou despre el, ceva s-a rupt în mine. Am recitit acel articol de nenumărate ori, într-o bizară formă de autoflagelare, și de fiecare dată acele vorbe m-au durut la fel de tare. În acea lună am tras tare ca să termin proiectul început, în așteptarea propunerii tale. Nu atât conținutul ei era important, cât faptul că reprezenta un prilej de a discuta cu tine. Pe blogul meu nu mai comentai, iar tu scriai prea rar pentru a-mi oferi ocazia să inițiez o conversație. Odată cu propunerea, cursul evenimentelor a luat acea turnură cunoscută.
După ce am recunoscut că te iubesc, lucrurile s-au mișcat cu viteza luminii. Adică, la două săptămâni după asta, vorbisem deja despre câți copii vom avea, for cryin’ out loud. Prea repede. „Ne-am grăbit„, ai spus într-o anumită ocazie, când de fapt voiai să spui: „m-am grăbit„. Te-ai speriat. Începuseși să faci lucruri de care nu te știai capabilă, pe care nu le mai făcuseși și care erau împotriva tuturor principiilor tale. Să admiți că iubești un bărbat pe care nici nu l-ai văzut… Și atât de repede. Însă eu n-am considerat nicio clipă că m-am grăbit. Am știut tot timpul că te vreau; că ești tot ceea ce vreau. Într-adevăr, nu mă așteptam să fii atât de tânără, chiar dacă suspectam că ești ceva mai tânără decât mine, dar te-aș fi vrut și dacă aveai mult mai mulți ani decât ai.
Totul era încă în regulă între noi până pe data de 17 iunie. După acea dată au urmat două săptămâni în care am vorbit foarte puțin. De la zece ore numai sâmbăta și duminica, ajunsesem la trei-patru ore pe săptămână. Cred că timpul în care ai fost singură, fără să fii bruiată de gândurile mele, a lucrat împotriva noastră. Ai avut prea mult timp de gândire. O anumită răceală s-a instalat în tonul tău, chiar dacă vei nega asta. Nu caut să arunc vina pe tine: eu sunt principalul vinovat. Știam că te temi, iar după ce am sesizat că începi să te îndepărtezi nu am știut cum să te apropii la loc; ba chiar am înrăutățit lucrurile. Iar ca o urmare directă a acestei desfășurări a venit seara de 2 iulie. Depășisem însă și acel moment, când a venit fatala ziuă de 10 iulie. Două zile au distrus tot ceea ce se întâmplase până atunci. Toate vorbele și planurile au fost șterse cu buretele, ca și cum nici nu ar fi fost. Totuși, sunt același om din februarie, martie, aprilie, mai și chiar iunie. Nu m-am schimbat. Nu cred nici că tu te-ai schimbat. Și atunci? Știu că ai acel sentiment neplăcut, născut din vina mea, acea lipsă a dorinței de a vorbi cu mine, din teama că te voi enerva iarăși, dar singurul fel în care vei putea scăpa de asta este să vorbim și să vedem ce se întâmplă. Nici vorbăria mea publică din ultima vreme nu a fost de vreun ajutor, dimpotrivă. Voi tace însă în curând. Nu voi deveni însă mai jovial dacă tăcerea va continua. Vei mai vrea atunci să vorbești cu un om mereu trist? Nu implor și nici nu ameninț, doar expun faptele.
De ce mă iubești tu însă? Sau verbul trebuie rostit acum la trecut? Ai descoperit că nu sunt așa cum ai crezut? Ai spus totuși că sentimentele nu au murit în tine. Lasă-le să umble iarăși libere. Iartă vorbele care au izvorât din durerea care mă chinuie. Singur, fără mângâierea glasului tău, nu am putut să îmi păstrez echilibrul. Am lăsat umbra să se aștearnă peste conștiința mea. Optimismul, gândurile bune au fost înecate sub un potop de tristețe. Nu am putut vreodată să sper, atunci când m-am aflat pe fundul abisului. Nu pot nici acum. Am nevoie de tine să-mi oferi măcar o fărâmă de speranță. Chiar și acum, într-una din rarele mele clipe de rațiune nevătămată din ultimele săptămâni, poți să simți că amărăciunea și răutatea sunt prezente. Cât privește afirmația cu iz interogativ din titlu, poate că nu am răspuns într-un fel satisfăcător, dar cum pot oare să explic un sentiment? Pur și simplu m-am îndrăgostit de tine. Ai început să contezi tot mai mult odată cu trecerea timpului, până am ajuns aici: când gândul că va trebui să trăiesc fără tine este unul care-mi nimicește spiritul.
Per aspera ad astra 