Îmi simt sângele cum fierbe în mine… Mă tem că sunt pe cale să-mi eliberez bestia. Am vrut deja de două ori să pun o întrebare, și m-am abținut cu greu. Într-o zi, în timp ce mă îndreptam spre casă, o imagine mi-a trecut prin fața ochilor… Ceva cu adevărat îngrozitor; ceva ce obișnuia să mă sperie teribil altădată. Dar atunci… Atunci am simțit că acesta ar fi lucrul care m-ar izbăvi. Nu dorm bine de o perioadă bună de timp, de-acum. Iar asta îmi provoacă întotdeauna gânduri dintre cele mai negre. În plus, sunt mereu nervos. Desigur, cu excepția orelor petrecute cu tine. Dar numai față de tine mă manifest astfel, pentru că, dacă intervine vreun factor extern care să mă tulbure, mă enervez instantaneu. Sunt surprins de faptul că reușesc să-ți răspund cu blândețe, în timp ce sunt pe cale să explodez de nervi. Trebuie să fie dragostea de vină însă…

Ai spus că asta seamănă destul de mult cu înșelatul, cel puțin la nivel afectiv. Într-adevăr, asta așa este. Dar nu pot exista decât două căi de urmat, pentru ca acest sentiment insuportabil să dispară cu repeziciune: să-i punem capăt sau să continuăm într-un ritm accelerat. Primul lucru ar fi extrem de dureros, iar al doilea ar contrazice ceea ce spuneam anterior: că avem nevoie de timp pentru a fi siguri că nu este decât o zăpăcire temporară. Nu știu ce putem face… Ce ar trebui să facem. Dar asta rămâne să decidem doar noi doi.

În consecință, voi lua o pauză de scris pe blog. Totuși, înainte să fac asta, voi reveni cu o serie de gânduri răzlețe adunate de prin jurnalele cu coperți roșii. Ceea ce voi considera că merită să păstrez, măcar așa, online. Deoarece, voi face ceea ce aveam de mult în minte: le voi arde.

Într-o seară, cei doi stau de vorbă online, ca de obicei în ultima perioadă. La un moment dat, Ragnar își amintește ceva… “Am avut un vis ciudat azi-noapte” îi scrie acesteia. “Am visat o planetă verde și apoi se făcea că mă aflam acolo, pe planetă și mă uitam spre cer. Era noapte, iar de pe boltă mă priveau trei luni de dimensiuni diferite.“
De cealaltă parte a conexiunii fata încremenește…. Nu-i vine să creadă ceea ce citește. După vreun minut el o întreabă: “mai ești acolo?” Ea își revine și tastează cu degete nesigure: “poate mă vei crede nebună sau ceva de genu’ ăsta, dar asta am visat și eu noaptea trecută: o planetă verde și trei luni“. Ragnar citește și nu înțelege… “Ce vrei să spui? Ai avut același vis ca și mine?” “Da. Știu, e incredibil, dar acesta e adevărul“, vine răspunsul fetei. Preț de 30 de secunde amândoi privesc ecranele calculatoarelor fără să schițeze vreun gest. “Trebuie să fie vreo coincidență bizară,” scrie el într-un târziu. “Da, probabil am văzut amândoi ceva asemănător. Nu știu, un film, un documentar, un videoclip, ceva“, răspunde ea. Apoi discuția se mută către mai vechiul lor proiect, cel cu scenariul. A doua zi, deși acceptaseră ideea că a fost o coincidență, către seară sunt amândoi din nou în fața calculatoarelor.
“Ce ai visat azi-noapte?” o întreabă el. “Păi, a fost din nou un vis ciudat… eram sub un copac gri și din cer cădea o ploaie albastră. Dar tu?” îl întreabă ea. El rămâne perplex… Zâmbetul îi dispare de pe chip. “Ceva ciudat rău se întâmplă aici,” tastează el apoi. “Ce vrei să spui?” zice ea. “Să nu-mi spui că ai avut același vis,” adaugă ea. “Ba da. Și eu eram sub un copac gri, iar din cer ploua cu picături albastre,” îi răspunde el. Timp de câteva momente, amândoi privesc uimiți cele scrise pe ecran.
“Cred c-ar trebui să ne vedem. În persoană, adică,” îi propune ea. De cealaltă parte, uimirea de pe chipul băiatului dispare, fiind înlocuită de un zâmbet. “Mai bine nu. Uită c-am spus asta…” scrie ea. Dar nu apucă să trimită mesajul că îi parvine răspunsul lui. “Și eu cred c-ar trebui să ne întâlnim.” Ea se oprește, zâmbește, și șterge ceea ce scrisese. “Când vrei să ne întâlnim?” îi scrie ea. “Mâine ar fi bine. Pe la 18:00 dacă poți,” îi răspunde el. “La 18:00 e perfect. Unde vrei să ne vedem?” scrie ea. “Mă gândeam că am putea să ne întâlnim în Cișmigiu,” spune el. “Ok, în Cișmigiu e perfect. La 18:00. Unde anume, mai exact?” continuă ea. “Lângă ceasul floral. La intrarea dinspre Hașdeu. E bine acolo?” o întreabă el. “Da. Rămâne stabilit atunci,” zise ea. “Cum te voi recunoaște?” întreabă ea. “Păi…mă gândeam să iei cu tine o carte – Maestrul și Margareta. Să te văd eu primul și să pot fugi dacă ești prea frumoasă,” îi răspunde el. “De ce? De ce ai fugi dacă sunt prea frumoasă?” se miră ea, zâmbind din spatele monitorului. “Păi…știi, ți-am mai spus… Nu mă descurc cu o femeie, dacă este deșteaptă și PREA frumoasă,” îi răspunde el. “Bine. Voi lua cartea,” spune ea amuzată. “Pe mâine atunci,” scrie el. “Da. La 18:00 în Cișmigiu,” răspunde ea.

O noapte agitată a trecut pentru amândoi. A doua zi, la 17:55, împotriva obiceiului ei de a întârzia la întâlniri vreo 10 minute, ea este în fața ceasului floral, având “Maestrul și Margareta” în mâinile ei mici. Privește cu atenție în jurul ei căutând un bărbat care să corespundă semnalmentelor lui. Zărește un bărbat așezat pe o bancă, singur. Ochii li se întâlnesc pentru o secundă, apoi el privește spre carte… Și din nou în ochii ei. Zâmbește. Și ea la fel. Se îndreaptă atunci hotărâtă către el, în timp ce bărbatul se ridică de pe bancă. Pentru o clipă, fata are senzația că acesta vrea să se întoarcă și să plece.

“M-ai mințit,” îi spune el, când aceasta ajunge în apropierea lui. “Poftim?! Ce vrei să spui?!” se miră ea. “Ești prea frumoasă,” continuă el. “Și de ce nu ai fugit atunci?” îl întreabă ea zâmbind. “Am vrut, dar ceva mă ținea parcă pe loc,” spune el. “Să ne așezăm,” îi propune ea. Se așază și se privesc curioși.
“Știi, am senzația că te cunosc,” spune ea. “Știu. Și eu am aceeași senzație,” răspunde el. “Poate ne-am mai văzut înainte, prin oraș,” continuă el. “Nu. Nu este asta. Adică, parcă te știu de-o viață,” spune ea. “Ai dreptate,” adaugă el… “Este ceva ciudat. Apropo, ce ai visat azi-noapte?” o întreabă el. “Păi… Se făcea că eram pe o plajă. Nisipul era de un galben auriu incredibil, iar valurile mării erau turcoaz… Am ridicat mâna să privesc soarele și am constatat că aceasta era translucidă… Iar soarele era…” “Roșu,” o întrerupe el. “Da, roșu“, șoptește ea. Se privesc zâmbind în ochi. Atunci, ceva neașteptat se întâmplă… Ca atrași de un magnet cei doi se apropie unul de celălalt, iar buzele lor se ating într-un sărut delicat. Din clipa în care buzele lor au făcut contact, mințile celor doi au fost invadate de forme și culori nemaivăzute. Amintiri uitate demult veneau peste ei ca o avalanșă. Planeta verde, cele trei luni, copacii gri, ploaia albastră, marea turcoaz, soarele roșu, toate acestea se amestecau într-un minunat torent. După ce buzele lor s-au despărțit, au știut deodată cine erau și de unde veneau. Au știut că atunci când se îndrăgostesc o fac pentru vecie. Toată înțelepciunea semenilor lor a coborât peste ei dintr-odată. Și-au amintit că nu erau din această lume… Că se iubeau de o eternitate, iar șederea lor pe această planetă era o călătorie, un capriciu. O călătorie în care să-și amintească, în trupul acestor ființe muritoare fragile, valoarea vieții lor fără de sfârșit. Înțeleseră totul acum. Și-au chemat atunci semenii în gând, anunțându-i că erau pregătiți să revină acasă.

Peste jumătate de minut o lumină orbitoare a apărut deasupra parcului. Toți au privit în sus. La fel de repede precum apăruse, lumina a dispărut. Când și-au coborât privirile, nimeni din parc nu observase că cei doi dispăruseră. Era ultima dată când îi văzuse cineva pe această lume, în această formă. Se reîntorseseră pe planeta lor verde… Poate vor reveni aici, într-o bună zi, plictisiți de eternitatea lor, căutând din nou să se regăsească într-o lume străină.

Nu cu multă foarte multă vreme-n urmă, într-o seară târzie de toamnă, o fată foarte frumoasă era singură acasă și se plictisea. Să-i spunem, Qetesh. Neavând ce face, Qetesh a dat o raită pe blogul ei, acolo unde posta destul de rar. Plictisită, a ajuns din întâmplare la rubrica “ultimele postări” de pe WordPress… Și acolo, i-a atras atenția numele unui articol postat de un scriitor; un rocker cu foarte mult talent. I-a plăcut ceea ce a citit și a rămas puțin acolo, delectându-se și cu alte postări. Apoi, i-a atras atenția blogroll-ul acestuia; unul foarte restrâns. A presupus, probabil eronat, că acesta citește acele bloguri, și curioasă le-a luat la rând. “Not interesting; girl; boring; boring…” până când… Găsește ceva; ceva ce o intrigă. “Pleaaaase… who do you think you are?” – își zice fata în sinea ei. “Împăratul-zeu al Dunei?“, continuă ea. Dar este ceva acolo; ceva familiar și misterios în același timp care o atrage. Va continua să revină acolo… Până într-o seară de noiembrie, când găsește acolo cele mai enervante cuvinte de până atunci. Autorul, pe numele lui inventat, Ragnar, publicase niște versuri obscure, cu dorința exprimată ca, în cazul în care cineva află cui îi aparțin acestea, va admite că nu este superior cu nimic gloatei. Qetesh zâmbește, dar se și enervează la gândul că nu va găsi acele versuri. Le caută repede pe Google. Și, surpriză! Le găsește. Află că versurile sunt dintr-o carte mai puțin cunoscută a marelui Nicolae Iorga și-i aparțin de fapt poetului Costachi Stamati. “Cine?“, își spune Qetesh, ridicând sprâncenele a mirare. Caută să afle mai multe… “A, Lamartine, romantism francez, bla-bla-bla…” își zice aceasta… “Stai să vezi tu ce-ți fac acum,” rostește triumfătoare în gând. Și postează un comentariu, aparent nevinovat, în care îi indică lui Ragnar cu precizie paternitatea versurilor.

A doua zi, de dimineață, Ragnar deschide calculatorul… Și găsește comentariul ei. “Ce naiba?!! Cum le-ai găsit?“, se enervează acesta. Brusc își amintește însă că le cautase fără diacritice înainte de a le posta pe blog. Le mai căutase cu câteva luni înainte și cu diacritice, dar nu erau. De data asta însă, gândindu-se că diacriticele cu care scria pe blog erau generate html din browser, nu din tastatură, n-avea rost să le mai caute în această formă. Se înșelase însă… Le caută cu diacritice și le găsește. “F*ck! F*ck! F*ck!!” exclamă acesta în gând. “Mincinoasă mică! Dai senzația că citezi din memorie, când știm amândoi foarte bine că le-ai găsit pe internet,” își zice Ragnar. “Dar fie. Îți voi răspunde, presupunând că nu ai trișat“, adaugă acesta. În aceeași zi, spre seară însă, Qetesh revine pentru a vedea dacă a obținut o reacție. Zâmbește când vede răspunsul lui… “Și ce?! Am trișat, și? De ce n-ai verificat mai bine?”, se amuză aceasta. Și îi răspunde, adăugând și informația precum Ragnar are un citat din Stamati și pe un alt blog. Alături de sfatul de a rezolva o anumită conjectură, dacă vrea să-și demonstreze superioritatea. A doua zi, Ragnar găsește răspunsul ei… Se enervează: “ce, ai găsit și acel blog?!. Cine ești tu, stranie făptură și ce vrei de la mine?” se întreabă acesta intrigat. O informație din adresa de e-mail a acesteia, precum și pseudonimul de Qetesh, îl fac să dea de urma ei… Un blog șters nu de foarte mult timp, al cărui conținut se păstrase parțial în Google cache. Citește ceea ce găsește, dar nu-i răspunde imediat. O face la mai bine de 24 de ore de la comentariul acesteia, adăugând și un citat din fostul ei blog, ca un compliment. Târziu în aceeași zi, Qetesh revine, și faptul că găsește acolo un fragment din gândurile ei o enervează cumplit. Îi răspunde într-un mod exploziv, cerându-i ștergerea rândurilor care-i aparțineau și chiar a comentariului ei. Ulterior, el îi îndeplinește cererea parțial, ștergând doar acel fragment de pe fostul ei blog. Nu și comentariul. Ragnar este destul de acid în răspunsul său și, totodată, o anunță că i-a copiat toate articolele de pe vechiul ei blog, pe care le-a putut recupera din Google cache.

De aici, începe o conversație online, prin comentarii postate pe blogul lui Ragnar. El o place. Ea îl place pe el. În timp, el află că meseria ei este de regizor. Apoi, într-o după-amiază a începutului de primăvară a anului 2011, Qetesh strecoară o aluzie cu privire la o propunere pe care vrea să i-o facă. El devine curios, dar fata îl anunță că va îi face propunerea doar după ce va încheia proiectul pe care-l începuse acesta, “Viața lui Ragnar.” Chiar dacă bănuiește că ar putea reprezenta doar o stratagemă, pentru a-l determina să termine mai repede pseudo-autobiografia sa, Ragnar încearcă să accelereze ritmul postărilor legate de acest subiect. Nu-i iese întotdeauna, dar până la sfârșitul anului reușește să publice și ultimul capitol. Apoi, așteaptă… La un moment dat, crede că ea a spus-o doar așa, într-o doară. Însă, într-o zi din a doua săptămână a lunii ianuarie 2012, ea îi trimite un e-mail, cu propunerea. Deși, lui îi trecuse prin cap și o variantă ceva mai deocheată, propunerea nu-l surprinde foarte tare, având în vedere meseria ei. Qetesh îi propune să colaboreze împreună la crearea unui scenariu pentru un film de scurt-metraj. Chiar dacă i-a plăcut ideea de prima oară, el tărăgănează puțin lucrurile, ca să nu pară prea entuziasmat. Din acest punct, conversația lor se mută pe e-mail, departe de ochii lumii. Însă, de-acum, atracția pe care Qetesh o exercita asupra lui Ragnar începuse să fie tot mai puternică. Ceea ce el nu știa, era că sentimentul era unul reciproc. Negând ceea ce se întâmplă, el începe să-i trimită tot felul de idei tâmpite de scenariu. Întâmplări auzite de la diverse persoane. Încerca să o îndepărteze astfel… Dar Qetesh nu părea să dea deloc înapoi; dimpotrivă chiar. Atunci, el alege cea mai oribilă idee pe care o putea găsi, ușor inspirată după un eveniment îngrozitor petrecut în familia sa. Ea este oripilată, și îi răspunde într-un fel ironic și puțin agresiv, care-l enervează. Ragnar încearcă atunci să o rănească, spunându-i că nu a trăit dragostea adevărată, din acest motiv nu înțelege povestea lui. Timp de mai mult de o săptămână, ea nu-i mai răspunde. Apoi, el îi trimite un nou e-mail cerându-i un semn de viață. A știut că n-a vrut să-i răspundă din clipa în care a văzut primele ei cuvinte: “În principiu, ocupată.” L-a pulverizat pur și simplu în acel e-mail. Citea și simțea că se sfârșește… Vorbele ei l-au rănit, dar a știut că sunt adevărate… I-a răspuns însă în același stil al său, admițând unele greșeli, dar insistând că nu l-a înțeles ea bine. Timp de o altă săptămână, ea nu-i mai răspunde… Atunci, intuind că ea îi citește în continuare blogul, el publică o postare în care recunoaște toate acuzațiile ei… Ea este bulversată… A citit acele cuvinte la serviciu, de pe telefon. Și s-a închis în baie, constatând că ochii începuseră să-i lăcrimeze. Qetesh îi răspunde de pe telefon, trimițându-i un mesaj scurt în care-l anunța că-i va răspunde în detaliu a doua zi. În sfârșit, într-o seară de vineri a începutului de februarie el găsește mesajul ei. Este uluit pur și simplu. Nu este atât faptul că ea a văzut atât de mult înlăuntrul lui, cât cuvintele ei precum “mi-e frică pentru tine“; “uneori sunt geloasă pe femeile pe care le-ai iubit. Simt că aș da orice să fiu și eu iubită așa“; “nu pot să cred din toată inima că ți-e bine“; și mai ales acel “nu am cum să nu țin la tine“. Totodată, observă că ea era online atunci. Este prea descumpănit de vorbele ei pentru a putea fi lucid și îi trimite numai un mesaj scurt în care-i spune că-i va răspunde pe larg a doua zi. Ceea ce nu știe el, este că această amânare a durut-o – voia să știe atunci răspunsul lui. De asta era online.

În acea seară de sâmbătă, el intră pe contul de e-mail pentru a-i răspunde. Vede că ea este din nou online. Se emoționează și iese. Revine însă mai târziu și-i răspunde, deși ea era tot online. Mai târziu, crezând că poate ea i-a răspuns el intră din nou online. Ea era tot acolo… La fel pe la miezul nopții… Apoi, într-un gest nesăbuit el o contactează direct pe messenger. Ea nu-i răspunde… Nu era pe lângă calculator, dar el nu știe asta. Iese. Revine însă în jurul orei trei dimineața și vede că ea i-a răspuns. De aici, conversația lor pe e-mail devine una “live“, pe messenger. Apoi, vine și seara zilei de 11 februarie 2012… După o săptămână în care în el s-a dat o luptă intensă între sentimente și rațiune, în sfârșit cedează… Recunoaște în sinea sa că o iubește pe această necunoscută. În acea sâmbătă, încep din nou să discute pe messenger. Iar la un moment dat, trecut de ora 22:00, o anunță că vrea să-i spună ceva; ceva ce își notase pe o bucățică de hârtie. Gândurile sale de la momentul respectiv. Și începe… Pe măsură ce ea citește ceea ce-i spune el, începe să se simtă tot mai slăbită. Îi vine să leșine chiar… Dar nu o face. Îl ascultă până la capăt, încremenită în fața ecranului calculatorului. Ragnar îi făcuse o declarație de dragoste… Chiar dacă nu va admite de la început, mai târziu și Qetesh îi spune că îl iubește… De aici, toate discuțiile lor de pe messenger se vor învârti în jurul lor, a iubirii lor, a posibilului lor viitor împreună…

Iar într-o zi, peste o vreme neprecizată, în timpul uneia dintre aceste discuții între cei doi îndrăgostiți se va întâmpla ceva ciudat dar minunat în același timp. Ceva ce va fi dezvăluit în partea următoare a acestei povești de iubire.

Dar asta se întâmpla atunci când eram mai tânăr… În timp, am ajuns să înțeleg că orice ați face nu veți reuși să mă schimbați vreodată; eforturile voastre sunt inutile. Și am ajuns astfel să simt pentru voi nimic altceva decât compasiune. Nu vă mai urăsc acum… Mi-e milă de voi pentru faptul că vă petreceți scurta voastră existență în acest mod: făcând numai ceea ce vă cere acest trup dezgustător.
Desigur, aveți povești frumoase despre eroi, despre dragoste, despre onoare… Dar am senzația bizară că ați furat aceste povești din lumea din care vin eu. Doar ca să le prezentați ca pe niște anomalii, să râdeți de ele… Pentru că nu faceți niciodată ceea ce fac eroii acestor povești.

Obișnuiam să cred și că sunt singur în această lume… Dar acum sunt aproape sigur că ați mai adus pe cineva ca mine în lumea voastră.

Ar trebui să fiu fericit acum… Sunt, dar… Ce ați face pentru dragoste? Ați face orice? Chiar orice? Dacă ați fi prinși între două persoane, și le-ați iubi pe amândouă? Cum ați alege? Ați alege-o pe cea pe care o iubiți mai mult sau pe cea pe care o iubiți de mai mult timp, dar diferit? Înțelegeți dilema mea? Îmi iubesc soția? Da. Cât de mult? Ea este…ca o soră pentru mine. Nu pot să-i fac rău. Te iubesc pe tine? Da. Cât de mult? Tu ești…iubita mea din vis. Așa face orice pentru tine. Orice, în afară de a-i face rău ei… Cum putem face asta? Mintea mea caută soluții neîncetat. Sunt dispus să aștept… Să vedem dacă asta nu se va stinge de la sine. Dar când s-a întâmplat asta? O iubire imposibilă și neîmplinită nu poate duce decât la frământări și mai mari. Cu timpul, întrebările și durerea se vor amplifica numai. Știu asta. Și tu o știi… Dacă vom alege să trăim astfel, nu vom mai fi întregi… Tu nu vei mai putea să ai o relație completă, pentru că mă vei vedea pe mine în spatele oricărui bărbat cu care vei fi. Iar eu… Eu sunt deja disfuncțional. Simt că te trădez… Că îți trădez dragostea… Dragostea noastră.

Soluții îngrozitoare mi-au trecut prin minte… Cum că m-ați putea împărți… O săptămână cu tine, una cu ea… Ce vrei?, sunt bărbat. De ce crezi că aveau bărbații în trecut mai multe soții? Păi, când se întâmpla așa ceva… Iată și soluția! Dar asta mergea pe vremuri… Când femeile nu prea aveau ceva de spus despre asta. Acum, însă… Ce femeie ar fi de acord cu așa ceva?! Și cum m-aș simți eu? Mă rog, partea asta… Cred că aș putea trăi cu asta. Dar aceasta nu este o soluție… Cred că, la urma urmei, singurul lucru rezonabil pe care-l putem face este să vedem unde va duce asta. Dacă sentimentul va rămâne acolo și peste un an, peste doi… Apoi, mai vedem… Deocamdată, mă îndrăgostesc de tine din ce în ce mai mult, cu fiecare zi ce trece.

Așa că, data viitoare când vedeți un vagabond, un om fără căpătâi, nu vă feriți privirea de a lui… Pentru c-aș putea fi chiar eu… Aș putea să-mi pierd rațiunea de a trăi și să alunec în somnul conștiinței. Pentru totdeauna. Iar dacă ați simțit vreodată oricât de puțină simpatie pentru mine, oricât de puțină ar fi fost, să-mi zâmbiți… Iar eu voi ști de ce. Și poate una dintre voi va fi ea… Tu, iubita mea.

Nu știu dacă asta e rău sau nu… Dar, având în vedere faptul că zâmbesc, nu poate fi atât de rău. Desigur, de aici pot apărea anumite pericole… Cum s-a întâmplat în seara zilei de joi… Prezența ei în spatele meu m-a iritat. A fost de parcă eram din nou copil și ascundeam mâzgălelile mele pe sub anumite hârtii, atunci când mama sau tata intra în camera mea. M-am enervat și voiam să plece cât mai repede. Mă întrerupsese din povestea mea… Asta, într-adevăr, nu poate fi un lucru bun.
Dar nu am mari așteptări de la ce se întâmplă. Înțeleg perfect și nici nu sunt sigur că vreau mai mult; că există anumite granițe care nu vor fi trecute niciodată. Însă, este greșit să visez? Să visez chiar și un vis imposibil de visat? Închid ochii și încerc să mi te imaginez… Și nimic! Nu este nimic acolo… Desigur, mi-a trecut prin cap imaginea unui păr lung și negru, drept, în genul rockerițelor, dar atât. Este ca și cum aș încerca să-mi imaginez vidul. Nu pot vedea decât o siluetă feminină și nimic altceva.

Ceea ce se întâmplă cu mine mă tulbură… Am auzit despre astfel de lucruri, dar nu am crezut niciodată că pot exista în realitate. Poate nu ar trebui să spun aceste lucruri în public, dar la câte am spus aici până acum… De ce nu și asta? Realizez că este precum în cazul poveștii cu frumoasa și bestia… Bestia fiind eu, desigur. Acest gen de lucruri nu se pot petrece în realitate, numai în filme și în povești. În realitate, bestia rămâne întotdeauna singur. Ai spus la un moment dat că ai văzut demonul și nu te-a speriat… Totuși, nu l-ai văzut niciodată, draga mea… Nu este doar ceea ce spune, ci și cum se manifestă. Fața se schimonosește de furie, iar ochii se umplu de ură. Ele l-au văzut… Amândouă. Și au plâns de parcă se sfârșea lumea atunci. S-au speriat, le-a fost teamă… Asa că, nu, nu ai văzut demonul niciodată…

Îmi asum și riscul de a te speria prin aceste vorbe. Și să dispari pentru vecie… Dar, repet, nu am mari speranțe că asta ar duce undeva, în viitor. Și poate că este mai bine așa. Ca să pot să rămân în minte numai cu această imagine a ta pe care mi-am format-o. Să fii într-adevăr iubita mea din vis. Totuși, undeva într-un colț al minții mele va pâlpâi veșnic o idee, o speranță… Că poate, într-o bună zi, peste zece ani sau peste 20, îmi vei oferi șansa să te întâlnesc, în persoană. O singură dată, ca un fel de ultimă dorință îndeplinită unui om care va fi atunci bătrân și bolnav. Unei umbre a unui bărbat altădată arogant, care-și așteaptă tăcut epilogul călătoriei… Dar ce va fi, vom vedea.

Am încercat să-mi aduc aminte cum a început totul. Nu este foarte dificil să fac asta – totul este consemnat de aceste mașini minunate. Am revăzut unele dintre primele mele postări pe acest blog. Cât de nepotrivite par acum cu restul blogului! Dar nici nu aveam de gând pe atunci să mă expun astfel… Pe atunci, doream să exprim o serie de gânduri ascunse, dar nu chiar tot. Așa că, la început am căutat o oarecare audiență; am încercat să atrag…prozeliți. Voiam să asculte cineva, să nu vorbesc la pereți; că asta fac de-o viață întreagă. Bineînțeles, nu a funcționat, așa că am lăsat-o baltă ulterior. Nu sunt mulți cei care continuă să vină aici, din persoanele de la început. Apoi, însă blogul a evoluat într-o nouă direcție. A devenit din ce în ce mai personal. Cam pe atunci ai apărut și tu… Cât m-ai enervat în acea zi! De aici, până în acest punct, ceea ce s-a întâmplat pare de domeniul SF.

Într-o anumită postare spuneam că: “Poate că vântul va purta cu el durerea mea până la tine și mă vei auzi, într-o zi…” Era doar exprimarea unui gând și atât. Nu credeam că se va întâmpla; că se întâmplase deja. Iar acum… Acum mă simt prins, ca de atâtea ori, între a face ceea ce trebuie și a face ceea ce-mi doresc eu cu adevărat. Mă tem că voi răni pe cineva. Mă tem că te-am rănit deja… Pentru prima data în viața mea, nu știu ceea ce va aduce ziua de mâine. Dacă asta mă speria în trecut, acum nu simt decât… Pare ciudat, dar cred că se cheamă speranță. Nu știu de ce, cum și când, dar… Sper. Mi-a trecut prin minte să-l chem din nou pe Diavol, să încheiem un pact. Cred că de data asta ar veni… Pentru că acum chiar vreau să-mi vând sufletul pentru asta. Dar, apoi, m-am gândit: ce trebuință ar avea Diavolul de sufletul meu, nu-i aparține deja? Se pare că nu am nimic de oferit pentru acest târg…

Ciudat este că în această privință semănăm: nici tu nu ai face ceva neonorabil. Și asta mă sufocă. De ce acum? De ce nu mai devreme? Este doar o glumă crudă a Hazardului nemilos? Ca să sufăr și mai mult? Am încercat să mă pun în locul tău… Spuneai că nu ai alege niciodată Frica. Dar, sincer, nu pot să mă pun în locul tău, deși știu că te doare la fel de mult… Întrebarea este ce voi alege eu? Voi alege Frica? Se pare că povara este pe umerii mei… Mă gândesc la asta… Știu însă ce aș face dacă ai dispare… Am intrat astăzi de trei ori și nu erai acolo… Mi-am imaginat că, la rece, fără influența cuvintelor mele, ai luat hotărârea de care mă tem. Păi, atunci trebuie să-ți schimbi serviciul, pentru că voi face turul tuturor instituțiilor din domeniu. Voi sta la poartă și le voi întreba pe toate femeile care corespund descrierii: “xxxxxx“? În cele din urmă, oamenii vor vorbi (“a venit iar nebunul care o caută pe xxxxxx lui“), și chiar dacă nu te vei afla printre cele cărora le voi pune întrebarea, vei afla despre mine. Și poate mă vei spiona din spatele unei perdele sau jaluzele. Și poate atunci… Nu știu, cred că o iau razna.

Nu am dormit prea mult astăzi… Pe la zece dimineața încă nu adormisem. Iar la un moment dat m-am trezit și îmi trecuse prin cap o parte din ceea ce am scris mai sus. Desigur, am uitat în mare parte atunci când m-am trezit definitiv. Erau mai multe chestii și sunau mult mai bine. M-am gândit însă la declarația mea… Am voit inițial s-o modific, înainte de a o publica pe blog, dar am decis s-o las așa. Gânduri în sânge… Am intercalat doar referirile ulterioare despre demon. Prin urmare, asta este… Gândurile mele pentru tine… Iubita mea din vis.

În acest jurnal public scriu aproape toate porcăriile care-mi trec prin cap. Din acest punct de vedere, reprezintă un exercițiu de sinceritate. De ce îmi trec prin minte astfel de gânduri? Păi, cele de mai sus nu sunt chiar ceea ce par a fi la prima vedere. Bineînțeles, nu-mi doresc să mor așa – aș prefera să se întâmple altfel. Sau deloc, dac-ar fi după mine. Ceea ce am scris mai sus ar fi trebuit să fie o idee “artistică“. Hmmm… Și când mă gândesc că l-am criticat pe Saudek… Cretinule!