Singurul membru al Ghildei

Numele meu este Daimon Henry-Daniel de Rohan. Prenumele meu ciudat mi-a fost dat după un strămoș care a ajuns la nebuni, susținând că un iepure demonic i-a ucis soția; aceasta fiind de fapt nevătămată și neavând vreun iepure. Scriu aceste cuvinte pentru propria mea plăcere, nimeni altcineva nu a mai văzut și nici nu va vedea vreodată aceste rânduri. Am simțit însă întotdeauna acest impuls: de a scrie. Și îmi place să cred că am oarece talent la asta. Și chiar de nu aș avea, nu mai sunt critici să o spună.

Astăzi se împlinesc cinci mii de ani de la ultima întrunire a Ghildei, prilejuită de retragerea ultimelor vite. Sosise vremea mașinilor care se fabricau singure, iar vitele nu mai erau necesare. După această dată, membrii Ghildei nu au mai părăsit realitatea virtuală. Mă rog, mai puțin unul, care nici nu a bântuit prea mult acel tărâm fantasmagoric. După retragerea vitelor, fiecare membru al Ghildei s-a izolat pe un domeniu variind între 10.000 și 50.000 de hectare, locuind în case complet automatizate și fiind serviți de mașini. Membrii mai aveau un număr variabil de locuințe, amplasate prin fostele stațiuni turistice, dar acestea fuseseră practic abandonate, cu timpul. Doar eu le mai foloseam pe ale mele, mergând adesea în excursii prelungite, de două sau trei săptămâni. Restul planetei a fost abandonat fiarelor sălbatice, devenind un fel de paradis pentru… viață. În toată această vreme, am fost ocupat citind și scriind, învățând mereu lucruri noi. Dar poate ar fi mai bine să descriu programul unei zile obișnuite.

Mă trezeam devreme, la opt dimineața cel târziu, adesea însă pe la șapte și jumătate. Îmi plăcea să mă trezesc liber, fără să pun alarma sau vreo mașină să mă trezească. Mă spălam, mă schimbam și în jurul orei nouă luam micul dejun, care era reprezentat de o variațiune pe aceeași temă: ouă, șuncă, felurite brânzeturi, roșii, fructe diverse și desert, nelipsind o cafeluță cu lapte. Apoi îmi făceam siesta de după fiecare masă, citind ceva, timp de aproximativ o oră. Uneori ieșeam și mă plimbam prin parcul de 1000 de hectare care înconjura vila sau prin cele 15000 de hectare de pădure controlată, ceea ce însemna că nu avea bestii periculoase, ci doar ființe nevinovate. Pe la orele prânzului, în zilele călduroase, pictam vreun peisaj, în curte, în parc sau chiar în pădure. Apoi, în jurul orei treisprezece, luam un prânz copios, cu feluri variate de mâncare. Urma obișnuita siestă, timp în care iarăși citeam sau urmăream un film vechi de mii de ani. Câteodată însă nu făceam decât să zac pe o canapea și să ascult muzică la fel de veche. Între orele 15 și 17 încercam să scriu diverse lucruri. Nu am dus vreodată lipsă de imaginație, iar scrierile mele cuprindeau domenii variate, de la filosofie, la science fiction sau chiar comentarii la diverse cărți citite. La ora cinci beam un ceai și luam o gustărică, lungind acest moment până pe la ora 18. După această oră, adesea mai făceam o plimbare prin parc sau prin pădure, ascultând liniștea, frunzele foșnind sau trilul păsărelelor. Mă întorceam în jurul orei 20 și, de obicei, făceam câteva exerciții fizice. La ora 21 luam întotdeauna cina, după care mai citeam puțin și mă culcam pe la 22:30 sau chiar mai devreme. Deviam de la aceste obiceiuri doar în cele patru sau cinci excursii anuale, când mergeam într-una dintre cele douăzeci de case de vacanță pe care le aveam. Atunci mai mult pierdeam vremea, lâncezind la soare, plimbându-mă sau dormind mult.

Poate părea plictisitor, dar în această vreme am citit jumătate de milion de cărți, am pictat aproape o sută de mii de tablouri și am scris vreo trei milioane de pagini. Am învățat să stăpânesc arta programării mașinilor și am izbutit să accesez rețeaua planetară de sateliți care controlează scutul electromagnetic, rețeaua defensivă de sateliți înarmați și ultima linie de apărare planetară cu rachete robot anti-asteroid. Aceste succese m-au determinat să accesez și realitatea virtuală, locul unde sălășluiau ceilalți membri ai Ghildei. Am avut astfel ocazia să-i spionez în mediul lor, atât cel virtual, cât și cel real. Ceea ce am văzut însă m-a dezgustat.

Ceilalți membri ai Ghildei deveniseră un fel de legume scârboase, supraponderale, atașați la tot felul de cabluri și furtunuri, hrăniți, spălați și îngrijiți de mașini. Din când în când grăsimea în exces le era îndepărtată prin liposucțiune. I-am privit o vreme îndelungată, poate o sută de ani, așteptând o schimbare în comportamentul lor. Dar realitatea virtuală îi absorbise cu totul. Preferau să trăiască acolo, unde era un fel de zei, guvernând destinele unor ființe inexistente, niște programe de calculator, ce-i drept, foarte avansate și imitând perfect o ființă reală. Dar nu am mai putut suporta acele balene leneșe și pline de cabluri și, într-o zi de vară a anului trecut, am reprogramat mașinile care îi serveau să-i decapiteze. Pe toți. A fost o moarte blândă. Capul nici nu a știut că a fost separat de trup, continuând să mai viețuiască aproape două minute în realitatea virtuală, până când existența li s-a scurs încet în neant. Nu are rost să insist prea mult asupra acestor detalii; important este că aceștia nu mai sunt.

Da, acum sunt singur. Tocmai termin de scris asta și voi asculta puțin un fragment de Delibes: Lakmé. Niște voci divine, care vin din negura secolelor trecute să-mi încânte urechile.  Mie și numai mie. Sunt singur. Am mai spus asta. Programul meu este, în general, neschimbat. Și nu prevăd să apară ceva nou în eternitatea ce mă așteaptă.

Publicat în Tentative literare | 3 comentarii

A scrie sau a nu scrie

Am deschis fișierul Word, am scris data și ora, și mă regăseam schimbând ora după alte cinci minute, deoarece gândurile nu voiseră să pornească în mod forțat. Dar au pornit, fiind încă o tentativă reușită de a scrie nedirijat de eter, ci forțând pur și simplu cuvintele să ia o direcție voită. Nu este însă un motiv de laudă. Cu câteva zile mai devreme, am scris o parte dintr-o povestire, două pagini de caiet studențesc fără oprire, care ajung, în general, să fie patru pagini tip A4 în Word. Și apoi m-am oprit. Am simțit, pe măsură ce povestea a evoluat, că sunt prea multe detalii; că lucrurile nu sunt atât de clare, așa cum erau în mintea mea; iar aceste impresii au fost însoțite de o plictiseală crescândă: de ce ar trebui să transcriu ceea ce am în cap? Nici măcar nu iese la fel, efectuând modificări ale poveștilor adăpostite în gânduri chiar în timp ce le așez pe hârtie. Așa că am abandonat povestea; nu este o pierdere, eu o știu deja, cu fiecare detaliu, iar asta este suficient pentru ca să-mi piară cheful de-a o mai scrie. Poate într-o zi de îngrozitoare plictiseală o voi relua însă. Nu mă aștept să fiu plictisit mai devreme de anul 2020. Poate nici atunci.

O voce neplăcută, cu un timbru subțirel și ușor hârșâit, îmi șoptește: ”Neputință, maestre (cu un accent ironic pe al doilea cuvânt). Cine ți-a spus că ai putea scrie ceva valoros? Ce, te crezi un al doilea de Balzac? Și cine mai citește Balzac în vremurile noastre? Te-ai și găsit să vrei să scrii în epoca în care nimeni nu mai citește decât citate cu o poză în fundal!” Nu vreau să comentez aceste afirmații. Prefer să înjur, dar voi păstra înjurătura departe de ochii celor care citesc acest text.

Găsesc interesant faptul că avalanșa de vorbe de sorginte eterică mă caută mai ales atunci când n-am ustensilele necesare pentru a putea scrie. Cineva mi-a sugerat să înregistrez cuvintele. O dată am făcut-o. Acele cuvinte încă zac într-un fișier .amr dintr-un telefon, la mai mult de un an după ce au fost înregistrate. În această noapte s-a întâmplat la fel: două povești m-au căutat, una destul de interesantă. Însă, odată ajuns în fața mașinii electronice de scris,  vreo două ore mai târziu, m-a cuprins un sentiment ciudat: am spus ”Nu”. Exact, nu am mai vrut să transcriu acele povești, deși îmi erau încă proaspete în minte. Dacă afurisitele de vorbe vin din eter, să facă bine și să mă găsească atunci când le pot scrie. Am zis!

Publicat în Jurnal | 1 comentariu

Fluturele alb

Simțeam neplăcut pulsul, parcă tot mai puternic, în gât, ca un șarpe care creștea și amenința să mă sufoce, în vreme ce mă târam căutând o ieșire la lumină, deși știam că drumul este lung și va mai trece o vreme până când voi ajunge acolo unde trebuia să ajung: la capătul întunericului, din care șoapte lugubre, metalice mă înconjurau și păreau să vină de pretutindeni. Era metalul care trosnea, apa care curgea adesea năvalnic, ca un izvor dătător de viață, cu gust de rugină, de piatră și de mâl, cu neputință de băut; erau sunete ale spațiului construit de om, dar care mă amăgeau, crezând, pentru o clipă, că îmi vorbesc demoni sau oameni trecuți dincolo și rătăciți prin acest loc uitat de Dumnezeu.

M-am oprit pentru un moment: mi se păruse că văd un fluture alb. Și iată! un fluture alb era, pierdut în întuneric și stârnit de mișcările mele, îndreptându-se temător spre un alt refugiu, o clipă de adăstare netulburată și neștiutoare înaintea morții inevitabile care-i era hărăzită de chiar nepriceperea sa de fostă crisalidă, efemeridă care își găsise acum sfârșitul, fără ca eu să pot face ceva să împiedic asta, cu toate că nu am renunțat și am încercat, chemându-l în zadar să se așeze în palma mea, pe brațul meu sau oriunde și să mă urmeze spre lumină, spre salvarea sa, spre întârzierea finalului implacabil, spre o părelnică victorie.

Însă fluturașii rareori ascultă de oameni, preferând să fugă și să se lase prinși doar de plasele copiilor și colecționarilor, spre a muri fie zdrobiți, cu aripile frânte, fie imobilizați într-o agonie lentă cu un ac într-un insectar, într-unul dintre acele tablouri vii, și apoi moarte inventate spre deliciul acestor ființe stranii și crude, care-și spun cu nerușinare stăpânii lumii, acești oameni dezagreabili crezând că stăpân înseamnă mai ales drept de viață și de moarte asupra celor mai slabi decât ei.

Eșecul meu era previzibil, iar fluturele alb a zburat înapoia mea, așezându-se într-un loc prăfuit și așteptând moartea, care avea să vină în curând, cu aripi nevăzute, dar al căror foșnet, un uruit infernal mai degrabă, îl va roti pe bietul fluture într-un dans sinistru, distrugându-i ceea ce oamenii urăsc fără să știe, pentru că ei nu pot zbura și privesc cu jind către tot ceea ce este mai frumos, mai bun și mai pur decât ei, torturând și ucigând astfel de ființe oriunde le întâlnesc, pentru că acesta este dreptul lor, dat de Dumnezeu, care a însuflețit aceste bucăți de lut și le-a oferit o scurtă vreme pentru a se bucura de soare, de flori și de viață, iar asta este tot ceea ce au găsit ei mai bun de făcut: să urască și să omoare; mai ales să omoare.

L-am lăsat pe fluture în urmă și am remarcat că răul trecuse. Dacă acea ființă plăpândă a lăsat vreo urmă pe acest pământ, eu sunt acela, încă respirând și cu sângele curgând alene prin vene, așa cum trebuie s-o facă, și așteptând să reiau mâine aceleași lucruri, să văd aceleași locuri, aceleași figuri de oameni posomorâți sau spunând glume deșucheate și râzând cu glasuri sparte, false, ascunzând adânc în ei gânduri insalubre și surzi la chemarea pământului în care vor ajunge, deși oricâte minciuni ar spune și oricât s-ar preface că nu știu că acolo le este locul, undeva le zburdă un gând aproape mecanic, care le șoptește că sunt născuți din lut și către lut îndreptându-se.

Rămâi cu bine, fluture alb! Și poate că mâine, când voi trece pe lângă mormântul tău, negăsindu-te, dus cine știe unde de torentul învolburat, voi putea crede că n-ai murit, ci ai scăpat și ai aflat calea spre lumină. Poate…

Publicat în Jurnal | 12 comentarii

Un membru al Ghildei

Își privi oarecum absent ceasul de colecție, din aur masiv, al cărui secundar, pe care se aflau diamante minuscule, se plimba neobosit de la nord spre est. În curând, totul urma să se încheie, și încă o sută de milioane de vite urmau să coboare în abis, ființe devenite inutile odată cu noile mașini care le înlocuiau. Pe chipul său nu se citea nicio urmă de remușcare, știind în sinea sa că oamenii n-au fost nicicând egali; că sloganul desuet libertate, egalitate, fraternitate fusese inventat de către înaintașii săi, nu într-o clipă de slăbiciune, ci într-un moment de geniu, spre a păcăli vitele că stăpânii nu există, că n-au existat vreodată; și mai știa că aceia nici măcar oameni nu puteau fi numiți. Puteau fi, desigur, sterilizați, și își amintise că și el susținuse această idee, care îi mai ușura din bruma de conștiință rămasă, ca o amintire neplăcută a faptului că aparținea, până la urmă, aceleiași specii terestre, fostele maimuțe care-și plăsmuiseră zei și apoi, într-o clipă de apostazie prelungită pe parcursul unor secole, renunțaseră la acest gând și se ridicaseră pe ei înșiși pe postament. Dar sterilizarea necesita timp și resurse, și erau nevoiți apoi să-i vadă agonizând lent în așteptarea plecării spre crepuscul. Ca să nu mai spunem că în tot acest timp cineva trebuia să-i hrănească, așa inutili cum erau. Aici a fost și punctul de divergență, niciunul dintre membrii Ghildei nedorind să-și asume această sarcină.

Era un proces nedureros. Știa asta, dar parcă ceva nu-i dădea pace și, stând așezat în fața mesei din mahon, lua câte o boabă din strugurele roz aflat într-o farfurie albă, cu floricele albastre, un model englezesc străvechi, realizat într-una din acele manufacturi dispărute. Se trimite o comandă wireless în microcipul implantat, funcțiile cerebrale primitive încetează, opresc pulsul și respirația, iar apoi vin debarasatorii mecanici, care iau trupurile și le duc la cel mai apropiat crematoriu. Și asta necesita resurse, dar față de soluția sterilizării costurile erau mult, mult mai reduse. Nu exista altă soluție, își spuse încă o dată. Ce am putea face cu aceste vite? Lumea a mers înainte, noi ne-am asumat deschis conducerea, nimeni nu a putut să ne conteste, noua noastră putere mecanică era de necombătut, revoluțiile erau imposibile într-o lume apatică, aflată la cheremul microcipului, iar avansul tehnologic necontenit a determinat ca multe vite, cele mai multe de fapt, să devină inutile și costisitoare. După această reducere de o sută de milioane, nu mai erau în lume nici trei sute de milioane de vite. Iar în curând, noile máquinas autorreplicantes vor face ca și acestea să devină depășite și, în mod firesc, va fi nevoie să fie trase pe dreapta. Îi plăcea să se joace cu astfel de expresii ale unei lumi dispărute și care nu mai însemnau nimic în aceste timpuri moderne. Vom rămâne doar noi, membrii Ghildei, cei zece mii.

Nu-l speria eternitatea. Dacă la început, membrii Ghildei erau forțați să se retragă, să-și însceneze moartea, după ce împlineau nouăzeci sau o sută de ani, sau chiar mai devreme, și să o ia de capăt sub altă identitate, întineriți și de nerecunoscut, acum vitele nici nu aveau habar că stăpânii lor sunt nemuritori. Impulsurile microcipului le controlau fluxurile cognitive, iar percepțiile lor asupra mediului erau deformate. Destul de trist, dacă te gândești. Bietele vite se cred libere. Dar lăsă cu repeziciune aceste gânduri la o parte și se îndreptă spre bibliotecă: dorea să-și piardă vremea într-o manieră demodată, citind o carte care să-l destindă. Ce să fie astăzi? Privi, cu un zâmbet timid, spre cele mai mult de douăzeci de mii de volume legate în piele de vițel, o colecție decadentă în epoca mașinilor, și ochii i se opriră asupra unui titlu obscur: Flags in the Dust. Asta trebuie să fie interesantă, își spuse. Avea să fie imersat în următoarele ore într-o lume apusă, una care-l atrăgea printr-un farmec aparte, dar pe care, la un anumit nivel, o disprețuia profund. Era viciul său, singurul său viciu; în vreme ce membrii Ghildei căzuseră cu toții în patima realității virtuale, din care practic nu mai ieșeau, nici chiar pentru o ședință: era nevoit să meargă în lumea lor, în acel spațiu virtual pe care îl ura, dar care imita perfect lumea reală. Lumea reală… Pentru un moment, această sintagmă îi sună extrem de straniu în minte. Dar degetele sale apucaseră deja cartea și, pe nesimțite, alunecase printre cuvinte care-i aduceau imagini stranii. Uitase deja de cele o sută de milioane de vite, care între timp ajunseseră o pulbere fină ce se ridica spre cerul colorat în galben-electric și impenetrabil, străjuit de scutul electromagnetic care oprea orice obiect străin în afara razelor solare filtrate și care devenise necesar odată cu dispariția ozonului.

Publicat în Tentative literare | 1 comentariu

De alaltăieri

Mă pregătesc să mă îmbarc în călătorie. Pornesc muzica. Bruckner. A mai rămas o oră și vreo douăzeci și patru de minute din Bruckner. Din ceva mai mult de patru ore. Înainte de asta fusese tot el. Și tot ceva mai mult de patru ore. Drumul de azi este puțin diferit față de cel de ieri. Dar tot nu seamănă cu cel din cursul săptămânii. Hm… Alternanța asta de lumini și umbre predispune la starea de a scrie versuri.

Ce suflet trist mi-au dăruit
Părinții din părinți,
De-au încăput numai în el
Atâtea suferinți?

Ciudat. Versurile acestea îmi sunt cunoscute. Pe loc îmi dau seama că și Eminescu a scris o poezie absolut identică. Fir-ar să fie! Nu mai poate lumea să mai scrie o poezie pe care să n-o fi scris Eminescu înainte! Asta este. Artiștii veritabili sunt chinuiți de tot felul de marote. Dada, pe franțuzește, dar lumea a uitat. De aici o fi venit oare dadaismul? Cui îi pasă? Cui prodest? Și alte cuie ruginite.

Înaintez cu o oarecare teamă. Mă aștept ca dintr-un loc întunecat să-mi sară în față ființa cenușie lipsită de trăsături faciale, care mi-a vizitat recent un coșmar. M-am trezit înjurând; de frică. Este un moment teribil să fii privit dușmănos de o ființă care nu are ochi. Alung însă departe acest gând neplăcut. Poate este și meritul lui Bruckner: muzica sa transmite o stare prielnică absenței gândurilor. Placidă. Pe alocuri, cu tonuri ușor grăbite, dar care adorm repede la locul lor tihnit. Să continuăm.

Drumul meu a continuat fără evenimente. Nu m-am întâlnit cu oameni. Remarcabil! Nu se întâmplă atât de des pe cât aș dori. La un moment dat, diferența față de traseul avut ieri m-a amețit și m-am temut să nu o fi luat pe un drum greșit. Straniu: cum poți greși un traseu aproape liniar, chiar dacă astăzi imită infinitul? Ei, a fost doar un gând absurd. Să nu ne impacientăm din această cauză.

Mă apropii de ieșire. Semnul de carte este albastru. Mă uit la coperta cărții: este tot albastră, dar nuanța diferă ușor. Ce fel de legătură poate fi între Legea lui Murphy și Vițelul de aur? Și ce înseamnă Legea lui Murphy? Este o colecție formată din legile lui Murphy, în mod similar Codului lui Hammurabi? Dar să lăsăm asta. Ies cu pași ușori. Oare o fi acolo? Noul angajat… De când a apărut, n-a fost zi să nu dau de el. Asta mă enervează. Predecesorii săi întotdeauna terminau treaba la ora la care ies eu. Încă nu m-am prins dacă este leneș sau conștiincios. Nu dau atenție rezultatelor muncii sale. Oricum, diferența este prea subtilă ca să mă chinui să remarc dacă există vreuna. Nu se vede. O să mă duc să-mi iau un ceai. Nu e nici aici. Mă îndrept spre ușă. Încă puțin și o voi deschide. Iată-l! Coridorul este liber. Surprinzător, noul angajat nu mi-a stat în cale azi.

A sosit vremea să opresc muzica. Poate voi scrie ceva despre mitocănie. Ia te uită: tot Bruckner! Și abia a început ceva nou, care o țină mai mult de cinci ore. Așadar, înainte fuseseră patru ore și încă patru ore înaintea acestora. Oare cât Bruckner am în telefonul ăsta? Nu-mi aduc aminte să fi pus atât de mult Bruckner. Și cine este Bruno Walter? Omenirea a avut mereu întrebări enervante de pus. Bine că nu le răspunde nimeni. À bientôt.

Publicat în Jurnal | 2 comentarii

Odă focului

Pe când eram mic, îmi plăcea foarte mult să privesc focul arzând din soba bunicilor mei. Dansul flăcărilor, fărâmițarea lemnului cuprins de foc, jarul încins îmi aduceau tot felul de imagini pe retină. Erau întotdeauna demoni. Spectaculoși, înfricoșători, schimonosiți, amenințători, violenți, frumoși… Stăteam la gura sobei până când îmi simțeam obrajii frigând sau până cineva spunea să închid ușița, pentru că intră fum în casă.

Am iubit focul. Atât de mult l-am iubit încât am început să pornesc focuri peste tot. Focul trebuia să trăiască! Prin mine. Hârtie, paie uscate, mătase de porumb, crenguțe uscate, căpițe de fân, case cu oameni înăuntru… Totul trebuia să ardă!

Cu cât focul este mai mare, cu atât este mai frumos. Ați observat cum se adună oamenii să privească un incendiu uriaș? (Întrebare veche.) De ce fac asta? Pentru că este frumos, desigur. Frumos și amenințător, în același timp. (Am mai spus asta demult.) Frumusețea incendiilor imense este dată și de glasul flăcărilor atunci când îmbrățișează clădirea. Acel sunet!…

Din nefericire, nu am putut vreodată să mă bucur de aceste spectacole. Ba nu, s-a întâmplat o dată. Însă acea întâmplare a fost și singura oară când am putut să fac asta. Atunci a fost și singura dată când focul nu fusese pus de mine. În celelalte ocazii, eram nevoit să mă retrag, adesea în fugă, pentru că altfel aș fi fost prins. Nu puteam să rămân și să aud țipetele, urletele, muzica vuietului de voci ale celor prinși înăuntru. Totuși, în timp ce picioarele îmi alergau spre scăpare, sufletul mi se înfiora și un zâmbet sardonic mi se întipărea pe chip, atunci când puteam auzi unele ecouri slabe în urma mea.

O, ce muzică desăvârșită! În timp ce alergam, simțeam și auzeam cum mii de corbi sunt pe urmele mele, ca un nor întunecat, vestind moartea, chinul, groaza, croncănind lugubru și însoțindu-mă bucuroși. Eram regele lor! Tenebrele se închinau mie!

Încă iubesc focul. Îl voi iubi mereu. O, Atar, singurul zeu!…

Publicat în Delirante | 7 comentarii

Diavolul ședea la masă

Mă grăbeam să deschis ușa, așteptat fiind de Wilhelm Meister, deși, trebuie spus, îl aveam în buzunar, când am întrezărit o apariție care m-a paralizat vremelnic. Nu am îndrăznit să ridic ochii, deși vedeam cu ajutorul vederii periferice că apariția era reală, stătea la masă și mă aștepta. Nu cred că am trecut des prin astfel de momente de frică paroxistică – chiar și acum, când scriu acestea, rememorând ceva ce a avut loc cu săptămâni în urmă, simt cum pielea mi se înfioară și revine un sentiment acut de teamă, care mă face să privesc în jur: în cameră este întuneric, la fel ca în restul casei, doar veioza de birou luminează aproape punctiform asupra tastaturii. Iar în spatele meu este infamul fotoliu, cel din care m-a privit, deși nu mă privea, faimosul de acum spectru. Oare dacă mă întorc acum?… Da, încă mi-e teamă… de un gând.

Ce am văzut atunci? Nu știu dacă a fost ceva sau doar o părere, dar a fost un eveniment care venea împotriva sentimentului ce mă domina la acel moment. Eram liniștit, pot spune chiar că mă simțeam bine: îmi plăcea povestea și abia așteptam să-mi reiau lectura. Trecuse o vreme de când avusesem gânduri negative – nimic nu trebuia să aducă acel lucru la masă. Nimic…

Așadar, tocmai deschisesem ușa și am zărit acel lucru așezat la masă. Am încremenit acolo, în pragul ușii. Nu știu dacă a trecut multă vreme, dar amintirile îmi spun că nu. După câteva momente însă, nu am mai putut suporta frica și am ridicat ochii: la masă nu era nimeni. Am răsuflat ușurat și am decis, gândind rațional, că a fost doar o iluzie optică: mi se păruse că la masă era așezat… Diavolul.

Vederea periferică, ajutată de clipele de paralizie, mi-a redat următoarea imagine: Diavolul era așezat la masă, chiar în capătul mesei, acolo unde stau eu de obicei. Își pusese pălăria pe masă și mă privea zâmbind inocent, de parcă mă aștepta să avem o conversație amiabilă. Părea că se pregătește chiar să mă salute binevoitor. Era mai degrabă slab, părea destul de înalt, dar nu mai mult de un metru și optzeci de centimetri (deși persoanele așezate pot induce în eroare în privința înălțimii), avea o mustăcioară și barbă de modă veche și purta un costum la fel de demodat, iar părul era castaniu închis, lunguț, ajungându-i până la umeri. Avea ochii de culoare deschisă, aș spune albaștri, un zâmbet sincer, puțin condescendent însă, chipul său avea trăsături frumoase, deși nu era de o frumusețe deosebită, iar mâinile, pe care și le ținea pe masă, aveau degete lungi și subțiri. (Dacă nu mă înșală memoria, această descriere pare să semene cu Diavolul lui Ivan Fiodorovici Karamazov. Să fie doar o coincidență sau, cumva, memoria mi-a păstrat această imagine diavolească, ascunsă printr-un colțișor?)

L-am văzut, m-am înfricoșat, și apoi a dispărut. Dar la ce se aștepta? Nu intri în cameră, în absența cuiva, te așezi la masă și îl aștepți, mirându-te apoi că se sperie îngrozitor, când știa că nu poate fi nimeni înăuntru. Altfel ar fi stat lucrurile dacă m-ar fi abordat pe timpul zilei, când soarele e sus pe cer, undeva într-un loc public; dacă s-ar fi prezentat și m-ar fi invitat la un ceai. Sau măcar, dacă nu suportă lumina soarelui, putea să mă caute seara, doar știe locurile pe unde umblu și poate găsi modalități civilizate de a mă aborda. Da, atunci am fi putut să pălăvrăgim, să ne cunoaștem mai bine, să privim la vremurile din urmă, cele actuale și cele viitoare; să deplângem starea omului și cruzimea acestei lumi; să batjocorim temerile acestor furnici, care-și acordă atâta importanță, stând pe un fir de praf rătăcit în imensitatea universului; să le privim de sus obiceiurile, împopoțonarea prostească, lăcomia sinistră și materialismul grotesc și să ne apuce greața, deși, undeva într-un adânc tăinuit, vom vărsa o lacrimă pentru om, pentru durerea de a fi cea mai inteligentă ființă a planetei și cea mai predispusă la suferință; pentru inutilitatea existenței, pentru moartea zeilor și pentru sfârșitul inocenței.

Dar l-am văzut, în realitate, pe Diavol, cu coada ochiului, sau a fost doar o închipuire? Adică, de ce ar fi vrut să mă viziteze? Voia oare să-mi reveleze ceva important? Voia să-mi spună oare cum își bate joc de unii muritori naivi, șoptindu-le că este Dumnezeu, că ei sunt fiii lui, în vreme ce majoritatea oamenilor sunt copiii-maimuțe ai lui Satan? Sau poate voia să-mi spună că iadul este, de fapt, aici?

Publicat în Jurnal | 2 comentarii

Prin întuneric…

Mergeam prin întuneric… (Da, acest lucru se întâmplă adesea, iar întunericul și singurătatea sunt locurile unde mă găsește, de cele mai multe ori, eterul, cu șoaptele sale stranii.) Și mă gândeam că am fost puțin cam dur cu un comentator, cititor vremelnic (care, între timp, s-a dovedit a fi puțin cam… irațional, iar astfel acel mea culpa nu era chiar necesar), când tocmai una dintre… ideile mele (o voi numi idee, pentru că teorie este prea mult spus) mai vechi, venită ca răspuns la întrebarea de ce Dumnezeu le vorbea deseori oamenilor demult și acum nu o mai face, suna astfel: Dumnezeu vorbește mereu ființelor umane, n-a tăcut vreodată; Cuvântul Său ajunge la toți oamenii, dar cei mai mulți ori ignoră mesajul, ori se prefac că nu aud sau pur și simplu nu mai cred că lucrul acela este de la Dumnezeu și nu din ei. Tot ideea mea susținea că nu este vorba despre un cuvânt per se – Dumnezeu nu vorbește ad-litteram omenirii, ci mai degrabă este ca un fel de senzație care pătrunde în mintea umană, ceva ce atinge fiecare celulă, ceva ca un fel de forță electromagnetică: Cuvântul îl simți, nu îl auzi.

Și atunci, de ce am respins adevărul cuiva care tocmai asta susținea că i s-a întâmplat? Vedeți… lucrurile nu stau chiar așa. Ideea mea era doar așa, o posibilitate izvorâtă din mitologia iudeo-creștină. Nu cred cu adevărat că astfel de lucruri sunt posibile. Mă rog… Oare ar fi mai bine spus: nu credeam? Pentru asta, va trebui să reiau povestea mersului prin întuneric, întreruptă de unele explicații.

Așadar, mergeam prin întuneric, ascultând o beethoveniană, ceva ce nu mai crea vreo impresie în mintea mea, deoarece, ascultam aceleași piese simfonice de vreo două luni, repetate probabil de vreo șapte ori, iar ritmurile nu mai ajungeau la mine și doar construiau un decor sonor pentru gânduri – gânduri care alergau spre cititorul-comentator și mai vechea mea idee mistico-teologică – și dintr-odată am fost fulgerat de o… senzație. Nu aș putea spune că o voce străină mi-a vorbit: gândurile veneau din mintea mea. Însă ceva era straniu, ceva ce nu puteam explica, iar de aici toți porii de pe brațe, față și ceafă s-au răsculat, ca la o atingere foarte rece. Ce s-a întâmplat? Voi încerca să redau în continuare, dar, ca toate lucrurile de origine… eterică, dacă nu le notez la scurtă vreme, se pierd sau măcar se estompează. Și nu am vrut să le notez imediat, poate și din cauză că am fost tulburat/iritat în perioada imediat următoare de dialogul cu cititorul-comentator care se pretinde alesul Domnului, ba chiar personaj biblic. Și nu i-aș fi dat astfel apă la moară? Să încerc însă rememorarea acelor gânduri…

Primul lucru, oarecum neașteptat, care mi-a venit în minte a fost o întrebare: Când vor fi oamenii mântuiți? (Da, nici eu nu înțeleg de ce s-a născut în acele momente întrebarea asta.) Răspunsul a venit imediat și a fost destul de… neliniștitor. Atunci când toți oamenii vor renunța la a mai lua orice viață, se vor întinde pe pământ și vor prefera să moară decât să mai ia o singură viață. Iar când ultimul om se va chinui în ghearele morții și va fi străbătut simultan de o îndoită senzație: zădărnicia morții tuturor, absența unui dincolo și a unui dumnezeu, și mândria unei morți onorabile – nicio altă moarte pentru viața omului! odată cu ultima suflare a acelui om, Dumnezeu, Creatorul Universului, va coborî pe Pământ, iar toți cei care au trăit vreodată vor fi înviați și făcuți părtași la nemurire și eterna pace.

Și apoi, fiorul a dispărut; gândurile s-au disipat și am început analiza rațională a celor întâmplate. Într-adevăr, aceste lucruri au venit din eter; dar știm cu toții că eterul, de fapt, sălășluiește în mine. (Sau nu?) Să-mi fi vorbit oare Dumnezeu? Nu cred. Și de ce mesajul Său ar fi complet opus acelui: ”înmulțiți-vă și umpleți pământul”? Oamenii vor fi mântuiți atunci când se vor întinde cu toții pe pământ și vor aștepta moartea, refuzând să mai ucidă o singură plantă sau un animal? Desigur, asta se va întâmpla… niciodată, pentru că mereu vor fi oameni care vor dori să trăiască cu orice preț. Atunci, să fi înțeles greșit mesajul? Poate nu este nevoie de toți oamenii, ci de unul singur. Un singur om să se întindă pe pământ și să aștepte moartea, doar de dragul mântuirii celorlalți? (Vei fi tu acela?) Dar de unde știm că mesajul a fost de la Domnul și nu o plăsmuire a minții? Nu știm. Putea să fi venit chiar și de la Diavol sau de la cel care-i șoptea lui Mohamed. Și atunci, rămâne doar ceea ce a fost: un gând, determinat de alte gânduri. Nimic. Praf risipit în eter.

Publicat în Jurnal | 14 comentarii

Al treilea ocupant

Nu am mai spus cuiva această poveste; nu pentru că ar fi una rușinoasă, ci pentru că descrie un eveniment prea personal; ceva ce s-a întipărit în sufletul meu ca o senzație apăsătoare încă de când am aflat; din clipa în care ai mei au considerat că sunt destul de mare să știu aceste lucruri – cred că aveam vreo zece ani.

Nu pot spune că aflarea acestei vești a produs o schimbare fundamentală în ceea ce privește viziunea mea asupra vieții. Nici nu m-a apropiat sau îndepărtat de Dumnezeu – respinsesem deja ”adevărul” cuvintelor din Biblie și o voi face adesea și în anii care au urmat. Abia mult mai târziu, corelând acel episod cu alte fapte, anumite gânduri s-au insinuat cu neplăcere în mintea mea.

M-am născut mort; și timp de vreo treizeci de secunde sau mai mult în camera de spital s-a așternut o liniște asurzitoare, întreruptă doar de palmele pe care mi le administra medicul, sub ochii măriți și încremeniți ai mamei mele – pe atunci, nu exista sensibilitatea de origine occidentală de a priva mama de astfel de spectacole crude. Un bărbat de vârstă mijlocie lovea cu palmele sale înmănușate un trupușor vlăguit, născut prematur, vânăt la culoare, inert și tăcut. Iar după o jumătate de minut, chiar când bărbatul era gata să renunțe, ceva s-a întâmplat; unii îl vor numi miracol: trupușorul  mort a tresărit, inima a reînceput să bată, plămânii s-au umplut pentru prima oară cu aer, iar sala de nașteri a fost tulburată de niște țipete, ce-i drept, timide. Fusesem mort, iar acum eram viu iarăși.

Un miracol. L-am putea numi altfel? O întâmplare, poate? Una fericită. Ar mai putea urma ceva după asta? Copilul a fost mort și apoi a înviat. Încă un mort revenit la viață. De data asta, o înviere adevărată. Dar asta nu este tot…

Există o legendă creștină, deși ar putea fi o dogmă, care spune că un copil nebotezat merge în iad. Eu m-am născut mort; eram nebotezat și am fost timp de treizeci de secunde mort. Nu pare mult; dar ce înseamnă timpul în iad? O secundă aici este deja o eternitate acolo. Să nu exagerăm însă: iadul este o invenție creștină; una furată de la religiile mai vechi, dar desăvârșită de creștini. Absurdă, desigur. Cum altfel? Păcătoși și diavoli, unii chinuiți, alții chinuind și chinuiți, la rândul lor, puși laolaltă. Bine, poate ar exista și pentru asta o explicație teologică, dar să nu pierdem vremea cu sofisme religioase – să trecem mai departe.

M-am născut mort. Adică, nu eram eu acela. Eu am văzut doar o oportunitate: un trup gol, nelocuit, pregătit să mă primească. Am acceptat cu plăcere șansa la o nouă viață. Încă una. A câta oare? Nu mă mai pot sătura de viață. Dar nu am venit din iad. Iadul nu există. Credeți că Bunul Dumnezeu pedepsește vreun suflet rătăcit? Nu este adevărat. Numai cei care nu-L pot iubi, nu se pot bucura de viața veșnică a sufletului. Numai cei care tânjesc după pierduta carne, după bucuriile simple, mărunte și efemere ale vieții, nu-L pot găsi, nu i se pot alătura, oricâtă bună-voință ar avea Acesta. Iar astfel de suflete se condamnă singure să orbecăiască în întunericul dintre cele două lumi, ascunzându-se de lumină și privind cu jind spre viața oamenilor vii.

În întuneric eram și eu, plângând amarnic după carne. Și apoi, am văzut un copil născându-se mort. Și am vrut să trăiesc iarăși. Iată-mă-s! Cum este posibil, cum de permite Dumnezeu? poate vor întreba unii. Nu am spus că s-a născut mort? De ce ar obiecta Cel-Prea-Înalt la faptul că un suflet chinuit resuscitează o mortăciune și readuce lumina bucuriei în ochii părinților? Cred că este și un fel de mână de ajutor pe care o întinde rătăciților, dându-le șansa să retrăiască în carnea după care plâng. Îl putem numi altfel decât Milostiv?

Toată viața am simțit că sunt urmărit de o umbră sinistră. Ceva e acolo; nu în afară, ci înlăuntrul meu. Am bănuit mereu că este o rămășiță a copilului mort, a sufletului care nu a mai apucat să se nască. Însă nu este asta. Acum știu acest lucru…

Nu se întâmplă foarte des să se nască un copil mort și care să poată fi readus la viață. Adică, sunt multe cazuri, dar nu câte ar fi nevoie: în întuneric rătăcesc mai mult de o sută de milioane de suflete. (Sunt puține? Nu-i credeți pe creștini: că mulți vor fi chemați și puțini aleși. Din cele peste o sută de miliarde de oameni care au trăit, majoritatea sunt cu Dumnezeu. Ar fi fost și penibil să fie majoritatea în întuneric: însemna că proiectul divin este un eșec total.) Se întâmplă să rămâi acolo și câteva secole până să prinzi ocazia unei noi vieți. Așa se adună multă obidă; răutate chiar. Și chiar dacă ai reușit să te reîntrupezi, locul acela nu ți-e sigur: orice pierdere a cunoștinței te readuce în întuneric și celelalte suflete se reped să-ți ia locul – este dreptul lor, pentru că trupul acela nu ți-a aparținut: și tu l-ai furat.

Aveam unsprezece ani când mi-am pierdut cunoștința timp de aproape o zi. Am suferit atunci o operație complicată. De fapt, nu eu – predecesorul meu. Nu puteam să las acel trup să-mi scape – iubesc viața! Lumea asta e plină de atâtea frumuseți! Mirosul unei pâini proaspăt coapte; zborul unor porumbei frumos colorați, care nici nu seamănă, nici nu seceră; adierea unui vânt răcoros pe față, în arșița verii; senzația pe care o ai în preajma unei păduri, când aerul este încărcat de umiditate, chiar după o ploaie, și mii și mii de picături minuscule îți udă nările atunci când tragi aer în piept… Nimic nu poate egala această lume!

După vârsta de unsprezece ani, mi-am mai pierdut cunoștința de trei ori. Momente scurte, determinate fie de ușoare accidente, fie de încăpățânare. Am observat că, după fiecare pierdere a cunoștinței, nu-ți aduci aminte nimic. Nu e ca atunci când dormi și visezi, ci mai degrabă ca după un somn adânc, lipsit de vise; un întuneric complet, ca și cum te-ai întoarce dintr-un loc care nu există; de nicăieri. Din fericire, nu am fost plecat suficientă vreme ca altcineva să-mi ia locul. I-am simțit însă încercând. S-a mai întâmplat și în alte dăți să fiu aproape de un leșin, dar am reușit să evit asta. O liniște lugubră mă înconjoară în acele clipe. Simt cum mii și mii de umbre se întind asupra mea; lacome de viață. Dar nu voi ceda: acest trup este al meu și a mea această viață!

Publicat în Eterice | 25 comentarii

Creștinul după Vechiul Testament

În mod normal, un astfel de personaj ar trebui să-și spună iudeu. Dar nu; nu veți găsi puseuri de onestitate la aceștia: creștinul după Vechiul Testament are aroganța să vorbească despre Mielul Domnului, deși el este gata să-l junghie deasupra altarului.

Cum a apărut această stranie specie de creștin? Trebuie spus că a existat mereu și a fost creată, în principal, de către preoți, aceștia predicând în vremurile apuse mai ales despre înfricoșatele pedepse ale Vechiului Testament, lucruri de natură a ține mult mai ușor oile Domnului sub ascultare, știut fiind că omul a fost dintotdeauna un animal cu o puternică aplecare spre a face rele.

Dar asta se întâmpla în vremurile când oile nu puteau să citească și, chiar de ar fi putut, cuvântul Domnului era scris în altă limbă. În zilele noastre, existența creștinului după Vechiul Testament pare mai greu de explicat. O ipoteză demnă de luat în seamă ar fi aceea că Iisus Christos spune de cel puțin două ori: ”Nu am venit să stric Legea.” Acea Lege fiind a lui Moise, primele cinci cărți ale Vechiului Testament și, totodată, ale Scripturii iudeilor. Așadar, acești creștini par să fi crezut că, într-adevăr, Iisus nu a schimbat Legea. Au crezut că atunci când Acesta a spus: ”primul fără de păcat să ridice piatra”, această adăugire la Lege, unde prevedea clar că adulterinul trebuie ucis cu pietre, fără a se ține cont de evlavia sau de puritatea spirituală a aruncătorilor, nu reprezintă o schimbare. Prin urmare, au hotărât să nu țină cont de vreun cuvânt scris în Noul Testament, deoarece nu putea aduce ceva nou, Legea fiind imuabilă.

Și așa am ajuns să-i vedem pe acești creștini după Vechiul Testament aplicând în viața de toate zilele asprele porunci ale sălbaticilor iudei de acum aproape cinci milenii. Judecă, înjură, iau peste picior, condamnă, insultă, bârfesc – ce mai încoace-încolo, se comportă ca niște iudei cârtitori, ca niște primitivi care încă mai locuiesc în corturi. Iar în timp ce se poartă astfel cu frații lor, zbiară din toți rărunchii că ei îl iubesc pe Dumnezeu. Fariseilor! Nu ați învățat că porunca ”iubește-ți aproapele” este la fel de importantă ca prima poruncă? Nu veți intra în împărăția Domnului, zicând numai din gură că-L iubiți pe Domnul, în vreme ce sufletele voastre nu pot cunoaște iubirea, pentru că nu poți să-L iubești pe Domnul fără să-i iubești și creația, fără să iubești omenirea, fără să încerci să-l întorci pe păcătos de la rele. Și nu cu înjurături și bârfe veți face asta! Întoarceți și celălalt obraz, arătați bunătate și doar prin exemplul vostru îl veți face să renunțe la calea păcatului. Aceasta este calea.

15 august 2016

Publicat în Gânduri | 13 comentarii