Auziți clopotul sunând?

Îngenuncheați. I se aduc sacramentele unui Dumnezeu care moare.

Nu am înțeles nicicând de ce blasfemia lui Nietzsche a devenit mult mai populară decât cea a lui Heine, care avea avantajul că era și mult mai poetică. Sau poate tocmai de aceea. Însă, trebuie admis, Nietzsche, poetul răzvrătit, care a alungat muzele cu un gest, a fost mai radical în exprimare, el văzând actul ca unul deja împlinit. Dar nu striga oare încă din vechime cântărețul anonim de la începutul psalmului al 22-lea către un cer gol?

Am apărut în lume ca urmare a unui act sexual care nu avea scopul procreării, la fel ca majoritatea oamenilor. Insularii din Sumatra spun, într-un descântec, despre actul fecundării că este ”umbra care cade în mare”. Poate nu este departe de acel Nachtseite al etosului grecesc, identificat prima oară, dintre moderni, de Leopardi, și descris atât de plastic de corul din Oedip la Colonos: omul nu ar fi trebuit să se nască, iar dacă, din nefericire, s-a născut, cel mai bun lucru pe care-l poate face este să revină cât mai repede cu putință în haosul întunecat al neființei:

Nimic nu-i mai bine decât ca pe lume
Să nu fi venit niciodată
Ori dacă a zilei lumină-ai văzut-o,
Să faci cât mai grabnic tu cale
Întoarsă în beznă…

Aș spune că venirea mea pe lume s-a produs prea devreme sau prea târziu. Prea devreme, pentru că oamenii ar putea obține ori o longevitate deosebită (jumătate de mileniu de viață sau chiar mai mult), undeva peste o sută-două de ani, sau chiar – ce gând nebunesc! – nemurirea biologică. Prea târziu, pentru că, la vremea nașterii mele, satul românesc în care am fost aruncat în viață era deja cu hotarele distruse; nu mai era acel microcosmos dincolo de care nu mai exista nimic (sau dincolo de care numai Nimicul își avea ființă) – își pierduse statutul de centru al lumii pentru fiii săi și toate poveștile bune fuseseră deja spuse, sau erau doar niște biete povești.  Și ce rost are să spui o poveste care nici măcar nu este adevărată?

Ce mai rămâne atunci de făcut? Poate, așa cum a spus Soloviov: Omul se trage din maimuță, deci să ne iubim unii pe alții. Sigur, în această privință, depinde de ce înțelege fiecare prin a se iubi, pentru că, spun zvonurile, unii se iubesc destul de mult unii pe alții. Dar eu nu am iubit vreodată omenirea, ci am visat visul pe care nu-l visează nimeni. Sau, cel puțin, sper ca visul meu să fie fără de pereche.

Ridicați-vă din adâncurile munților! Eu sunt!… Dar simt cum mă înăbuș și vocea îmi piere. Doar un iepure răutăcios se hlizește în întuneric, rostind glume deșucheate, cu diavoli și oameni.

Anunțuri
Publicat în Gânduri | 3 comentarii

Afinități elective

Era o dimineață rară, a acestei veri trecute, cu un soare plăcut, iar eu stăteam în balcon și îmi beam ceaiul negru adus din Assam, îndulcit cu zahăr din trestie adus din Columbia, în care pusesem un strop de lapte, servit cu puțin chec fabricat în Niederösterreich, și ascultam o melodie veche, ba chiar murmuram ”Lieb Vaterland, magst ruhig sein”, amintindu-mi brusc, în acest context germanic, de faptul că Faulkner spusese despre muzica lui Wagner că este pentru tineri germani barbari și simpli, admițând că atunci și eu sunt un suflet barbar și simplu, pentru că îmi tresaltă inima la astfel de muzici din țara străbunilor mei, când s-a petrecut un eveniment groaznic: unul dintre vecini începuse să fumeze, iar fumul absolut scârbos năvălea peste mine. M-am ridicat, înjurând în barbă, și am închis fereastra. Nu mai spun că mi-am savurat ceaiul și checul cu noduri. Apoi, mi-am adus brusc aminte un vis ciudat ce-l avusesem în noaptea dinainte.

Se făcea că stăteam liniștit în pivnița lui Auerbach, ascultând cântecele vesele ale bețivanilor, și tocmai voiam să-i cer Satanei ca din cepul mesei să nu curgă numai vin, ci și puțină pâine de secară, din cea iubită de Mynheer Peeperkorn, gândindu-mă la gusturile muzicale ale lui Hans Castorp, căutând să zăresc Moartea în cântecelul țărănesc devenit Teiul lui Schubert, când înăuntru năvăli un nebun bărbos, se așeză la masa mea și trânti cu pumnul în masă, zicând, cu glas liniștit:

”- Acum trebuie să vii cu mine, ne vom urca pe acoperiș sub sfârleaza de vânt care intonează un epitalam, deoarece bufnița se mărită. Acolo ne vom lupta noi doi, și cine-l doboară pe celălalt, este rege și are voie să bea sânge.”

Aflat încă cu gândurile departe, dar auzind ceva despre sânge, am apucat sticla cu sânge de plante culese de la poalele Muntelui Negru și am turnat în pahare, i-am întins unul și i-am zis:

– Bea! Și am băut și eu și am simțit cum căldura mă moleșește, când l-am auzit pe micul Oskar Matzerath, care se afla la masa mea, spunându-mi în șoaptă la ureche:

– Nebunul ăsta seamănă cu tine, doar că are barbă.

Am ridicat ochii înspre rânjetul nerușinat al nebunului, care-și lingea buzele de plăcere, sorbind din băutură, și l-am privit în ochii săi întunecați. Era să-i spun lui Oskar că eu n-am avut niciodată ochii negri, dar am tăcut, continuând să-l privesc pe nebun. Eram eu, doar că rânjeam și aveam barbă, ca să nu mai spun de faptul că păream nebun. Brusc am simțit nevoia să fiu unic și m-am gândit că ar fi destul de bine și să devin rege, și am zis:

– Hai pe acoperiș!

Atunci nebunul s-a ridicat, a țopăit de câteva ori de bucurie și apoi s-a așezat la loc, zicând:

– Să mai bem puțin înainte de asta!

Am fost de acord și am turnat iarăși în pahare și am băut. M-am însuflețit și am început să cânt:

”- Aici mă simt om
Aici mi-e-ngăduit să fiu!”

Iar nebunul a continuat, ceva mai răgușit:

”- Să bem, să ne veselim
Să știm de ce trăim!”

Am mai turnat câte un pahar, după care m-a luat somnul și nu mi-am mai putut ține capul sus. Am zis:

– O să dorm puțin cu capul pe masă și apoi mergem. Nebunul a fost de acord și s-a culcat și el cu capul pe masă.

Când m-am trezit, eram așezat, cu spatele sprijinit de o cabană din lemn, iar în jurul meu era un viscol cumplit. Ciudat, nu-mi era frig, deși eram îmbrăcat doar cu un pulovăr gri din lână. Nebunul nu era de găsit. M-am frecat la ochi, crezând că mi se năzărise, dar nu era așa. Ce să fie asta? m-am întrebat. Vreo glumă deșucheată de-a tovarășilor mei de băutură? Am simțit ceva în buzunar și, când m-am căutat, am găsit sticla din care băusem mai devreme: încă mai era plină pe jumătate. Am luat repede o gură, dar de unde până atunci îmi fusese cald, mi s-a făcut brusc frig. S-o pornesc ca nebunul prin viscol, fără să văd unde merg? Am mers precaut în jurul cabanei, pipăind lemnul tare și căutând ușa. Am găsit-o, dar era încuiată. Oricât m-am opintit, n-am putut s-o deschid: era făcută din lemn solid și era bine închisă. M-am rezemat oarecum resemnat de ușă și am rămas așa o vreme. Sticla o pusesem la loc, în buzunar; poate o să mai am nevoie de ea mai târziu. Stând așa, cuprins de o toropeală plăcută și periculoasă, mi-am dat seama că nu-mi mai era frig. Asta nu era bine: m-am ridicat și am făcut câteva mișcări în stânga și în dreapta, pentru a nu adormi. Apoi am auzit un glas venind din furtună. Am ascultat cu atenție: cineva cânta. Cine să fi fost oare? Și ce cânta? Până la urmă am început să-i deslușesc vorbele: era un cântecel nerușinat, unul pe care-l știam. Am început și eu să-l cânt. Celălalt tăcuse, pe moment, după care a reînceput, în tandem cu mine. Cântam amândoi ca nebunii, aruncând cuvintele obscene către viscolul turbat. Apoi l-am strigat să vină spre mine, pentru că am o sticlă cu sânge de plante. A spus că vine și și-a reluat cântecelul, dar părea că se depărtează. Degeaba i-am tot strigat că nu merge în direcția cea bună, el a continuat să cânte și să se îndepărteze. Apoi s-a oprit brusc, de parcă ar fi fost înghițit de pământ. Așteptam să aud un pitic bătând într-o tobă de tinichea, dar nu s-a întâmplat asta. Am decis atunci s-o pornesc prin viscol. Am mers și am tot mers, orbit de zăpadă, și la un moment dat am căzut pe ceea ce s-au dovedit a fi trepte. Ajuns jos, cu o durere groaznică la umărul drept, am constatat că mi s-a spart sticla din buzunar. Totodată, am observat că eram la intrarea în pivnița lui Auerbach. M-am ridicat însuflețit dintr-odată și am pătruns înăuntru să mă încălzesc.

Înăuntru era o larmă îngrozitoare. Căutând sursa gălăgiei, l-am văzut pe motanul Murr urcat pe un butoi, ținând între lăbuțe un pahar cu saramură de scrumbie și declamând de acolo:

”- Sub bolta beciului pustie
Ce glas se tânguie stingher
Chemarea-i inima-mi sfâșie:
Nu zăbovi, căci altfel pier!”

După care scăpă paharul și căzu cu capul pe butoi, adormind pe loc. M-au văzut apoi ceilalți și s-au mirat: crezuseră că am plecat acasă prin viscol. Le-am povestit tragedia prin care trecusem și au râs. Mi-au spus că de fapt cabana de care stătusem rezemat era magazia de lemne a lui Auerbach.

Nebunul stătea la aceeași masă la care-l lăsasem și mă privea cu ochi sclipitori, rânjind și acum. M-am așezat în fața lui și am comandat o sticlă nouă în locul celei sparte. Băutura licoroasă mi-a alunecat repede pe gâtlej, făcându-mă să mă încălzesc binișor. Mi s-a făcut iarăși poftă de cântat și am început să zbier:

”Vai, mie! Flori de unde
Să iau în plină iarnă,
De unde lumina soarelui
Și umbrele pământului?”

Dintr-odată însă, parcă enervat de cântecelul meu, nebunul a trântit paharul, făcându-l țăndări și a răcnit, ridicându-se totodată în picioare:

– Să mergem! Să mergem pe acoperiș! Și cine-l învinge pe celălalt va fi rege și are voie să bea sânge!

A pornit apoi spre scara ce ducea spre mansardă. M-am ridicat și eu și l-am urmat. Ceilalți ne-au privit o clipă uimiți, după care au continuat să bea de parcă nu se întâmplase nimic deosebit. Ne-am urcat pe acoperiș, strecurându-ne pe o fereastră îngustă de la mansardă, după care ne-am oprit, stând față în față în viscolul crâncen. Parcă viscolea tot mai tare, iar nebunul părea să se îndepărteze, cu pași aproape imperceptibili. Atunci i-am strigat:

– Aha, vrei să fugi, să nu pierzi rușinos lupta! Și m-am repezit la el. Ne-am tăvălit prin zăpada de pe acoperiș și apoi ne-am prăbușit, căzând amândoi cu un zgomot surd. Din fericire,  stratul de omăt era destul de gros și n-am pățit nimic. Ca prin minune, viscolul se potolise. M-am ridicat, m-am scuturat de zăpadă și m-am uitat după nebun, dar nu l-am văzut. L-am auzit însă râzând și, când am privit în sus, l-am văzut stând pe acoperiș, uitându-se la mine cu un rânjet viclean și victorios. Mi-a urlat de acolo:

– Acum o să-ți beau tot sângele!

M-am înspăimântat și am luat-o la goană. Norocul meu era că viscolul se oprise și vedeam încotro merg. Am alergat până acasă, am închis bine poarta, am intrat în casă și m-am încuiat înăuntru. M-am repezit apoi să trag obloanele la ferestre, dar când am ajuns la ultima fereastră l-am văzut pe nebun privindu-mă prin geam. M-am tras instinctiv înapoi speriat, iar el a pătruns în casă aruncându-se cu capul prin geam. Am început să răcnesc din toți rărunchii, strigând mereu același cuvânt:

– Moarte, moarte, moarte!…

Și atunci m-am trezit, cu inima bubuind și transpirat și având un gust neplăcut de sânge în gură. Se luminase deja, iar de pe masa încărcată cu flori parfumate, din tablou, mă privea chipul frumoasei mele pierdute. M-am uitat cu atenție la ea și am văzut că ”ochii frumoși străluceau, iar buzele păreau să zâmbească.”

10 octombrie 2017, noaptea

Publicat în Onirice | 16 comentarii

Cititorilor mei

Sau singurului meu cititor, depinde.
Este o noapte rece. Stelele tremură și ele pe cer de frig, iar în parcul din spatele blocului o pisică miaună sfâșietor, cerând parcă să fie primită într-o locuință călduroasă, făcându-mă să am mustrări de conștiință că nu pot salva toate animăluțele abandonate din lume. Of, biete suflețele triste… Este liniște; este în sfârșit liniște: s-a dus vara cu creaturile ei nocturne, bipede și urlătoare. Undeva, departe, un furnal scoate un fum alb care brăzdează orizontul întunecat. Dar să lăsăm asta…
A trecut o vreme de când n-am mai postat ceva pe blog, nu-i așa? Acest lucru nu s-a întâmplat pentru că nu am mai scris; dimpotrivă: în ultimele șase luni, am scris mai mult decât în ultimii trei ani, dar acele lucruri sunt scrise în câteva carnețele, și pur și simplu nu am avut timp să le transcriu în format electronic. Nu am timp nici acum, dar am hotărât să profit de câteva momente ceva mai libere și să dau un semn de viață.
Scriu, scriu mai mult ca oricând. Citesc, citesc aproape la fel de mult ca în adolescența timpurie, când mă apropiam de două sute de cărți pe an. Dar atunci când scriu și citesc sunt mereu departe de un computer. Iar timpul meu liber, care era oricum insuficient, s-a redus aproape de limita absurdului. M-am întrerupt acum dintr-o lectură necesară, un sacrificiu pe altarul științei, pentru a scrie câteva cuvinte. Aceasta reprezintă o altă veste: dacă literatura nu m-a vrut, știința m-a primit cu brațele (aproape) deschise. Se pare, așadar, că prima mea lucrare care va fi publicată va aparține genului științific. Vor fi mai multe, iar una dintre aceste lucrări va fi ceva ce nu s-a mai făcut în România până acum; doar în alte țări au existat lucrări asemănătoare, dar nu am identificat până acum una cu un subiect identic. Sper să iasă bine. Așa se explică și timpul liber inexistent: mă documentez serios pentru asta, citind lucrări peste lucrări.
Prin urmare, cel puțin în următoarele șase luni, prezența mea online va fi una rară și, atunci când va fi, de scurtă durată. Nu aștepta vești de la mine prea curând: va mai domni tăcerea încă o vreme neștiută. Dar într-o zi voi reveni, dacă doamna cea sumbră nu are alte gânduri.
La bună vedere!

Publicat în Jurnal | 12 comentarii

O smochină coaptă

Viața este ca o smochină coaptă, având o frumoasă culoare violacee și promițând o savoare și o prospețime nemaipomenite și o aromă bogată, care-ți invadează gura, lăsându-ți o experiență gustativă deosebit de plăcută. Întinzi mâna și o culegi din pom, simțind moliciunea catifelată la atingere și acea promisiune pare deja îndeplinită pe jumătate. Tot ceea ce mai trebuie să faci este să o guști…

Majoritatea oamenilor își trăiesc viețile precum animalele, într-un fel propovăduit până și de acea carte veche, ce spune să mâncăm, să bem și să ne veselim, pentru că totu-i deșertăciune. Aceste adevăruri erau valabile și la Ur, Milet, Roma sau Constantinopol și sunt valabile și în zilele noastre. Chiar și în cetățile grecești căzute în adorația filosofiei, majoritatea tot ca animalele trăia. Și de ce s-ar fi schimbat lucrurile astăzi? Doar totul e degeaba…

Poate că nu greșesc cei care trăiesc mâncând, bând și veselindu-se și amintindu-și de moarte doar când decrepitudinea nu le mai dă de ales, și atunci, aruncând o privire spre cer, așa cum i-au învățat doctorii creștinismului, dezicându-se de toate relele și de toată nepăsarea, doar cu o vorbă, dar una sinceră, pornită din inimă, și-au căpătat ispășirea și locul cel perpetuu în rai, unde, cine știe, poate se vor veseli și vor bea și vor mânca.

Poate greșesc ceilalți, cei foarte puțini, care au ales să respingă ceea ce-i bucură pe cei mai mulți, să privească cu dispreț spre ordinea socială, spre glorie și faimă, să caute mângâierea în cărți și tratate, în scris și citit; cei care privesc pretutindeni, nu doar spre cer, și se întreabă (poate zadarnic) ”de unde?” și ”încotro?”, lipsindu-se de plăcerile vieții, așa cum le vede lumea, și alegând spiritul, nu trupul. Pentru că, preocupați fiind cu cele trecute și viitoare, uită de prezent, uită de viață și ajung, poate, la sfârșit să descopere că totul oricum este deșertăciune; și atunci, nu era mai bine să mănânce, să bea și să se veselească și să nu-și strice vederea prin cărți și tratate?

Ce este arta, dacă nu o invenție omenească ingenios construită să pară că are sens? Dar vă spun că soarele, răsărind și luminând pieziș niște nori cenușii adunați să-l întâmpine, poate picta peisaje care să cutremure sufletul omului așa cum nicio creație omenească n-o va putea face vreodată. Ce este poezia, dacă nu o potriveală plăcută auzului, melodioasă, de cuvinte? (Astăzi, nici măcar atât…) Dar vă spun că valurile mării, izbindu-se de țărmul stâncos pe vreme de furtună, au născut și vor mai naște rime cu mult mai poetice decât orice a plăsmuit omul. Ce este muzica, dacă nu o alăturare arbitrară de sunete, ordonate de către om să formeze ceva plăcut sufletului său? Dar vă spun că o ciocârlie care se prăvălește din înaltul cerului va atinge prin trilurile sale o coardă mai profundă, poate neștiută, a sufletului omenesc. Arta, poezia, muzica, toată creația omenească este pieritoare, iar philosophia perennis este doar un vis prostesc al unui călugăr. Totul este deșertăciune, pură desfătare a simțurilor, acoperită de minciuna frumos meșteșugită c-ar fi de fapt încordare a mușchiului spiritual.

Privești smochina, o ții în mână și o simți că e coaptă, numai bună de mâncat. Unii, cei mai mulți, așa vor face și o vor savura până la capăt. Alții, puțini și precauți din fire, o vor desface cu degetele și-i vor privi măruntaiele, care aduc cu niște viermișori, cercetând-o atent, descoperind cu oroare ceva mișcând, încovoindu-se spasmodic, deranjat de la locul său călduț, speriat c-a fost adus la lumină, și vor arunca scârbiți smochina, lipsindu-se de ea, din cauza unui singur vierme dezgustător. Viermele este moartea, desigur, care crește în fiecare dintre noi, până-ntr-o zi, când, nemaiavând unde să crească, totul se sfârșește. Care dintre cei doi este înțeleptul, vă întreb? Cel care mănâncă smochina dulce, fără să-i pese de viermele din ea, sau cel care o aruncă și rămâne flămând? Dar dacă totu-i deșertăciune, atunci e totuna dacă nu ne-am fi născut și nici cel care mănâncă smochina, nici cel care o aruncă nu câștigă sau pierde ceva. Degeaba strigi în deșert, omule. Cine vrei să te audă?

Publicat în Gânduri | 6 comentarii

Moneda

Odată am găsit o monedă, lucru care m-a dus spre o poveste. Am văzut-o, am privit în stânga și-n dreapta și-n sus: nu mă vedea nimeni; și am ridicat-o. Avea o valoare infimă, dar eu nu pot suporta să văd monede abandonate; am luat-o, spre a o duce alături de surorile ei de acasă, spre a nu se mai simți singură și lăsată de izbeliște. Am strâns-o în pumn: era murdară și aveam de gând s-o curăț atunci când găseam prima sursă de apă; încă nu mă gândisem care era mai potrivită.

Pe drum… de fapt, doar la câteva clipe după ce o luasem în mână, m-a fulgerat un gând: dacă acesta este drumul către Râu, iar moneda este destinată luntrașului? Nu, nu se putea; am alungat repede acest gând neplăcut. Dar acesta s-a insinuat iar și iar în mintea mea, ajungând să alunge el celelalte gânduri și să stăruie ca o ploaie măruntă și interminabilă de toamnă.

Nu după multă vreme, am identificat și sursa de apă, unde urma să curăț moneda: undeva se găsea un izvor cristalin, un vechi amic uitat. Parcă și gândul la luntraș mă mai lăsase, având acel clipocit drăgălaș în minte.

Am ajuns, în cele din urmă, la izvor. Am lipit moneda de marginea de piatră pe care se scurgea izvorul, cu gândul să o spăl, dar mi-a scăpat din mână. M-am aplecat, căutând-o pe jos, desigur, pentru că n-avea altundeva unde să se ducă. Nu era acolo. Poate se agățase în piatră și nu văzusem din cauza luminii nu foarte puternice. Am căutat pe toată marginea de piatră pe care se prăvălea apa rece a izvorului. Nu era nici acolo. Am început atunci să scotocesc printre bucățile de piatră de pe jos, prin albia micuță prin care se scurgea izvorul, dar nici acolo de era. Apoi am început, cuprins de furie, să sparg piatra care începuse să se desprindă, ca urmare a acțiunii apei, din blocul cel mare: poate era ascunsă acolo. Însă moneda dispăruse cu desăvârșire. Și atunci, mi-a trecut repede prin cap: unde se duc toate apele? În Styx. Moneda mea fusese absorbită de izvorul lacom și trimisă în fundul pământului și avea să ajungă la luntraș. Nu mă înșelasem; intuiția mea funcționase corect, atunci când pusesem mâna pe monedă: chiar era pentru luntraș, iar eu, naiv, o ridicasem.

Panica m-a cuprins. Îmi imaginam cum, în curând, drumul se va termina, voi fi ajuns la râul cel mare și întunecat, iar luntrașul mă va privi cu ochi goi și-mi va spune simplu:

– Urcă!

Iar eu, politicos, voi declina invitația, spunând:

– Nu, mulțumesc. Prefer să-mi continui călătoria.

La care el, ridicând din sprâncene, va râde ușor și va spune:

– Nu, nu merge așa. Lucrurile sunt stabilite de mult, de când există timpul. M-ai plătit, te urci și te duc Dincolo.

Iar eu:

– Știți, domnule luntraș, de fapt, eu nu v-am plătit. Vedeți, am găsit o monedă și un izvor mi-a furat-o și, cred, așa a ajuns la dumneavoastră.

Și el, pierindu-i zâmbetul, se apucă gânditor de barbă, căutând parcă un răspuns pe dinăuntru, dar nu de la el. Și apoi zicând, de data asta cu un ton glacial:

– Dar nu știai oare, încă de când ai ridicat moneda din țărână, că așa se va întâmpla?

– Poate că știam. Adică, nu imediat; mi-am dat seama pe urmă, dar în niciun caz nu am intenționat să vă dau moneda; voiam s-o păstrez.

Și el, tăcând o vreme, scrutându-mă cu ochii săi inexpresivi, lipsiți de orice urmă de omenie, spunând apoi cu glas apăsat:

– Până la urmă e alegerea ta. Dacă îți vrei moneda înapoi, ia-o.

Și întinde palma stângă și în ea zăresc moneda, strălucitoare acum, spălată de apa care o târâse în Styx. Apoi adăugă, grav:

– Dar să știi că dacă rămâi aici, umbră fiind, te vei destrăma la prima adiere mai puternică a vântului din Est. Așa, dacă mă vei însoți, de vreme ce tot ai plătit, vei fi o umbră, e drept, dar vei fi de-a pururi.

Și tăcu, ținând însă palma cu moneda îndreptată spre mine. Și eu m-am mirat:

– O umbră, domnule luntraș?

Și el dădu din cap, în semn de confirmare.

M-am înfiorat brusc. O umbră, eu? Groaznic! Dar cum și când se întâmplase? Mintea îmi era încețoșată. Și ce era Dincolo? O lume de umbre care suspină după lumea noastră. Să mă alătur lor, să plâng și eu o eternitate sau să mă spulber în vânt? Și el, tușind, ca să-mi atragă atenția, zise, cu voce înceată:

– Am uitat să-ți spun, dacă tot îți este dragă lumea voastră: vei putea bea din Lethe și o vei lua de la capăt, uitând tot ceea ce ai fost. Vei putea fi o persoană nouă, fără amintiri. Sigur, doar dacă vrei… Dacă nu, ia-ți moneda înapoi.

O persoană nouă… O umbră nouă!… Dar o umbră eternă… și, posibil, fericită, neștiind decât de lumea de Dincolo. Gândul era interesant. Dar vreau cu adevărat să beau din Lethe și să uit tot ceea ce am fost? Să uit de tot, de mine și de tine? Să…

Dar nu aceasta este povestea despre care spuneam la început. Povestea s-a născut undeva între găsirea monedei și izvor, după primul gând la luntraș, și este o poveste despre un clan de urși negri și un om care aflase secretul morții. Nu o voi dezvălui aici. Cine știe însă: poate va apărea aici cândva. Deocamdată, v-am istorisit doar ce mi s-a întâmplat când am găsit o monedă și apoi mi-a furat-o un izvor șiret.

Publicat în Suvenire | 8 comentarii

Dor

Acest cuvânt din trei litere și care evocă atâtea… Dar nu dorul păstorilor pendulând în infinitul ondulat al lui Lucian Blaga, ci unul mai apropiat de acel Sehnsucht al lui C.S. Lewis. Pare ciudat să spui: mi-e dor de Dumnezeu. Însă unii oameni îl pierd pe Dumnezeu; se întâmplă într-un mod asemănător cu pierderea unui părinte: moare și nu se mai întoarce. Iar după o vreme ți se face dor, deși știi bine că nu ajută la ceva. Dar cum s-a întâmplat să-L pierd pe Dumnezeu?

Până la opt ani, am trăit în casa bunicilor mei. În colțul fiecărei camere locuibile s-au aflat mereu icoane, care au fost și încă mai sunt în acea parte a țării pietrele ce străjuiesc drumul lui Dumnezeu, așa cum bine a spus Rilke despre icoanele rusești. Am învățat cuvintele Rugăciunii încă de mic și știam că în Ceruri se găsea Domnul, Tatăl nostru. Apoi, după vârsta de opt ani, părinții m-au luat la ei, aducându-mă în capitala țării.

Doi ani au trecut până când, la îndemnul tatălui meu de a citi Biblia, am replicat: cartea aceea e plină de minciuni! Atât de repede a reușit el, tocmai el, prefăcutul creștin, mai mult un creștin după Vechiul Testament și încă și mai mult doar un alt om rătăcit în superstiții, să-L scoată pe Dumnezeu din inima mea, să-L reducă la inexistență, să nască ode macabre omului-maimuță.

L-am recuperat vreodată? Pot spune că da. Nu știu cum sau de ce s-a întâmplat, însă cred că a fost la scurtă vreme după nihilismul indus și de vorbele lui Nietzsche. Undeva a prins viață ideea unei vocații pastorale, iar asta m-a dus către texte precum Istoria B.O.R. și Dogmatica ortodoxă, iar de la acestea am ajuns la altele, filosofice, metafizice, care lăsau loc și unui Dumnezeu într-un univers ateist-evoluționist.

Paradigma Nimicului orb fusese clătinată. Am intrat atunci și într-o perioadă a vieții care m-a purtat prin locuri străine și aducătoare de tristețe. Atunci însă, poate și de asta (omul slab privește spre Cer), am fost cel mai aproape de Dumnezeu. Atât de aproape încât am ajuns la dialoguri… nu, monologuri nocturne, sub cerul gol, cu El. Acolo, în grădina în care a trăit o scurtă vreme un motan negru, mi-am pierdut multe nopți vorbind singur; și chiar dacă n-am primit răspunsuri, în acele clipe sufletul mi se umplea de o duioșie pe care n-o voi mai regăsi ulterior. Apoi, ceva s-a întâmplat, ceva ce mi-a zdruncinat și, în cele din urmă, ucis credința.

Într-o noapte călduroasă de iunie, un motan negru a plecat în neant și nu s-a mai întors. Aveam să continui să-l strig vreme de încă șase luni, în fiecare seară, în fiecare dimineață, cu toate că aflasem, poate la vreo lună după dispariția sa, că un motan negru zăcuse mort lângă un copac de pe trotuarul aflat nu departe de casa în care locuiam: trotuar pe lângă care treceam în fiecare zi, dar pe cealaltă parte. Probabil trecusem în acea dimineață chiar pe lângă el… Și nu l-am văzut. Am întrebat de ce și nu am primit răspuns (nu primisem nici înainte).

Dar poate nu a fost asta: poate moartea motanului negru a fost doar un pretext. Sau poate a contat mai mult liniștea spulberată, când, iarăși, am întrebat de ce. Sau poate pur și simplu, vremea copilăriei, a credinței în lucruri nevăzute și în povești trecuse. Singura certitudine este însă că într-o zi, privind înăuntru, nu am mai găsit vreo urmă de-a lui Dumnezeu. Pierise din sufletul meu. S-a dus și nu s-a mai întors. Uneori însă mi se face dor. Este firesc: orice pierdere provoacă astfel de sentimente.

Însă aceasta este doar o poveste a unui om mai tânăr decât mine, mai puțin cinic, mai naiv și mai pierdut în oceanul Speranței decât sunt eu astăzi. Au fost și momente când, în naivitatea mea, am fost mânios pe El pentru că nu există. Au fost și clipe când am vrut să merg în biserica acelei frumoase mănăstiri și să mă tăvălesc la picioarele Pantocratorului și să plâng și să urlu: De ce? De ce a trebuit să nu exiști? Iar credincioșii siderați să se împartă în mai multe tabere: unii cărora să le fie milă; alții care să se cutremure, scăzându-le credința; și mulți, creștini ca tatăl meu, să se ridice, să se enerveze și să mă scoată mânioși pe brațe din biserică, sub motiv că sunt nebun. La care eu, scăpat din mâinile lor, să-mi scot boabele de grâu din buzunare, pregătite dinainte pentru drumul spre casă, și să le împrăștii pe morminte, ca vrăbiile să vină și să le mănânce și să ciripească voioase și să le țină companie celor îngropați acolo: poate printre ei ar fi fost vreunul ca Iliușa, copilul fanteziei lui Dostoievski, căruia să-i fie urât singur în pământul rece și mut.

Of, triste ființe pierdute! De ce s-a întâmplat un accident atât de nefericit, precum nișa cognitivă? (Cât de greu este să știi că-i ceri socoteală Nimicului! Și absurd…) Toate speciile acestei planete erau la locul lor; era un paradis sălbatic și nemilos, dar era al lor: al celor care privesc cerul în tăcere, fără să caute umbre sau răspunsuri. Lumea asta nu avea nevoie de un distrugător, de o ființă atât de suferindă încât să se ridice pe sine la rangul de zeu, atunci când și-a înțeles soarta haină de hrană a viermilor și să-și caute nemurirea iscodind mașinile. Pentru că, dacă o va obține, atunci nu va mai conta: acei copii ai omului își vor fi pierdut de mult omenia, iar toți poeții vor fi fost morți, zdrobiți de cântecul mașinilor.

Publicat în Gânduri | 5 comentarii

Sărmanii iepuri

22 martie 1870

În lunile de vară prea călduroase, care sufocau Parisul, iar viața în casa noastră din Grenelle, nu departe de fabrica lui tata, devenea insuportabilă, ai mei plecau cu cățel și purcel la Saverne, la castelul bunicului, și cele două luni pe care le petreceam acolo, de regulă iulie și august, îmi lăsau mereu amintiri frumoase. Cu o singură excepție…

Era într-o vară, pe când aveam șase sau șapte ani, și după ce aflasem de la grădinarul nostru, Georges, că seara târziu vin iepuri la furat în grădină, m-am strecurat din camera mea spre seară și-am stat și m-am uitat pe geamul de la bucătărie, din aripa rezervată servitorilor, cel care dădea în spatele castelului și nu se deschidea, și am așteptat să vină iepurii. Apusese soarele deja de câteva ceasuri și nu se vedea niciun semn că ar veni iepurii. Apoi, cum picoteam cu nasul lipit de sticlă, am văzut ceva mișcându-se printre legume. Am devenit brusc atent și, la lumina palidă a primelor stele și a sfertului de lună, am zărit un iepure; apoi încă unul și încă unul. Urecheații veniseră la furat de morcovi și alte delicatese iepurești. Am stat și i-am privit cum se deplasau banditește printre verdețuri, cum hăpăiau lacomi câte o frunză și priveau mereu în jur, tresărind ușor.

Zâmbeam fericit, uitându-mă la iepuri, când un zgomot îngrozitor m-a speriat, iar unul dintre iepurași a făcut un salt și apoi a căzut și a rămas nemișcat. Și mi-am dat seama că cineva îi împușcă pe iepuri și acel cineva era bunicul. Am ieșit repede în spate, printr-un coridor care pleca de la bucătărie și l-am văzut pe bunicul cu muscheta pe care o avea de pe câmpul de la Austerlitz în mână, îndreptându-se spre zona unde erau mai devreme iepurii.  M-a văzut și mi-a spus: ”Am omorât unul, Daimon. Mâine dimineață avem friptură de iepure.” Atunci eu am alergat spre locul unde zăcea iepurele și am văzut că încă nu murise, zvâcnea din lăbuțele din spate și respira repede, iar din colțul gurii i se scurgea o dâră de sânge. Am început să plâng și bunicul a strigat după Georges, l-a trimis să mă ia de acolo, dar eu n-am vrut să dau drumul iepurelui, îl țineam strâns la piept și simțeam cum îi bate inimioara și sângele lui cald îmi udă cămășuța. A fost nevoie să o cheme și pe bucătăreasă, ca să mă poată desprinde de iepuraș, care-mi murise în brațe, în timp ce eu strigam către Dumnezeu: ”Înviază, Doamne, pe robul tău, pe acest biet iepure!” Am refuzat a doua zi să mănânc din friptura de iepure cu muștar și am jurat că nu voi face vreodată rău iepurașilor, deși bunicul a ținut să-mi explice cum iepurii nu au suflet și nu sunt robii lui Dumnezeu; că au fost creați spre folosul nostru, să-i omorâm și să-i mâncăm, și doar noi, oamenii, suntem robii Domnului și vom merge în rai, dacă făptuim bine, și în iad, dacă facem rele; la care eu am strigat: ”Și iepurii sunt oameni!” și am fugit afară.

S-a întâmplat să ne petrecem câteodată și iarna la castelul bunicilor și am văzut iepurașii venind în grădină și atunci, când zăpada cuprindea întreg ținutul, iar mititeii veneau și scormoneau în zăpadă spre a mai găsi un cotor de varză sau orice altă urmă de plante comestibile. Și nici iarna nu-i lăsa bunicul în pace, pândindu-i dușmănos cu muscheta și luându-le viețile, pe când sărmanii de ei căutau de mâncare. Acum însă deja știam ce înseamnă acel zgomot înfiorător și închideam ochii și îmi astupam urechile și apoi fugeam în bibliotecă, protejat acolo de pereții groși și de liniștea grea, și stăteam pe covorul masiv și mătăsos, visând la o lume condusă de iepuri, pașnică și vegetariană.

Pe când aveam vreo șaisprezece ani, într-o perioadă în care mă credeam poet, aducându-mi aminte de acele episoade de la Saverne, am scris o poezie intitulată ”Sărmanii iepuri”, pe care încerc s-o redau aici:

Când iarna-și suflă gerul rău
Și-omătu-ngroapă tot ținutul
Când simți că și sufletul tău
E rece, țeapăn ca pământul

Și soarele-i de mult apus
Dau fuga iepuri din pădure
Și caut-acolo unde nu-s
Crenguțe, ierburi și legume.

Nu știu sărmanii că din noapte
Pândindu-i plin de dușmănie
Rostind în barbă, vorbe, șoapte
Lipsit de orice omenie

Stă cea ființă zisă om
Și celor ce vor de mâncare
Și caută viață, un neom
Moartea le dă, făr’ de-apăsare.

Sărmanii iepuri ce-au venit
Cuminți în noaptea cea senină
Scurmând zăpada, au tâșnit
Către eterna lor grădină.

S-au dus încet, urma se pierde
Zăpada se topește iară
Și când va fi pădurea verde
Ei n-or mai ști de iarb-amară.

Publicat în Daimon Q. | 7 comentarii

Gânduri despre ființă

Am privit dimineață (asta se întâmpla în urmă cu câteva zile) la chipurile obosite ale celor câțiva indivizi treji la acea oră matinală și m-am mirat de unde găsesc acești oameni energia să continue, să meargă în fiecare zi la muncă, de luni până vineri sau chiar și sâmbăta, să își vadă de treburile lor anoste, să fie acele rotițe aparent neimportante, inerte, oricând înlocuibile cu altele la fel, informe, cvasi-inutile, și să nu se lase doborâți. Și apoi, mi-am dat seama că gândurile mele sunt stupide, iar adevărul fusese unul banal, aflat atât de aproape și care nici nu ar merita să fie rostit; dar fie: nu au de ales.

Ar părea că eu, având de ales, putând scăpa oricând în moarte, ca un învingător învins de Cea-de-care-nu-putem-scăpa, mă aflu într-un punct superior. Însă adevărul este altul: posibilitatea de a alege nu mă eliberează, ci reprezintă o apăsare continuă; un factor perturbator. Nu am dobândit nici măcar serenitatea ateului imbecil, abil mascată sub forme mincinoase și numită chiar (odios!) înțelepciune. Sunt zdrobit doar sub inutilitatea existenței în imensitatea ființei omenești; ființă care nu sunt eu, ci un vast organism format din milioane și milioane de unități perisabile, care alcătuiesc vremelnic ființa, aneantizate fără vreun efect real asupra lumii, care merge impasibilă pe drumul (cel puțin teoretic) progresului.

În cele din urmă, asumarea rolului de insignifiant ar trebui să aibă un scop mai înalt. Unitățile individuale perisabile cooperează în vederea a ceva: ființa nu se mișcă haotic prin istorie, precum un Napoleon beat; undeva, deși abia întrezărit de majoritatea unităților, stă ființa nemuritoare, ultima, cea a cărei configurație va rămâne imobilă atunci când fiecare unitate va dobândi, la rândul ei, imperisabilitatea, deși nu va deveni mai importantă.

Cu toate că există aparența unor unități inutile, fiecare dintre acestea își are rolul său, la fiecare moment istoric, dând un impuls abia perceptibil altor unități, care îl transmit altora șamd, iar astfel mersul ființei veritabile este ghidat imperceptibil, prea subtil pentru a putea fi capturat de observația individuală, oricâte informații ar deține o singură unitate sau un grup de unități. Chiar dacă efortul unităților este inegal, mersul către scopul final este decis deja din vremuri imemoriale, când încă nici nu s-ar fi putut vorbi de coeziune, iar unitățile trăiau la mari distanțe, fără să comunice între grupuri, acești corpusculi care vor forma organele ce vor alcătui ființa: orașe și sate.

Acele voci care cântă prohodul ființei organice, așteptând nașterea ființei artificiale, se vor mira prostește atunci când Inteligența Artificială, deși va fi depășit de mult inteligența omenească, nu va fi câtuși de puțin conștientă de sine. Nu vor înțelege de ce, iar asta se va întâmpla pentru că nu vor fi înțeles ce înseamnă ființa și, mai ales, ce înseamnă a fi conștient de sine; această ultimă noțiune pe care omul are impresia falsă că ar fi definit-o și că ar putea-o cuprinde într-un limbaj artificial. Cât de surprinși ar fi acești imbecili să afle că până și o minusculă furnică știe că există, că ea este în acel trupușor fragil; ea, și nu altcineva; ceva viu, nu o mașină!

Publicat în Gânduri | 2 comentarii

O întâmplare ciudată

În urmă cu vreo lună de zile, eram împreună cu prietenul meu M., scriitor faimos, în barul X, și savuram câte un pahar cu bere, asezonat cu vorbe bine cântărite (cel puțin, de către mine; M. părea absent, vorbind oarecum cu gândurile departe, dar știu că această atitudine a sa este una studiată, aflându-ne în public și lumea șușotind și privindu-ne timid). Sigur, unii se vor întreba cum de sunt prieten cu M., eu, un ins care nu poate fi mai departe de profilul prietenului tipic al unui astfel de scriitor celebru. Adevărul este că eu și M. suntem prieteni de multă vreme, încă dinainte ca acesta să fie faimos. Mă rog, poate ”prieteni” este un cuvânt prea îndrăzneț: adesea m-am gândit că M. mă păstrează în anturajul său pentru a-și aminti cât de departe a ajuns comparativ cu foștii săi amici. Sesizez întotdeauna la el un aer ușor condescendent atunci când vine vorba despre mine și despre ”realizările” mele. Desigur, mă amăgesc deseori și-i spun că sunt liniștit la locul de muncă și că această ocupație, de revizor, mă satisface. Nu e nimic în neregulă să lucrezi cu mâinile, mă rog, cu ochii mai mult; doar și M. își folosește mâinile la scris, nu-i așa?

Dar destul despre mine. Să revenim la seara respectivă. Un lucru neobișnuit, aș spune chiar ciudat, s-a petrecut în vreme ce eu și M. ne beam berile și ne prefăceam că avem o discuție profundă despre menirea omului de geniu. (Desigur, când spuneam ”om de geniu”, M. ridica ușor, aproape imperceptibil, ochii spre tavan și parcă aștepta să îndrept degetul spre el.) Am remarcat, mai mult cu coada ochiului, că un ins îmbrăcat destul de elegant se îndrepta spre masa noastră. M. se și pregătise să semneze autograful. Însă, spre stupefacția noastră, individul și-a tras un scaun, s-a așezat la masă și cu un zâmbet larg l-a întrebat pe M. ce mai face, spunându-i pe numele mic. Eu am privit spre M., crezând că-l cunoștea. Acesta însă a întrebat:

– Mă scuzați, dar ne cunoaștem de undeva?
– O, scuză-mă, M., cred că a trecut destulă vreme de atunci, a spus insul, continuând să zâmbească. Însă în loc să mă prezint, o să-ți aduc aminte împrejurarea care ne-a adus împreună și ne-a legat destinele, pentru vecie. (Mie mi s-a părut tare straniu acest ”pentru vecie”.)

Întrerup aici puțin redarea faptelor, pentru a-l descrie succint pe individ. Era cam de aceeași înălțime cu mine, undeva la un metru și optzeci, era îmbrăcat cu un sacou închis la culoare, o nuanță de gri închis, și niște blugi cam nepotriviți cu vârsta lui, aproape mulați, părea să nu aibă mai mult de patruzeci de ani, iar hainele păreau să fie de pe la Zara sau Bershka; avea părul blond închis, tuns relativ scurt, dat pe spate, și purta barbă, în stilul hipsterilor, aranjată la milimetru și care era mai deschisă la culoare decât părul. Aș spune că arăta bine, frumușel chiar, prin comparație cu mine și cu M. Avea privirea aia arogantă a majorității bărbaților din zilele noastre, ce pare să transmită că i s-ar cuveni ceva numai pentru că există și mergea degajat, pășind într-o manieră ce părea studiată și care m-a dus imediat cu gândul la Théorie de la démarche. Dar să revin la ceea ce s-a întâmplat.

M. rămăsese ușor nedumerit și iritat. Îl vedeam cum ar vrea să se ridice și să plece. Insul îl plictisea și nici mie nu-mi făcea o impresie prea bună: avea o atitudine prea prietenoasă, iar în spatele acestei fațade se simțea o aroganță malițioasă care nu-mi făcea plăcere. Cum nici eu, nici M. nu am zis nimic, insul a continuat:

– Dacă îmi permiteți, domnilor, o să vă spun, pe scurt, împrejurarea în care ne-am cunoscut eu și M. Tăcerea noastră l-a încurajat pesemne să continue. Am și remarcat, cu o ușoară satisfacție, că tocmai spusese ”împrejurarea„ pentru a doua oară într-un timp foarte scurt.
– Era seara în care tocmai primiseși răspunsul de la Editura Y  – un refuz, desigur. A cincea încercare și al cincilea refuz. Te-ai enervat. Erai singur în cămăruța ta de cămin și, deși era destul de frig, ai deschis fereastra și ai privit o vreme soarele în amurg. Începeai să te îndoiești de calitățile tale scriitoricești; deveneai disperat că lumea nu-ți recunoaște meritele; că opera ta nu este apreciată la valoarea ei justă. Și atunci mi-ai invocat numele; mi-ai cerut ajutorul. Ai spus că ți-ai da și sufletul pentru gloria literară. Ai plecat de la fereastră și te-ai întors cu spatele, iar atunci vântul a trântit un geam. Ai tresărit și ai închis fereastra.

În acest punct al povestirii sale, străinul s-a oprit și îl privea pe M. zâmbind provocator. Îl vedeam pe M. chinuindu-se pesemne să deszăvorască din memorie acel moment și mai vedeam că nu mergea atât de bine. Tot acum și-a găsit să vină la masă și fata care ne servise, întrebându-l pe străin dacă dorește ceva. L-am văzut pe M. având pe buze cuvintele: ”domnul nu rămâne”, dar s-a abținut. Spre surprinderea noastră, străinul nerușinat a cerut un ceai, unul foarte scump, de vreo treizeci de lei. După câteva momente de tăcere, M. a spus:

– Domnule, chiar dacă ceea ce spui s-ar fi întâmplat așa cum ai redat dumneata… O pauză și un tuset semnificativ. Și aici înțeleg că dumneata insinuezi că ai fi… Și M. s-a oprit și a zâmbit disprețuitor.
– Exact, a spus străinul. Ai ghicit din prima încercare.
– Povestea asta este absurdă. Haide, D., să mergem, mi-a spus M., dând să se ridice.
– Și dacă aș putea dovedi că sunt cine spun că sunt? întrebă insul insolent.
– Mă tem că asta nu este posibil, a spus M., rămânând pe loc și privindu-l plictisit pe străin.
– Un moment, vă rog, spuse insul. Al șaselea editor v-a propus schimbarea sfârșitului cărții, nu-i așa?
Am văzut cum M. ridică ochii spre străin și îl privește siderat, iar apoi începe să se înroșească ușor. M-am așezat mai bine la locul meu; povestea devenea interesantă.
– Nimeni nu știe asta, a îngăimat M., cu un glas care părea să vină de dincolo de el.
– Ei, nimeni, în afara noastră. Și a editorului, desigur. Însă acum el este mort și a dus acel secret cu el în mormânt. Străinul încetase să mai zâmbească și ne privea cu ochi de lup înfometat.
– Domnilor, lumea literară este ca o junglă: regulile sunt făcute de către cei puternici. Așa cum poate bine știți, sau poate ați auzit (mă privea pe mine), nu contează cât de bine scrii, cât contează pe cine cunoști, cu cine te iubești sau pe cine mituiești. Credeți că întotdeauna cei mai talentați reușesc în această profesie? Vremurile poeților de curte, când trebuia să ai talent ca să poți improviza pe loc niște versuri care să nu fie șchioape, care să fie ca o muzică pentru urechile necioplite ale regilor, au trecut. Începând cu secolul al XIX-lea, odată cu răspândirea cititului, facilitată de revoluțiile burgheze, când s-a creat posibilitatea de a trăi din scris, chiar dacă, la prima vedere, lumea literară a democratizat esotericul, în realitate a început tocmai restrângerea posibilităților de exprimare ale celor talentați cu adevărat. Câți scriitori și poeți de valoare nu au murit în mizerie și au rămas necunoscuți marelui public? Dacă ați ști, poate v-ar durea sufletul. Vă spun numai un caz recent, al unui tânăr conațional care, după ce a scris versuri de o sensibilitate nemaiîntâlnită poate de la Nicolae Labiș, a sfârșit prin a renunța la visurile sale, și-a ars toate caietele cu poezii absolut remarcabile, mii și mii de versuri, și asta numai din cauză că nicio editură nu a vrut să-i publice creația. Mă rog, aici a avut și partea lui de vină: nici măcar o singură dată nu mi-a rostit numele; nici măcar o singură dată! El îi tot dădea înainte, cu Celălalt.
Și dumneata… L-a privit pe M., iar acesta parcă se făcuse mai mic sub privirea de foc a străinului. Cum îți explici că tocmai a șasea editură la care ai încercat ți-a acceptat romanul? A fost o coincidență, desigur. Numerele nu contează. Numerele sunt foarte importante, dragii mei. Numerele pot spune o întreagă poveste. Zi-mi când te-ai născut și îți voi spune cine ești. Există forțe dincolo de voi, dragilor, pe care nici măcar nu le bănuiți. Ai încercat și ai tot încercat și apoi, într-o zi, un editor îți răspunde și îți sugerează să faci o mică schimbare la sfârșitul cărții și, dintr-odată, romanul devine publicabil. Modificarea a numai cinci pagini face, în mod aproape miraculos, ca întreaga carte să fie… literatură. Ce a văzut acel om și nu au văzut ceilalți cinci de dinaintea sa? Vrei să îți spun eu? A văzut ceea ce i-am spus eu să vadă. Cum crezi că funcționează lucrurile astea, așa, de la sine? Nu, dragul meu, orice lucru de pe lumea asta are nevoie de o ajustare. Lumea asta este imperfectă și a fost făcută așa, greșit, de la bun început. De ce vă rugați și tot îi cereți ba una, ba alta? Pentru că lucrurile nu sunt așa cum ar trebui să fie, de asta!
În acest moment, ne-a întrerupt fata care i-a adus ceaiul insului. Acesta i-a mulțumit zâmbindu-i amabil și ne-a ignorat câteva zeci de secunde, punându-și zahăr și amestecând zgomotos cu lingurița în ceai. Apoi, M., parcă adunându-și puterile, a rostit:

– Dar lucrurile astea nu merg așa, cum spui dumneata. Deși am văzut că ai început să mă tutuiești, eu nu-mi voi permite o astfel de familiaritate. (Era un reproș, desigur, și mă miram cum de mai găsește în el resurse pentru asta.) Un pact cu… Diavolul (străinul era tot numai un zâmbet) nu presupune un acord de ambele părți? Să zicem că aș fi invocat numele… Satanei… (Aici am jurat că va spune ceva de prolepsis. N-a făcut-o însă.) A fost doar așa, cum să spun… au fost niște cuvinte aruncate în neant, nu am încheiat niciun fel de înțelegere. Erau niște vorbe spuse într-un moment de cruntă dezamăgire, când începusem să cred mai puțin în propriile puteri, pus în fața vicisitudinilor sorții. Iar fereastra, dacă s-a trântit, după cum spui dumneata – eu nu-mi aduc aminte de un astfel de moment, a fost din cauza vântului de afară. Și cum aș fi putut eu interpreta asta ca un răspuns al Diavolului la vorbele mele? Nici nu mi-a trecut prin cap așa ceva. Revolta lui M. era sinceră. Și eu consideram că povestea străinului era cusută cu ață albă. Dacă doar de asta este nevoie pentru a încheia un pact cu Diavolul, atunci mulți dintre noi am avea probleme mari. Lovit de acest gând, am căutat rapid în memorie un astfel de moment în trecutul meu. Mi-am revenit însă: ce am eu acum și care ar putea fi atribuit unui pact cu Satana? Exact: nimic.

După câteva clipe de tăcere, timp în care străinul ne-a privit când pe unul, când pe celălalt, parcă intuind ce ne trece prin minte și amuzându-se pe seama noastră, acesta a continuat:

– Să zicem că ar putea exista confuzia asta: că un pact presupune un document scris și semnat, pecetluit poate cu sânge, așa cum ați auzit de prin lucruri penibile precum Doctor Faustus și poate ați văzut prin filmele de duzină de la Hollywood. Eu nu văd lucrurile astfel: atunci când îmi invoci numele și spui că ești dispus să-ți oferi sufletul în schimbul a ceva, a orice, pentru că nu toți vor aceleași lucruri, partea mea de înțelegere este clară atunci când primești ceea ce ai cerut. Cum ai putea crede că, printr-o coincidență, primești lucrurile cerute exact după ce mi le-ai cerut?
Să nu credeți însă că oricine mă invocă obține o înțelegere. Unii mă cheamă doar așa, jucându-se cu cuvintele, nu vor cu adevărat în inimile lor să încheie un târg cu mine. (Și aici insul m-a privit pieziș, nu știu din ce motiv.) Pactul se încheie numai cu cei care sunt dispuși să renunțe la sufletele lor pentru glorie sau alte lucruri mai practice, precum banii. Sigur că atunci când vine scadența, sunt unii care se declară surprinși și spun că nu au avut habar; că ei nu recunosc un astfel de târg sau că tot ceea ce au obținut este meritul lor și numai al lor. (Străinul s-a oprit câteva clipe și l-a privit sfredelitor pe M.)
Să luăm, de pildă, poeziile dumitale. (M. s-a foit nervos pe scaun.) Cum ai putea crede că au vreo valoare poetică; să le pui alături de cele ale lui Eminescu sau Omar Hayyam? Doar un ins nerușinat ar putea crede asta. Nu este suficient să pleci de la o idee, să scrii niște versuri în care vorbești despre ființa lui Heidegger sau pisica lui Schrödinger sau să înfierezi elitele cu mânie proletară à la Walt Whitman și lumea să se extazieze și să spună: asta este poezie pură! Când Schopenhauer vorbea despre ”idee”, ritmul și rima erau presupuse de la sine; asta înseamnă poezia: să găsești muzicalitatea în versuri chiar și atunci când nu înțelegi vreun cuvânt.
Nu mă înțelege greșit: nu insinuez că versurile dumitale n-au valoare, spun doar că nu sunt chiar atât de bune pe cât crezi; că din ele cam lipsește poezia adevărată. Ai putea replica aici, și să aduci argumentul: criticul N.M. spune… Bla-bla-bla! Cum anume crezi că reușesc să impun un scriitoraș sau poetaș de duzină, care încheie o înțelegere cu mine? Poate ai crede că le ating creația cu bagheta mea magică și, minune, chestiile alea insipide capătă brusc genialitate, coerență, poezie? Cititorul este ușor de manipulat, este o oaie proastă care ascultă de cei care sunt deasupra sa: singurul lucru pe care trebuie să-l faci este să pui un critic foarte cunoscut, cel mai cunoscut, să scrie o recenzie foarte favorabilă și nimeni nu va mai îndrăzni să spună că opera respectivă nu are valoare. Mai mult: unora, citirea penibilității cu pricina le va schimba viața, chiar dacă este un exercițiu literar incoerent, care nu înseamnă nimic. Nevoia de autoritate a omului este dezgustătoare. Dar așa a fost făcut: să nu poată gândi cu propria minte și să aibă mereu nevoie de a i se spune ceea ce trebuie să facă; să i se dea scris pe tăblițe de lut: să faci, să nu faci!

A urmat o lungă tăcere, iar în această vreme am privit când la M., când la străin. M. se năruise pe scaun, se uita în gol, iar străinul îl privea, ceea ce mi s-a părut straniu, cu milă, fără să-mi mai acorde vreo atenție. Nu pot să spun că nu eram de acord cu străinul: sincer, creația lui M. mi s-a părut mereu supraapreciată, dar, atâta vreme cât cei mai mulți critici sau chiar confrați de-ai săi s-au exprimat elogios la adresa scrierilor sale, convingerea mea era ca o picătură de venin rătăcită într-un ocean de miere. Scuzabilă, într-un fel, și posibil să fie atribuită resentimentelor de ordin personal: eu, un nimeni de nicăieri; el, un mare scriitor contemporan. Brusc, vocea pierită a lui M. m-a scos de pe făgașul gândurilor:

– Să spunem că lucrurile ar sta așa cum spui dumneata. De ce aici și de ce astăzi?
– Da, desigur. Motivul vizitei mele nu cred că este chiar atât de obscur. Lumea literară, de altfel, conține indicii referitoare la acest moment: de ce îi vizitez pe cei cu care închei un pact? Sau, mai bine zis, când anume îi vizitez? Insul a tăcut și ne privea alternativ. M. devenea livid. Apoi, dintr-odată, am înțeles și eu.
– Da, M., mă tem că a sosit scadența. Putem să facem asta amical, să te ridici și să mă însoțești, sau îi pot chema pe slujitorii mei să te ia. Și străinul făcu un semn abia perceptibil din cap spre fereastra barului. Afară era deja întuneric, iar lumina becurilor de pe stradă se întindea ca o ceață gălbuie îmbrățișând mașinile parcate pe trotuar. L-am văzut pe M. privind și el spre direcția indicată de străin și tresărind îngrozitor. Am privit și eu, dar n-am văzut nimic. Am rămas uimit: ce anume văzuse M.? Apoi, străinul a dat să se ridice și l-a întrebat pe M.:
– Mergem?
M. s-a ridicat, și-a aranjat puțin sacoul de firmă, și a plecat alături de străin fără să mai privească în jur; ochii săi păreau ațintiți undeva departe, trecând prin obiectele din fața sa. Nu mă așteptasem la asta. Am vrut să mă ridic și să spun ceva, dar prezența străinului mă intimida. Sigur, nu crezusem nicio clipă povestea sa, cum că ar fi Diavolul; mă gândeam chiar că era o festă pe care mi-o jucase M., deși nu îi stătea în fire să facă asemenea lucruri. Am rămas însă pironit, iar când fata care ne servise băuturile a venit să mă întrebe dacă mai vreau ceva, am tresărit și am spus că nu, am înjurat în gând, pentru că barul era unul destul de scump pentru buzunarele mele (douăzeci și cinci de lei o afurisită de bere), iar M., știind că sunt strâmtorat, achita mereu nota; de altfel, nici nu aș fi mers în acel bar cu el dacă nu făcea asta, și am cerut să-mi aducă nota, nu înainte să-mi treacă prin cap să fug fără să plătesc. Boul de M. băuse două beri, la fel ca mine, deși eu urăsc berea și o consider un lichid cu aspect, gust și miros de urină. Dar cel mai mult m-a enervat faptul că am fost nevoit să achit treizeci de lei pentru ceaiul Satanei.

A doua zi, l-am sunat pe M. Spre surprinderea mea, mi-a răspuns. Trebuie să menționez aici că eu nu-l sun pe M. decât de ziua lui; doar atunci acceptă telefoane de la mine, în rest, atunci când simte nevoia să iasă cu mine la o bere, mă sună el și, desigur, nu acceptă un refuz: doar o dată am îndrăznit să am alte planuri și să nu pot merge și, pentru asta, nu m-a mai sunat aproape un an de zile. În trecut, s-a întâmplat să-l sun și să-mi răspundă iritat, spunând că lucrează și pe viitor să nu-l mai sun, deoarece îl întrerup din exercițiul creației și să aștept să mă sune el când are timp. Mă rog, a adăugat că să nu mă supăr, dar așa e cu el, așa sunt scriitorii, nu pot fi întrerupți din scris, pentru că apoi îi este greu să-și reia gândurile etc. etc. Și de data asta mi-a răspuns oarecum în doi peri, iar când l-am întrebat ce face, mi-a replicat că scria. Am rămas uimit: în primul rând nu mă așteptam să răspundă – doar plecase cu… Diavolul. Apoi, chiar dacă ar fi scăpat cumva de satană, te așteptai să fie mai prietenos cu mine, martorul acelei întâmplări, să-mi povestească, eventual, ce s-a petrecut după despărțirea noastră și altele asemenea. Dar nu, el îmi răspunde morocănos, îmi spune că lucrează și pare deranjat că l-am sunat. Am încercat să-l întreb despre seara anterioară, dar n-a fost chip, tăindu-mi-o rapid și cerându-mi imperativ să-l las să lucreze. Nu mai am vești de la el de atunci. Am văzut că postează tot felul de nimicuri așa-zis spirituale pe Facebook, am văzut chiar și un interviu la televiziune, dar atât. Apropo, mi s-a părut mult schimbat, parcă am văzut un gol în spatele privirii, ca și cum, în pofida zâmbetelor superioare, este golit de orice emoție. Dar poate doar mi s-a părut. Sigur, am emis tot felul de teorii, cu privire la acea seară: să mi se fi închipuit oare, să-mi pierd eu mințile sau chiar s-a întâmplat? Și atunci, ce a însemnat asta: a fost vreo glumă ciudată de-a lui M. sau chiar s-a petrecut aievea, iar insul cu pricina era chiar Diavolul? Și dacă era Diavolul, cum de M. este tot aici? Poate Satana să-i ia cuiva sufletul, iar trupul să rămână în urmă, în lumea omenească, ca un fel de carcasă umblătoare pustiită? Sunt tare curios ce va spune M. data viitoare când mă va mai invita la o bere. Dar nu știu când și dacă se va întâmpla asta. Poate că acum nu va mai ieși cu mine; acum, că sunt în posesia unei informații neplăcute despre el. Dar tocmai, stând așa lucrurile, nu ar fi mai bine să se asigure că nu voi sufla o vorbă, să se întâlnească mai repede cu mine, să-mi spună să tac, să nu mai spun cuiva? Iată însă că eu îmi vărs oful aici, pe acest blog prea puțin popular. Norocul lui M. este că nimeni nu ar putea crede că mă refer la el sau că eu și M. am putea fi prieteni. Pentru a lăsa loc de echivoc, postarea asta o voi trece la categoria ”tentative literare”.

Publicat în Tentative literare | 5 comentarii

Uitând un gând

Ascultând un concert de Salieri, pentru oboi, două viori (dintre care una era roșie), violă și violoncel și visând la moartea iernii, care se va fi întâmplat curând, deschizând drumul spre primăvara morții mele. Ducând vorbele dincolo de chinul desuet al ordinii raționale, amintind că diegeza a fost perturbată și refuzată permanent de epoca post-gândirii, de epoca neînțelesului devenit sens.

Ce sunt cuvintele, ce este omul, ce este realitatea? O metaforă juxtapusă unui neadevăr și un gând criptic, dezvăluit numai sub tortură cu pana de gâscă. Sau o pană a unei rațe, ucisă în chinuri groaznice de un cârlig ascuns mișelește într-o boabă de porumb, chipurile hrană adusă de un bătrân mustăcios, care încă nu crede că va muri și așteaptă ne-fiindul fără să știe că-l așteaptă, înjurându-l periodic pe Domnul.

Am vrut să fac un exercițiu incoerent, pentru a nu încerca să demonstrez ceva, pentru că folosind dubla negație sau negarea negării, deși sună aproximativ logic, destructurând fraza în bucățile sale componente, vei descoperi că ai spus tocmai contrariul a ceea ce ai vrut să spui, cu toate că noi, toți cei care te privim sau ascultăm sau citim, am înțeles precis ceea ce vrei să ne transmiți, ca o dovadă peremptorie că suntem la fel de receptivi și iubitori de ilogic și irațional ca tine.

Închei neîncheind, pentru că drumul încă mai este lung, sau îmi place să-mi imaginez că este așa, încercând să-mi astup nările pentru a nu mai simți mirosul putrefacției ce emană din acel cimitir pe lângă care trec aproape în fiecare zi, chiar dacă zvonul umblă că morții, fiind îngropați, nu mai pot arunca spre noi duhorile pestilențiale ale cărnii care li se scurge de pe oase. Și abia în urmă cu vreo câteva zile am remarcat că trec pe lângă acel cimitir, care găzduiește oase albite, cadavre mustind de zeamă și prospături aflate în fermentație butirică – un festin din praf de stele, hrana favorită a viermelui veșnic flămând.

Șșșșșș!… Să nu rostim vorbe de hulă! Încă mai există oameni care visează la eternitate și la zei care-și fac veacul în Ceruri și care, spirite fragile fiind, nu se pot confrunta atât de ușor cu ceea ce exală din gropile întunecate deschise, unde se află ceea ce nu poate fi numit cu un cuvânt limpede: spunem doar că a fost un om, cândva.

Publicat în Gânduri | 2 comentarii