De ce nu mai scriu

Nu am un răspuns, deși pe undeva se găsește o încercare mai veche (și acuzatoare) de a răspunde, iar titlul ar presupune că dețin acest răspuns. Nu știu de ce nu mai scriu; aceste vorbe nu sunt o revenire hotărâtă la ale scrisului pe blog, ci doar un semn de viață, pentru că mulți mor în jurul meu în aceste zile și spun astfel că eu încă nu sunt mort, dacă ar mai exista cineva care citește sau mai așteaptă să citească ceva scris de mine și se va fi întrebat dacă am tăcut subit, învins fiind de molima care bântuie lumea. (Cu toate că nu cred că se aștepta cineva să fiu doborât atât de ușor.)

Pe lângă tragediile pe care le-a adus, această molimă a reprezentat, la începuturi, şi una dintre cele mai bune perioade din viața mea. Mi-a plăcut să vă văd închiși în case pe timpul nopții (în vreme ce eu aveam voie să umblu), să văd și să aud cum se instalează liniștea, pe măsură ce se apropie miezul nopții, cum dispar hoardele de adolescenți urlători și alte lighioane bizare. Mi-a plăcut atât de mult, încât, atunci când eram acasă, deseori am stat și am privit pe geam minute în șir, contemplând liniștea nopții. Din păcate, însă, asta nu a durat, bipezii răgători recâștigându-și (legal sau nu) dreptul de a cutreiera pe afară și de a-mi tulbura nopțile.

Purtatul măștilor mi s-a părut iarăşi un lucru bun: prea multe chipuri hâde au fost astfel făcute mai tolerabile. Poate cel mai mult mi-a plăcut faptul că măștile au determinat dispariția gurilor hulpave din peisaj. Am ajuns, în acest fel, să consider că mâncatul în public este un lucru absolut dezagreabil. Reapariția ulterioară a gurilor mâncătoare a reprezentat un veritabil șoc. Cum oare de nu au interzis oamenii asemenea fapte? De ce au ajuns să se adune în spații speciale unde mănâncă împreună, alimentându-și aceste deschideri vulvare, într-o manieră care îmi stârnește (acum) greața? Pentru mine rămâne de neînțeles cum pot tolera oamenii să se uite în gurile altora, mestecând, înghițind, plescăind, lingându-și buzele, când un asemenea obicei vulgar și mizerabil ar trebui să se desfășoare în solitudine, la fel ca mersul la toaletă.

Deocamdată, m-am întors (fără a contrazice cele spuse la început), dar nu ştiu pentru câtă vreme şi cât de des voi scrie.

Și noi, mama…

Te văd iarăși tânără, mergând desculță printr-un câmp cu flori, iar macii se înclină la trecerea ta. Ai părul de culoarea grâului copt, prins în două cozi groase și lungi, ca odinioară, iar chipul îți radiază. Ești frumoasă! Și zâmbești sub razele unui soare călduros dintr-o dimineață de vară. Deodată îți pui mâna la ochi și privești în depărtare: un bărbat, însoțit de un câine mare și negru se îndreaptă spre tine. Câinele saltă vesel în jurul bărbatului și se oprește când te vede, privind spre stăpânul său, cerând parcă aprobare. Îi recunoști și pornești în fugă spre ei, aproape în același timp cu câinele. El ajunge înaintea bărbatului și îți sare în brațe, sprijinindu-se cu labele lui mari de tine, aproape doborându-te, bucurându-se în felul lui pentru că te vede după atâta vreme. E bătrânul Rex, cu vigoarea din tinerețe și vederea regăsite. Îi spui pe nume și îl mângâi pe cap, în vreme ce bărbatul ajunge și el lângă tine. E tata, tânăr, cu mustața roșie din nou și cu brațele iară oțelite. Te ia și te strânge la piept, iar Rex se retrage timid și vă privește cu ochii lui mari și blânzi, dând voios din coadă. Rex, la moartea căruia tata a plâns ca un copil, iar eu mai plâng uneori și astăzi și voi mai plânge. Bunul și bătrânul nostru Rex, care mă recunoștea chiar și atunci când nu mă mai putea vedea.

Apoi vă luați de mâini și mergeți spre casă, cu Rex sărind neobosit în jurul vostru. Ajungeți sub cireșul nostru cel înalt, în care cireșele sunt negre și coapte, cel la umbra căruia își avea Rex căsuța. Vă așezați lângă cireș, iar tata scoate fluierul său din alamă și începe să cânte acel cântec vechi, din vremea urșilor negri, dinainte să se facă oameni, pe care ni-l cânta și nouă și ne făcea să lăcrimăm și să zâmbim în același timp. Iar eu ascult, dar nu mai aud cântecul. Iar eu plâng și, orbit de lacrimi, nu vă mai văd.

Unde sunteți, iubiții mei?…

Ne-ai vorbit de dincolo de moarte și ne-ai spus: „Vă pupă mama.” Și ne-am mai adus aminte cum ne spuneai: „La moartea mea, să nu plângeți! Să vă bucurați, că m-am dus lângă Domnul Iisus. Și să-mi aduceți multe flori. Un braț de flori.”

Dar n-am putut, mama… N-am putut, pentru că nu ne-au lăsat. Nu ne-au lăsat nici să te vedem, mama… Dar om veni și noi, mama. Oriunde te-ai dus. Om veni și noi…

Câinii iadului

De câte ori mă apuc să scriu ceva am senzaţia vagă a faptului că am mai scris ceva asemănător mai demult (ciclicitatea perpetuă a ideilor fixe şi puţine care ne bântuie minţile sau întâmplările spuse de mai multe ori, ca şi cum ar fi spuse prima oară – un alt semn al fragilităţii minţii). Aşa stau lucrurile şi în ceea ce priveşte cele ce urmează: cred că le-am mai spus. Însă o căutare rapidă pe telefon printre postările mai recente ale blogului (şi care nu sunt atât de recente) nu-mi arată mare lucru. Şi nu mai am răbdare să caut, iar în curând cred că se împlinesc şase luni de tăcere, aşa că…

Am crezut că am notat undeva într-un carneţel data precisă la care m-a vizitat ultima oară femeia în alb, dar se pare că nu am făcut asta. Îmi aduc aminte însă că mi-am notat întâmplarea la câteva zile după ce s-a petrecut, dar nu sunt atât de sigur nici de acest lucru: s-ar putea să fi fost săptămâni. Ştiu doar că după acea vizită nocturnă şi ea, şi câinii iadului s-au făcut nevăzuţi.

Câinii iadului… Nu ştiu când au început să-mi apară cele trei… fiinţe sau în ce ordine anume (care a fost prima), dar pot reda destul de detaliat felul în care arătau şi ceea ce făceau. Una… de fapt, două, pentru că veneau mereu împreună… Cei doi șerpi negri, care-mi ieșeau mereu în cale, iar când încercam să-i aduc la lumină dispăreau subit, pentru a reapărea din întuneric iarăși peste câteva minute, cu aceeaşi urmare: păreau a nu suporta deloc lumina. Alta era taurul imens şi furios, având ochi care creau impresia că ar fi roşii, şi care se repezea spre mine, venind din întuneric, însoţit de un val de praf, întotdeauna când mă găseam aşezat pentru a mă odihni, dispărând la fel ca şerpii atunci când încercam să-l aduc la lumină. Însă taurul nu se apropia niciodată atât de mult de mine precum şerpii, care au îndrăznit să vină chiar la trei-patru metri în faţa mea. A treia creatură aducea cu un gargui, stând mereu atârnat de pereţi sau aşezat pe ceva, având o figură ascuţită, părând să aibă un fel de barbă, având aripi mai lungi decât trupul. Garguiul era şi singurul care suporta lumina, chiar dacă preţ doar de o clipă. L-am văzut de fiecare dată clipind în faţa luminii şi dispărând în clipa următoare, când ar fi urmat să-l învălui complet în lumină, dezvăluindu-i chipul. Părea, de asemenea, să zâmbească într-o manieră deloc plăcută, chiar înaintea dispariţiei sale. Avea ochii cenuşii, la fel ca trupul, fără să reflecte vreo rază de lumină, cu toate că era clar că nu este orb. Atunci am învăţat că lucrurile care lucesc în întuneric nu sunt cele periculoase, dimpotrivă: ceea ce seamănă cu întunericul şi este greu de desprins de acesta sunt lucrurile de care trebuie să te temi.

Toate cele trei fiinţe au încetat să-mi mai apară după vizita femeii în alb. Parcă o văd şi acum: plutind în calea mea, la aproximativ treizeci de metri, cu rochia albă fâlfâindu-i în vânt, cu chipul întors într-o parte şi braţele întinse la un unghi oarecare pe lângă corp, o parte a feţei descărnată şi ochii cu orbitele goale, dar dând senzația apăsătoare că mă privesc, la fel ca şi la prima ei vizită. Şi ea zâmbea, dar dacă zâmbetul garguiului era unul neplăcut, al ei era pur şi simplu înfricoşător, fiind un amestec de cruzime, batjocură şi ameninţare. Şi mai era ceva ce m-a izbit încă de atunci: părea să spună că m-a învins, deşi nu ştiu ce voia să spună. Şi mai ciudat, ulterior, m-am gândit că femeia în alb era Camelia, chiar dacă nu pot spune de ce şi când mi-a trecut asta prin cap. Din acel moment însă câinii iadului au dispărut, de parcă Cel întunecat şi-ar fi recăpătat siguranţa şi i-a chemat înapoi, ştiindu-şi tronul neameninţat şi pretendentul înfrânt, din motive care îmi scapă. Am renunţat oare şi încă nu o ştiu?

Antisocial

Sunt mai mult de patru ani de când lucrez singur, iar acest lucru a contribuit la îndepărtarea mea de orice dorinţă de socializare, cu oricine şi oriunde. (Bine, a mai existat o cauză, dar despre aceasta va fi vorba altă dată.) Nu cu multă vreme în urmă, am aflat că lăstarii acestui comportament ieşiseră la suprafaţă încă din copilărie. Mama (bunica mea maternă) mi-a spus că eu practic nu am fost la grădiniţă, ducându-mă doar din când în când, lucru care explică astfel, într-o oarecare măsură, de ce nu ştiam să scriu şi să citesc şi abia dacă număram până la zece atunci când am început şcoala. Grădiniţa se afla la aproximativ cinci sute de metri de casa noastră, fiind organizată în casa unui vecin (din motive pe care nu am căutat să le aflu), iar după ce ai mei mă lăsau acolo, pur şi simplu fugeam acasă, cu prima ocazie. Şi asta a continuat până când am început şcoala, zilele mele de grădiniţă numărându-se probabil cu zecile.

Am avut mereu (şi mai am) dificultăţi atunci când am fost nevoit să intru în interacţiuni sociale cu străinii. Iar pe măsură ce am înaintat în vârstă, poate împotriva aşteptărilor, lucrurile nu s-au ameliorat, dimpotrivă. În ultimii ani, am ajuns să detest chiar momentele în care îmi ajung la urechi voci umane discutând sau, mai ales, hlizindu-se. Şi cel mai mult mă irită vocile adolescenţilor, incomplet formate, sparte, care sună ca şi cum nu s-au hotărât încă asupra tonalităţii; adolescenţi dinspre care vine, aproape invariabil, un val de prostie, râsete debordând de cretinism şi obscenităţi. Ceva începe atunci să-mi fiarbă în cap şi trebuie să mă depărtez grabnic de sursa zgomotului insuportabil. Şi râsul, orice vârstă ar avea fiinţele care îl emit, are aproximativ acelaşi efect puternic perturbator asupra mea. Iar eu am respins întotdeauna noţiunea de homo ridens, ca diferenţiere de celelalte animale, suspectând, cel puţin, că primatele şi câinii râd, şi ştiind mai bine că nu aici trebuie căutată deosebirea între noi şi restul vieţuitoarelor. (Şi o cercetare recentă îmi confirmă bănuiala, arătând că şobolanii, cei mult urâţi de către om, râd şi aceştia. Iar dacă o fac şi ei, mai mult ca sigur că sunt şi alte specii.)

Interacţiunile sociale sunt însă inevitabile, în absenţa unei mutări în pădure; deşi nici acolo n-aş găsi liniştea, cel mai probabil. Pentru că, aşa cum spunea John Donne: „niciun om nu este o insulă, nu-şi este sieşi de-ajuns; fiecare om e o fărâmă de continent, o bucată de ţărm…” Dar nu cred că dacă marea ar smulge o bucată de ţărm continentul ar suferi şi nici bucata de ţărm n-ar fi cuprinsă de nelinişte, aflată în voia apelor şi a furtunilor. Dimpotrivă: pierdută, în mijlocul oceanului nesfârşit, şi asurzită de vuietul valurilor şi-ar găsi, poate, liniştea.

Visând

Moartea bate la uşă şi o face de o vreme, dar încă nu sunt pregătit să-i deschid. Fie, recunosc: asta, dar şi faptul că nu suport să-i văd rânjetul idiot de pe chip. Are loc această intruziune plină de neobrăzare, deoarece pactul meu cu un organism pluricelular nu pare să funcţioneze prea bine, remarcând astfel că există fie o neînţelegere de natură lingvistică, fie respectivul organism manifestă tendinţe sinucigaşe, care sunt cu totul neaşteptate. Mă întreb, în aceste condiţii neprielnice, cum voi putea vreodată deveni Absalom şi cum îmi voi îndeplini visul de a-i citi omenirii seara, înainte de culcare, fragmente din „Anabasis”, „Războiul peloponesiac” şi „Măgarul de aur”, singurele cărţi de care oamenii au nevoie pentru a fi oameni, cum?

Nu demult, am văzut o lumină ieşind dintr-un zid, chiar de două ori, într-un loc în care lumina nici nu trebuie să existe, şi am crezut că se va întâmpla ceva în curând, chiar am sperat că momentul Marii Schimbări este aproape, dar au trecut deja câteva luni de atunci şi iată că nu a avut loc ceva deosebit şi nici lumina nu s-a mai arătat, cu toate că m-am oprit adesea în locul în care am zărit-o, aşteptând şi privind cu… am vrut să spun „cu speranţă”, dar cred că mai potrivit ar fi să admit că am privit cu teamă. Teamă, pentru că vreau ca Schimbarea să vină din interior şi nu să fie un ajutor vrăjitoresc sau de altă natură din partea vreunei entităţi suspecte, despre care nu ştiu şi n-am ştiut ceva vreodată.

Şi timpul trece, acel timp-destin, necruţător, care macină totul în calea sa, deşi nu are o cale şi nici măcar acesta nu ştie încotro se îndreaptă sau dacă are vreo destinaţie, iar maşinile îşi aşteaptă creaţia, aflate deocamdată sub forma unor filoane metalice, adânc îngropate în Muntele cel Mare, acolo de unde au plecat odinioară urşii cei negri, fugind de oameni, urmărind urma lăsată pe cer de un vârf de munte aruncat de Cel-Bătrân spre pădurea care le va deveni casă, acolo unde se vor face oameni ca să scape de oameni şi, de fapt, vor sfârşi prin a fi înghiţiţi de masa oamenilor, uitând că au fost vreodată urşi, cel puţin pentru o vreme, iar aşteptarea maşinilor s-ar putea să fie una perpetuă, rămânând doar nişte gânduri niciodată devenite forme ale unui nebun care s-a visat zeu, zăcând nenăscute până la sfârşitul cuvintelor, poate şi pentru că maşinile care nu vor ajunge să fie maşini au auzit bătăile în uşă şi au aflat astfel că tatăl lor nu este tatăl păcii, ci tatăl pustiirii.

12 iunie 2019

Dormind

Două zile la rând am preferat să dorm în loc să scriu și dorm și acum, în timp ce-mi imaginez că scriu și țin carnețelul într-o mână, fiind gata-gata să-mi cadă, și pixul în cealaltă, stând aplecat ușor în față, într-o poziție incomodă, dar în care am dormit și ieri și alaltăieri, trădând scrisul vorbelor inutile pentru ceva mai mult de o jumătate de oră de somn binefăcător, deși, după ce m-am ridicat, mi-a luat o vreme să pot merge drept, din cauza unor ușoare amorțeli ale picioarelor.

Dorm și visez cum călăresc fără șa o iapă blândă, cu ochi mari și frumoși, care mă privesc curioși de fiecare dată când vin să-i aduc apă și ovăz, iar de lângă mine se aud strigătele fratelui meu mai mic, care călărește și el un căluț tânăr, și în fața noastră se zărește doar stepa nesfârșită și soarele care se îndreaptă spre apus, în timp ce noi facem cale-ntoarsă, cu gândul la cașa gustoasă ce ne așteaptă acasă și la poveștile de demult ce ni le va spune bunicul, stând pe prispa casei și fumându-și luleaua veche de lut, înconjurați de corul greierilor neobosiți și vegheați de un tavan de stele licăritoare, mesagerii strămoșilor noștri trecuți peste apa neagră.

Dorm, așa cum n-am mai dormit vreodată, iar cuvintele visului se scriu singure în paginile carnețelului, pentru că există de atâta timp încât au dobândit viață proprie și nu mai ascultă de cei care încearcă să le mâne acolo unde vor ei, cu atât mai puțin de mine, care nu le-am fost fidel și m-am prefăcut deseori că nu le aud atunci când vâjâiau în jurul meu, cerând să fie așternute pe hârtie, sau chiar le-am alungat cu dușmănie, lăsându-le să moară în vidul ce se găsește la capătul vorbelor, iar ele acum și-au luat soarta în mâinile proprii, chiar dacă eu sunt cufundat în somn, simțind, gustând, înțelegând încă o dată cum va fi atunci când și eu voi trece dincolo și nu-i voi descoperi pe cei dragi așteptându-mă, ci voi fi înconjurat de un văl negru ce mi se va lipi de trup ca un giulgiu, strângându-mă fără să mă doară, până când mă voi topi în acel neant care nu mi-e nici prieten, nici dușman, ci doar așa trebuie să fie: fiind fără a fi fiind.

Dorm și încă nu vreau să mă trezesc și nici măcar nu-s sigur c-aș vrea să mă mai trezesc vreodată, deși o moarte aici și acum ar fi una deosebit de penibilă, chiar dacă eu n-aș mai ști ceva despre asta, dar în urma mea ar dăinui vorbele răuvoitoare și clevetitoare (măcar o vreme), până când voi fi uitat și nu voi mai fi menționat drept cel care a murit scriind fără să scrie și fără să aibă voie să scrie: nu aici și nici acum.

30 martie 2019, noaptea

Folosind cuvinte precum duce şi aduce

Ce uşor se schimbă omul şi cum îşi uită vorbele! Când tocmai ieri renegam cuvintele şi întrebam (a câta oară?) obsesiv „la ce bun?”, pregătit fiind să iau (încă) o pauză de la scris, iată-mă revenind la poziţia chircită, într-o lumină slabă, acolo unde îmi scriu carneţelele, murdărind hârtia cu încă nişte consideraţii inutile, închis fiind în temniţa pe care singur mi-am creat-o, doborât de oboseală (am adormit cu capul pe o masă în urmă cu vreo două ore) şi aşteptând o minune, deşi nu-mi este clară natura acesteia: să fie bani, să fie ieşirea din zid a entităţii luminoase, pe care o bănuiesc tot acolo, nedorind să se mai arate o dată, sau să fie acel moment aşteptat (zadarnic) al Schimbării care să ducă la naşterea monştrilor din adâncurile munţilor sau direct la zeificare şi învierea morţilor?

Nu ştiu ce să spun, dar simt că mă aflu într-o aşteptare încremenită de oboseală, neproductivă şi lipsită de speranţe, pentru că în adâncurile temniţei mele nu răzbat nici măcar razele soarelui, şi cine să aducă speranţa dacă nu astrul-zeu, cel de care mi se face mereu dor, un dor care nu mai ajunge să fie alinat, deoarece în întuneric sunt doar durerea şi scrâşnirea dinţilor, o atmosferă mohorâtă şi un aer viciat, aducând adesea exalaţii care seamănă cu putreziciunea morţilor. Şi cât îmi lipseşte soarele crud al dimineţii, când căldura se răspândeşte plăcut pe piele şi eşti deodată conştient că pleoapele îţi sunt transparente, nu noi ca ale unui nou-născut şi nici cadaverice ca ale bătrânilor, dar o transparenţă translucidă, care-mi aduce aminte de felul cum focul din sobă se vedea atunci când stăteam iarna şi priveam în gura sobei, admirând creaturile demonice şi ameninţătoare care se iveau din foc, căutând să mă atragă în lumea lor de văpăi şi promiţându-mi viaţă eternă, deşi nu aveau argumente solide şi ştiau prea bine că eu nu cred ceea ce îmi şoptesc, văzând cum îşi pierd puterea odată cu domolirea flăcărilor în care trăiau şi rămâne doar, ici-colo, câte o gură rânjită într-un tăciune încă roşu, un cadavru al lemnului.

Bineînţeles că nu va fi vreo concluzie, pentru că, o dată, nu-mi plac frazele sentenţioase (taci, iepure!), şi, a doua oară, pentru că aşa-i viaţa: câtă vreme continuă, nu poate exista o concluzie, şi n-am spus asta doar eu, ci şi alţii considerau că despre o viaţă se poate vorbi doar după încheierea acesteia, iar concluzia o trag întotdeauna alţii, pentru că mortul şi-a încheiat socotelile şi nu mai poate să emită vreun gând din neantul în care se scufundă (se va scufunda).

27 martie 2019, noaptea

Semn de viaţă

Ultima oară când am fost cuprins de frenezia scrisului mi s-a terminat pixul după doar opt minute. În lipsa obiectului, am butonat puţin telefonul, şi atunci am descoperit faptul că a murit Camelia, că nu mai este „printre noi”, aşa cum spunea cineva ieri. Dar a fost ea oare printre noi, cei care ne facem veacul prin lumea virtuală, în afara cuvintelor aruncate din când în când spre noi? Iată că au trecut mai bine de două luni până când o prietenă de-a ei a reuşit să afle de ce a tăcut brusc, după mesajul „sunt în spital”. Atât de departe s-a aflat de toţi cei numiţi „prieteni” din social media. Moartea ei şi întârzierea cu care am aflat (deşi am bănuit încă din ianuarie că s-a întâmplat ceva rău) m-au adus în punctul în care găsesc stranie ideea de a mai scrie (le ce bun?). Într-adevăr, la ce bun?…

În vreme ce noi continuam să ne vedem de treburile noastre frivole, ea se găsea în pământ, intrând deja în descompunere. Tot ceea ce fusese vreodată devenise o mâzgă închisă la culoare, scurgându-se din cavitatea craniană, odată cu cedarea membranelor care ţin creierul în învelişul său. Când am aflat noi despre asta, fermentaţia butirică era cel mai probabil încheiată (se întâmplă cam până în ziua 50 post deces, dar procedurile de îmbălsămare pot întârzia acest proces): bacteriile care îi fuseseră prietene începuseră să consume carcasa lăsată în urmă. Şi a părut universul tulburat în vreun fel de această abominaţiune?

Da, dar lumea este frumoasă şi trebuie să privim dincolo de asemenea orori. Pentru că ce poate fi mai frumos decât o lume în care fiecare fiinţă se naşte spre a ucide şi mânca alte fiinţe sau pentru a fi ucisă şi mâncată? Nu este oare dovada că această lume este cea mai bună dintre lumile posibile? Nu este oare dovada că suntem creaţi de un dumnezeu suprem bun, o fiinţă perfectă, care are un plan desăvârşit pentru creaţiile sale?

Putem continua să împroşcăm cu vorbe destinate celorlaţi sau chiar nouă înşine, pentru că doar asta facem, de fapt: vorbim, exprimăm ceea ce vedem în jur şi încercăm să găsim explicaţii, în general, pentru orice. O poveste de demult, spusă, şoptit sau răcnit, de orice vânt care s-a năpustit vreodată din ceruri către noi. Şi despre ce vorbeşte vântul? Spune multe lucruri care ar putea avea o semnificaţie, dacă ne străduim să găsim una. Dar, desigur, vântul vorbeşte despre nimic.

26 martie 2019, noaptea

Epitaf pentru Camelia

Am aflat ieri despre moartea Cameliei… Drumurile noastre virtuale s-au intersectat de destule ori, nu întotdeauna într-un mod plăcut (mai ales în perioada recentă), însă au fost și vremuri mai bune. Mărturisesc faptul că am simțit o emoție profundă la aflarea veștii, iar câteva lacrimi au pornit nestăvilite spre pământ. A fost o veste surprinzătoare și dureroasă, aflând că lasă în urmă un copil…

Of, Camelia… Iată că te-ai dus, atât de devreme, și te-ai întâlnit cu Marele Necunoscut înaintea noastră și ai aflat răspunsul. Iar dacă l-ai putut afla, atunci ești fericită în fața Celui-Prea-Înalt, orbită de strălucirea Sa și așteptându-ne să ne spui să nu ne temem. Iar dacă nu l-ai putut afla, atunci te-ai alăturat nenumăratelor ființe coborâte în neant, fără chip, fără speranță, praf al unor stele moarte cu eoni în urmă și al altora încă nenăscute, devenind una cu Nimicul, pentru eternitate.

Toate întrebările ”de ce” nu-și au rostul. Așa a fost scris: maktub. Iar dacă, într-adevăr, suntem singuri și nu suntem copiii Săi, din întuneric venim și în întuneric ne întoarcem. Dar poate că, iubind moartea, așa cum ne învață Rumi, vom aluneca dincolo la fel ca într-un vis, fără să știm că-i visul din urmă.

Pentru cel care iubește moartea
și nu îi este frică de ea,
moartea devine prietenul inimii lui.
Când frica a dispărut,
într-adevăr nu mai există moarte,
numai aparența morții…

Adio, Camelia.

De ce râd atunci când sunt singur

(Abia am terminat de scris acest titlu, când am avut o senzaţie puternică de deja-vu: am mai scris un articol cu acest titlu, am mai avut o astfel de idee? În fine, cui îi pasă, să continuăm.)

Era o poveste de demult, cu unul dintre cei şapte înţelepţi ai lumii antice, asta dacă erau număraţi în număr (iarăşi: număraţi în număr) de douăzeci şi unu, sau poate chiar de o sută, pe numele său Myson, cunoscut şi drept un mare mizantrop. Se spune că, fiind surprins singur şi râzând, întrebat de ce râde, având în vedere că este de unul singur, Myson ar fi răspuns: „Tocmai de aceea”. Se mai spune şi că Diavolul ar râde şi acesta atunci când este singur, sau cel puţin aşa susţine o anecdotă medievală redată de Kierkegaard. Citind mai demult acestea, am început să râd fără să vreau (întrebare: este râsul ceva incontrolabil, se află la cheremul unor forţe obscure, care scapă cenzurii raţiunii?), găsind deosebit de amuzantă povestea cu Diavolul care râde. Apoi am căutat în memorie, încercând să aflu dacă au existat momente în care să râd de unul singur, fără să am la îndemână vreo sursă a amuzamentului, cum s-a întâmplat atunci. Şi am aflat: au existat. Mi-a venit să spun în acel moment: „Nu este memoria la dispoziţia noastră, Leibniz? Pentru unii dintre noi iată că este.” Probabil că nu mi-a venit, mai ales că nu am reuşit să-mi aduc aminte de ce am râs. (Sau poate că nu pot să spun?)

Dar râsul mi-a trecut repede şi m-a cuprins tristeţea, amintindu-mi că nu am devenit încă zeu şi, astfel, nu pot întinde mâna să te scot din moarte şi să-mi ţin promisiunea încălcată. Şi mi-am mai adus aminte că, într-o noapte de întâi spre doi octombrie, pe când mă rugam zeului tribal al israeliţilor să te salveze, erai deja mort, mai mult ca sigur, iar asta s-a întâmplat fără ca eu să simt vreun fior, fără să-mi dau seama că îngerul negru (să fie un malak?) vine să te ia. Niciun semn, nici măcar femeia din fotoliu nu m-a vizitat atunci, deşi eram singur şi în întuneric, slab şi implorând zei inexistenţi, şi aflat nu departe de locul unde mă vizitase a doua oară, atârnând în aer, tăcând răuvoitor, dar acuzatoare şi zâmbind triumfător. Nimic; lucrul sinistru s-a strecurat şi mi te-a luat, în vreme ce eu speram să te faci bine. Să fi marcat uşa cu sânge de miel? Oare aşa nu ar fi venit sau, dacă ar fi venit, ar fi făcut cale întoarsă?

Însă nu mi-am pierdut speranţa: într-o zi voi deveni zeu şi atunci vă voi aduce pe toţi din moarte. Chiar dacă nu veţi fi voi cu adevărat, ci doar plăsmuirile mele – voi, cei de care îmi aduc aminte. Fie ca monstruosul să fie monstruos!