În urmă cu vreo lună de zile, eram împreună cu prietenul meu M., scriitor faimos, în barul X, și savuram câte un pahar cu bere, asezonat cu vorbe bine cântărite (cel puțin, de către mine; M. părea absent, vorbind oarecum cu gândurile departe, dar știu că această atitudine a sa este una studiată, aflându-ne în public și lumea șușotind și privindu-ne timid). Sigur, unii se vor întreba cum de sunt prieten cu M., eu, un ins care nu poate fi mai departe de profilul prietenului tipic al unui astfel de scriitor celebru. Adevărul este că eu și M. suntem prieteni de multă vreme, încă dinainte ca acesta să fie faimos. Mă rog, poate ”prieteni” este un cuvânt prea îndrăzneț: adesea m-am gândit că M. mă păstrează în anturajul său pentru a-și aminti cât de departe a ajuns comparativ cu foștii săi amici. Sesizez întotdeauna la el un aer ușor condescendent atunci când vine vorba despre mine și despre ”realizările” mele. Desigur, mă amăgesc deseori și-i spun că sunt liniștit la locul de muncă și că această ocupație, de revizor, mă satisface. Nu e nimic în neregulă să lucrezi cu mâinile, mă rog, cu ochii mai mult; doar și M. își folosește mâinile la scris, nu-i așa?
Dar destul despre mine. Să revenim la seara respectivă. Un lucru neobișnuit, aș spune chiar ciudat, s-a petrecut în vreme ce eu și M. ne beam berile și ne prefăceam că avem o discuție profundă despre menirea omului de geniu. (Desigur, când spuneam ”om de geniu”, M. ridica ușor, aproape imperceptibil, ochii spre tavan și parcă aștepta să îndrept degetul spre el.) Am remarcat, mai mult cu coada ochiului, că un ins îmbrăcat destul de elegant se îndrepta spre masa noastră. M. se și pregătise să semneze autograful. Însă, spre stupefacția noastră, individul și-a tras un scaun, s-a așezat la masă și cu un zâmbet larg l-a întrebat pe M. ce mai face, spunându-i pe numele mic. Eu am privit spre M., crezând că-l cunoștea. Acesta însă a întrebat:
– Mă scuzați, dar ne cunoaștem de undeva?
– O, scuză-mă, M., cred că a trecut destulă vreme de atunci, a spus insul, continuând să zâmbească. Însă în loc să mă prezint, o să-ți aduc aminte împrejurarea care ne-a adus împreună și ne-a legat destinele, pentru vecie. (Mie mi s-a părut tare straniu acest ”pentru vecie”.)
Întrerup aici puțin redarea faptelor, pentru a-l descrie succint pe individ. Era cam de aceeași înălțime cu mine, undeva la un metru și optzeci, era îmbrăcat cu un sacou închis la culoare, o nuanță de gri închis, și niște blugi cam nepotriviți cu vârsta lui, aproape mulați, părea să nu aibă mai mult de patruzeci de ani, iar hainele păreau să fie de pe la Zara sau Bershka; avea părul blond închis, tuns relativ scurt, dat pe spate, și purta barbă, în stilul hipsterilor, aranjată la milimetru și care era mai deschisă la culoare decât părul. Aș spune că arăta bine, frumușel chiar, prin comparație cu mine și cu M. Avea privirea aia arogantă a majorității bărbaților din zilele noastre, ce pare să transmită că i s-ar cuveni ceva numai pentru că există și mergea degajat, pășind într-o manieră ce părea studiată și care m-a dus imediat cu gândul la Théorie de la démarche. Dar să revin la ceea ce s-a întâmplat.
M. rămăsese ușor nedumerit și iritat. Îl vedeam cum ar vrea să se ridice și să plece. Insul îl plictisea și nici mie nu-mi făcea o impresie prea bună: avea o atitudine prea prietenoasă, iar în spatele acestei fațade se simțea o aroganță malițioasă care nu-mi făcea plăcere. Cum nici eu, nici M. nu am zis nimic, insul a continuat:
– Dacă îmi permiteți, domnilor, o să vă spun, pe scurt, împrejurarea în care ne-am cunoscut eu și M. Tăcerea noastră l-a încurajat pesemne să continue. Am și remarcat, cu o ușoară satisfacție, că tocmai spusese ”împrejurarea„ pentru a doua oară într-un timp foarte scurt.
– Era seara în care tocmai primiseși răspunsul de la Editura Y – un refuz, desigur. A cincea încercare și al cincilea refuz. Te-ai enervat. Erai singur în cămăruța ta de cămin și, deși era destul de frig, ai deschis fereastra și ai privit o vreme soarele în amurg. Începeai să te îndoiești de calitățile tale scriitoricești; deveneai disperat că lumea nu-ți recunoaște meritele; că opera ta nu este apreciată la valoarea ei justă. Și atunci mi-ai invocat numele; mi-ai cerut ajutorul. Ai spus că ți-ai da și sufletul pentru gloria literară. Ai plecat de la fereastră și te-ai întors cu spatele, iar atunci vântul a trântit un geam. Ai tresărit și ai închis fereastra.
În acest punct al povestirii sale, străinul s-a oprit și îl privea pe M. zâmbind provocator. Îl vedeam pe M. chinuindu-se pesemne să deszăvorască din memorie acel moment și mai vedeam că nu mergea atât de bine. Tot acum și-a găsit să vină la masă și fata care ne servise, întrebându-l pe străin dacă dorește ceva. L-am văzut pe M. având pe buze cuvintele: ”domnul nu rămâne”, dar s-a abținut. Spre surprinderea noastră, străinul nerușinat a cerut un ceai, unul foarte scump, de vreo treizeci de lei. După câteva momente de tăcere, M. a spus:
– Domnule, chiar dacă ceea ce spui s-ar fi întâmplat așa cum ai redat dumneata… O pauză și un tuset semnificativ. Și aici înțeleg că dumneata insinuezi că ai fi… Și M. s-a oprit și a zâmbit disprețuitor.
– Exact, a spus străinul. Ai ghicit din prima încercare.
– Povestea asta este absurdă. Haide, D., să mergem, mi-a spus M., dând să se ridice.
– Și dacă aș putea dovedi că sunt cine spun că sunt? întrebă insul insolent.
– Mă tem că asta nu este posibil, a spus M., rămânând pe loc și privindu-l plictisit pe străin.
– Un moment, vă rog, spuse insul. Al șaselea editor v-a propus schimbarea sfârșitului cărții, nu-i așa?
Am văzut cum M. ridică ochii spre străin și îl privește siderat, iar apoi începe să se înroșească ușor. M-am așezat mai bine la locul meu; povestea devenea interesantă.
– Nimeni nu știe asta, a îngăimat M., cu un glas care părea să vină de dincolo de el.
– Ei, nimeni, în afara noastră. Și a editorului, desigur. Însă acum el este mort și a dus acel secret cu el în mormânt. Străinul încetase să mai zâmbească și ne privea cu ochi de lup înfometat.
– Domnilor, lumea literară este ca o junglă: regulile sunt făcute de către cei puternici. Așa cum poate bine știți, sau poate ați auzit (mă privea pe mine), nu contează cât de bine scrii, cât contează pe cine cunoști, cu cine te iubești sau pe cine mituiești. Credeți că întotdeauna cei mai talentați reușesc în această profesie? Vremurile poeților de curte, când trebuia să ai talent ca să poți improviza pe loc niște versuri care să nu fie șchioape, care să fie ca o muzică pentru urechile necioplite ale regilor, au trecut. Începând cu secolul al XIX-lea, odată cu răspândirea cititului, facilitată de revoluțiile burgheze, când s-a creat posibilitatea de a trăi din scris, chiar dacă, la prima vedere, lumea literară a democratizat esotericul, în realitate a început tocmai restrângerea posibilităților de exprimare ale celor talentați cu adevărat. Câți scriitori și poeți de valoare nu au murit în mizerie și au rămas necunoscuți marelui public? Dacă ați ști, poate v-ar durea sufletul. Vă spun numai un caz recent, al unui tânăr conațional care, după ce a scris versuri de o sensibilitate nemaiîntâlnită poate de la Nicolae Labiș, a sfârșit prin a renunța la visurile sale, și-a ars toate caietele cu poezii absolut remarcabile, mii și mii de versuri, și asta numai din cauză că nicio editură nu a vrut să-i publice creația. Mă rog, aici a avut și partea lui de vină: nici măcar o singură dată nu mi-a rostit numele; nici măcar o singură dată! El îi tot dădea înainte, cu Celălalt.
Și dumneata… L-a privit pe M., iar acesta parcă se făcuse mai mic sub privirea de foc a străinului. Cum îți explici că tocmai a șasea editură la care ai încercat ți-a acceptat romanul? A fost o coincidență, desigur. Numerele nu contează. Numerele sunt foarte importante, dragii mei. Numerele pot spune o întreagă poveste. Zi-mi când te-ai născut și îți voi spune cine ești. Există forțe dincolo de voi, dragilor, pe care nici măcar nu le bănuiți. Ai încercat și ai tot încercat și apoi, într-o zi, un editor îți răspunde și îți sugerează să faci o mică schimbare la sfârșitul cărții și, dintr-odată, romanul devine publicabil. Modificarea a numai cinci pagini face, în mod aproape miraculos, ca întreaga carte să fie… literatură. Ce a văzut acel om și nu au văzut ceilalți cinci de dinaintea sa? Vrei să îți spun eu? A văzut ceea ce i-am spus eu să vadă. Cum crezi că funcționează lucrurile astea, așa, de la sine? Nu, dragul meu, orice lucru de pe lumea asta are nevoie de o ajustare. Lumea asta este imperfectă și a fost făcută așa, greșit, de la bun început. De ce vă rugați și tot îi cereți ba una, ba alta? Pentru că lucrurile nu sunt așa cum ar trebui să fie, de asta!
În acest moment, ne-a întrerupt fata care i-a adus ceaiul insului. Acesta i-a mulțumit zâmbindu-i amabil și ne-a ignorat câteva zeci de secunde, punându-și zahăr și amestecând zgomotos cu lingurița în ceai. Apoi, M., parcă adunându-și puterile, a rostit:
– Dar lucrurile astea nu merg așa, cum spui dumneata. Deși am văzut că ai început să mă tutuiești, eu nu-mi voi permite o astfel de familiaritate. (Era un reproș, desigur, și mă miram cum de mai găsește în el resurse pentru asta.) Un pact cu… Diavolul (străinul era tot numai un zâmbet) nu presupune un acord de ambele părți? Să zicem că aș fi invocat numele… Satanei… (Aici am jurat că va spune ceva de prolepsis. N-a făcut-o însă.) A fost doar așa, cum să spun… au fost niște cuvinte aruncate în neant, nu am încheiat niciun fel de înțelegere. Erau niște vorbe spuse într-un moment de cruntă dezamăgire, când începusem să cred mai puțin în propriile puteri, pus în fața vicisitudinilor sorții. Iar fereastra, dacă s-a trântit, după cum spui dumneata – eu nu-mi aduc aminte de un astfel de moment, a fost din cauza vântului de afară. Și cum aș fi putut eu interpreta asta ca un răspuns al Diavolului la vorbele mele? Nici nu mi-a trecut prin cap așa ceva. Revolta lui M. era sinceră. Și eu consideram că povestea străinului era cusută cu ață albă. Dacă doar de asta este nevoie pentru a încheia un pact cu Diavolul, atunci mulți dintre noi am avea probleme mari. Lovit de acest gând, am căutat rapid în memorie un astfel de moment în trecutul meu. Mi-am revenit însă: ce am eu acum și care ar putea fi atribuit unui pact cu Satana? Exact: nimic.
După câteva clipe de tăcere, timp în care străinul ne-a privit când pe unul, când pe celălalt, parcă intuind ce ne trece prin minte și amuzându-se pe seama noastră, acesta a continuat:
– Să zicem că ar putea exista confuzia asta: că un pact presupune un document scris și semnat, pecetluit poate cu sânge, așa cum ați auzit de prin lucruri penibile precum Doctor Faustus și poate ați văzut prin filmele de duzină de la Hollywood. Eu nu văd lucrurile astfel: atunci când îmi invoci numele și spui că ești dispus să-ți oferi sufletul în schimbul a ceva, a orice, pentru că nu toți vor aceleași lucruri, partea mea de înțelegere este clară atunci când primești ceea ce ai cerut. Cum ai putea crede că, printr-o coincidență, primești lucrurile cerute exact după ce mi le-ai cerut?
Să nu credeți însă că oricine mă invocă obține o înțelegere. Unii mă cheamă doar așa, jucându-se cu cuvintele, nu vor cu adevărat în inimile lor să încheie un târg cu mine. (Și aici insul m-a privit pieziș, nu știu din ce motiv.) Pactul se încheie numai cu cei care sunt dispuși să renunțe la sufletele lor pentru glorie sau alte lucruri mai practice, precum banii. Sigur că atunci când vine scadența, sunt unii care se declară surprinși și spun că nu au avut habar; că ei nu recunosc un astfel de târg sau că tot ceea ce au obținut este meritul lor și numai al lor. (Străinul s-a oprit câteva clipe și l-a privit sfredelitor pe M.)
Să luăm, de pildă, poeziile dumitale. (M. s-a foit nervos pe scaun.) Cum ai putea crede că au vreo valoare poetică; să le pui alături de cele ale lui Eminescu sau Omar Hayyam? Doar un ins nerușinat ar putea crede asta. Nu este suficient să pleci de la o idee, să scrii niște versuri în care vorbești despre ființa lui Heidegger sau pisica lui Schrödinger sau să înfierezi elitele cu mânie proletară à la Walt Whitman și lumea să se extazieze și să spună: asta este poezie pură! Când Schopenhauer vorbea despre ”idee”, ritmul și rima erau presupuse de la sine; asta înseamnă poezia: să găsești muzicalitatea în versuri chiar și atunci când nu înțelegi vreun cuvânt.
Nu mă înțelege greșit: nu insinuez că versurile dumitale n-au valoare, spun doar că nu sunt chiar atât de bune pe cât crezi; că din ele cam lipsește poezia adevărată. Ai putea replica aici, și să aduci argumentul: criticul N.M. spune… Bla-bla-bla! Cum anume crezi că reușesc să impun un scriitoraș sau poetaș de duzină, care încheie o înțelegere cu mine? Poate ai crede că le ating creația cu bagheta mea magică și, minune, chestiile alea insipide capătă brusc genialitate, coerență, poezie? Cititorul este ușor de manipulat, este o oaie proastă care ascultă de cei care sunt deasupra sa: singurul lucru pe care trebuie să-l faci este să pui un critic foarte cunoscut, cel mai cunoscut, să scrie o recenzie foarte favorabilă și nimeni nu va mai îndrăzni să spună că opera respectivă nu are valoare. Mai mult: unora, citirea penibilității cu pricina le va schimba viața, chiar dacă este un exercițiu literar incoerent, care nu înseamnă nimic. Nevoia de autoritate a omului este dezgustătoare. Dar așa a fost făcut: să nu poată gândi cu propria minte și să aibă mereu nevoie de a i se spune ceea ce trebuie să facă; să i se dea scris pe tăblițe de lut: să faci, să nu faci!
A urmat o lungă tăcere, iar în această vreme am privit când la M., când la străin. M. se năruise pe scaun, se uita în gol, iar străinul îl privea, ceea ce mi s-a părut straniu, cu milă, fără să-mi mai acorde vreo atenție. Nu pot să spun că nu eram de acord cu străinul: sincer, creația lui M. mi s-a părut mereu supraapreciată, dar, atâta vreme cât cei mai mulți critici sau chiar confrați de-ai săi s-au exprimat elogios la adresa scrierilor sale, convingerea mea era ca o picătură de venin rătăcită într-un ocean de miere. Scuzabilă, într-un fel, și posibil să fie atribuită resentimentelor de ordin personal: eu, un nimeni de nicăieri; el, un mare scriitor contemporan. Brusc, vocea pierită a lui M. m-a scos de pe făgașul gândurilor:
– Să spunem că lucrurile ar sta așa cum spui dumneata. De ce aici și de ce astăzi?
– Da, desigur. Motivul vizitei mele nu cred că este chiar atât de obscur. Lumea literară, de altfel, conține indicii referitoare la acest moment: de ce îi vizitez pe cei cu care închei un pact? Sau, mai bine zis, când anume îi vizitez? Insul a tăcut și ne privea alternativ. M. devenea livid. Apoi, dintr-odată, am înțeles și eu.
– Da, M., mă tem că a sosit scadența. Putem să facem asta amical, să te ridici și să mă însoțești, sau îi pot chema pe slujitorii mei să te ia. Și străinul făcu un semn abia perceptibil din cap spre fereastra barului. Afară era deja întuneric, iar lumina becurilor de pe stradă se întindea ca o ceață gălbuie îmbrățișând mașinile parcate pe trotuar. L-am văzut pe M. privind și el spre direcția indicată de străin și tresărind îngrozitor. Am privit și eu, dar n-am văzut nimic. Am rămas uimit: ce anume văzuse M.? Apoi, străinul a dat să se ridice și l-a întrebat pe M.:
– Mergem?
M. s-a ridicat, și-a aranjat puțin sacoul de firmă, și a plecat alături de străin fără să mai privească în jur; ochii săi păreau ațintiți undeva departe, trecând prin obiectele din fața sa. Nu mă așteptasem la asta. Am vrut să mă ridic și să spun ceva, dar prezența străinului mă intimida. Sigur, nu crezusem nicio clipă povestea sa, cum că ar fi Diavolul; mă gândeam chiar că era o festă pe care mi-o jucase M., deși nu îi stătea în fire să facă asemenea lucruri. Am rămas însă pironit, iar când fata care ne servise băuturile a venit să mă întrebe dacă mai vreau ceva, am tresărit și am spus că nu, am înjurat în gând, pentru că barul era unul destul de scump pentru buzunarele mele (douăzeci și cinci de lei o afurisită de bere), iar M., știind că sunt strâmtorat, achita mereu nota; de altfel, nici nu aș fi mers în acel bar cu el dacă nu făcea asta, și am cerut să-mi aducă nota, nu înainte să-mi treacă prin cap să fug fără să plătesc. Boul de M. băuse două beri, la fel ca mine, deși eu urăsc berea și o consider un lichid cu aspect, gust și miros de urină. Dar cel mai mult m-a enervat faptul că am fost nevoit să achit treizeci de lei pentru ceaiul Satanei.
A doua zi, l-am sunat pe M. Spre surprinderea mea, mi-a răspuns. Trebuie să menționez aici că eu nu-l sun pe M. decât de ziua lui; doar atunci acceptă telefoane de la mine, în rest, atunci când simte nevoia să iasă cu mine la o bere, mă sună el și, desigur, nu acceptă un refuz: doar o dată am îndrăznit să am alte planuri și să nu pot merge și, pentru asta, nu m-a mai sunat aproape un an de zile. În trecut, s-a întâmplat să-l sun și să-mi răspundă iritat, spunând că lucrează și pe viitor să nu-l mai sun, deoarece îl întrerup din exercițiul creației și să aștept să mă sune el când are timp. Mă rog, a adăugat că să nu mă supăr, dar așa e cu el, așa sunt scriitorii, nu pot fi întrerupți din scris, pentru că apoi îi este greu să-și reia gândurile etc. etc. Și de data asta mi-a răspuns oarecum în doi peri, iar când l-am întrebat ce face, mi-a replicat că scria. Am rămas uimit: în primul rând nu mă așteptam să răspundă – doar plecase cu… Diavolul. Apoi, chiar dacă ar fi scăpat cumva de satană, te așteptai să fie mai prietenos cu mine, martorul acelei întâmplări, să-mi povestească, eventual, ce s-a petrecut după despărțirea noastră și altele asemenea. Dar nu, el îmi răspunde morocănos, îmi spune că lucrează și pare deranjat că l-am sunat. Am încercat să-l întreb despre seara anterioară, dar n-a fost chip, tăindu-mi-o rapid și cerându-mi imperativ să-l las să lucreze. Nu mai am vești de la el de atunci. Am văzut că postează tot felul de nimicuri așa-zis spirituale pe Facebook, am văzut chiar și un interviu la televiziune, dar atât. Apropo, mi s-a părut mult schimbat, parcă am văzut un gol în spatele privirii, ca și cum, în pofida zâmbetelor superioare, este golit de orice emoție. Dar poate doar mi s-a părut. Sigur, am emis tot felul de teorii, cu privire la acea seară: să mi se fi închipuit oare, să-mi pierd eu mințile sau chiar s-a întâmplat? Și atunci, ce a însemnat asta: a fost vreo glumă ciudată de-a lui M. sau chiar s-a petrecut aievea, iar insul cu pricina era chiar Diavolul? Și dacă era Diavolul, cum de M. este tot aici? Poate Satana să-i ia cuiva sufletul, iar trupul să rămână în urmă, în lumea omenească, ca un fel de carcasă umblătoare pustiită? Sunt tare curios ce va spune M. data viitoare când mă va mai invita la o bere. Dar nu știu când și dacă se va întâmpla asta. Poate că acum nu va mai ieși cu mine; acum, că sunt în posesia unei informații neplăcute despre el. Dar tocmai, stând așa lucrurile, nu ar fi mai bine să se asigure că nu voi sufla o vorbă, să se întâlnească mai repede cu mine, să-mi spună să tac, să nu mai spun cuiva? Iată însă că eu îmi vărs oful aici, pe acest blog prea puțin popular. Norocul lui M. este că nimeni nu ar putea crede că mă refer la el sau că eu și M. am putea fi prieteni. Pentru a lăsa loc de echivoc, postarea asta o voi trece la categoria ”tentative literare”.
