Sărmanii iepuri

22 martie 1870

În lunile de vară prea călduroase, care sufocau Parisul, iar viața în casa noastră din Grenelle, nu departe de fabrica lui tata, devenea insuportabilă, ai mei plecau cu cățel și purcel la Saverne, la castelul bunicului, și cele două luni pe care le petreceam acolo, de regulă iulie și august, îmi lăsau mereu amintiri frumoase. Cu o singură excepție…

Era într-o vară, pe când aveam șase sau șapte ani, și după ce aflasem de la grădinarul nostru, Georges, că seara târziu vin iepuri la furat în grădină, m-am strecurat din camera mea spre seară și-am stat și m-am uitat pe geamul de la bucătărie, din aripa rezervată servitorilor, cel care dădea în spatele castelului și nu se deschidea, și am așteptat să vină iepurii. Apusese soarele deja de câteva ceasuri și nu se vedea niciun semn că ar veni iepurii. Apoi, cum picoteam cu nasul lipit de sticlă, am văzut ceva mișcându-se printre legume. Am devenit brusc atent și, la lumina palidă a primelor stele și a sfertului de lună, am zărit un iepure; apoi încă unul și încă unul. Urecheații veniseră la furat de morcovi și alte delicatese iepurești. Am stat și i-am privit cum se deplasau banditește printre verdețuri, cum hăpăiau lacomi câte o frunză și priveau mereu în jur, tresărind ușor.

Zâmbeam fericit, uitându-mă la iepuri, când un zgomot îngrozitor m-a speriat, iar unul dintre iepurași a făcut un salt și apoi a căzut și a rămas nemișcat. Și mi-am dat seama că cineva îi împușcă pe iepuri și acel cineva era bunicul. Am ieșit repede în spate, printr-un coridor care pleca de la bucătărie și l-am văzut pe bunicul cu muscheta pe care o avea de pe câmpul de la Austerlitz în mână, îndreptându-se spre zona unde erau mai devreme iepurii.  M-a văzut și mi-a spus: ”Am omorât unul, Daimon. Mâine dimineață avem friptură de iepure.” Atunci eu am alergat spre locul unde zăcea iepurele și am văzut că încă nu murise, zvâcnea din lăbuțele din spate și respira repede, iar din colțul gurii i se scurgea o dâră de sânge. Am început să plâng și bunicul a strigat după Georges, l-a trimis să mă ia de acolo, dar eu n-am vrut să dau drumul iepurelui, îl țineam strâns la piept și simțeam cum îi bate inimioara și sângele lui cald îmi udă cămășuța. A fost nevoie să o cheme și pe bucătăreasă, ca să mă poată desprinde de iepuraș, care-mi murise în brațe, în timp ce eu strigam către Dumnezeu: ”Înviază, Doamne, pe robul tău, pe acest biet iepure!” Am refuzat a doua zi să mănânc din friptura de iepure cu muștar și am jurat că nu voi face vreodată rău iepurașilor, deși bunicul a ținut să-mi explice cum iepurii nu au suflet și nu sunt robii lui Dumnezeu; că au fost creați spre folosul nostru, să-i omorâm și să-i mâncăm, și doar noi, oamenii, suntem robii Domnului și vom merge în rai, dacă făptuim bine, și în iad, dacă facem rele; la care eu am strigat: ”Și iepurii sunt oameni!” și am fugit afară.

S-a întâmplat să ne petrecem câteodată și iarna la castelul bunicilor și am văzut iepurașii venind în grădină și atunci, când zăpada cuprindea întreg ținutul, iar mititeii veneau și scormoneau în zăpadă spre a mai găsi un cotor de varză sau orice altă urmă de plante comestibile. Și nici iarna nu-i lăsa bunicul în pace, pândindu-i dușmănos cu muscheta și luându-le viețile, pe când sărmanii de ei căutau de mâncare. Acum însă deja știam ce înseamnă acel zgomot înfiorător și închideam ochii și îmi astupam urechile și apoi fugeam în bibliotecă, protejat acolo de pereții groși și de liniștea grea, și stăteam pe covorul masiv și mătăsos, visând la o lume condusă de iepuri, pașnică și vegetariană.

Pe când aveam vreo șaisprezece ani, într-o perioadă în care mă credeam poet, aducându-mi aminte de acele episoade de la Saverne, am scris o poezie intitulată ”Sărmanii iepuri”, pe care încerc s-o redau aici:

Când iarna-și suflă gerul rău
Și-omătu-ngroapă tot ținutul
Când simți că și sufletul tău
E rece, țeapăn ca pământul

Și soarele-i de mult apus
Dau fuga iepuri din pădure
Și caut-acolo unde nu-s
Crenguțe, ierburi și legume.

Nu știu sărmanii că din noapte
Pândindu-i plin de dușmănie
Rostind în barbă, vorbe, șoapte
Lipsit de orice omenie

Stă cea ființă zisă om
Și celor ce vor de mâncare
Și caută viață, un neom
Moartea le dă, făr’ de-apăsare.

Sărmanii iepuri ce-au venit
Cuminți în noaptea cea senină
Scurmând zăpada, au tâșnit
Către eterna lor grădină.

S-au dus încet, urma se pierde
Zăpada se topește iară
Și când va fi pădurea verde
Ei n-or mai ști de iarb-amară.

Publicat în Daimon Q. | 6 comentarii

Gânduri despre ființă

Am privit dimineață (asta se întâmpla în urmă cu câteva zile) la chipurile obosite ale celor câțiva indivizi treji la acea oră matinală și m-am mirat de unde găsesc acești oameni energia să continue, să meargă în fiecare zi la muncă, de luni până vineri sau chiar și sâmbăta, să își vadă de treburile lor anoste, să fie acele rotițe aparent neimportante, inerte, oricând înlocuibile cu altele la fel, informe, cvasi-inutile, și să nu se lase doborâți. Și apoi, mi-am dat seama că gândurile mele sunt stupide, iar adevărul fusese unul banal, aflat atât de aproape și care nici nu ar merita să fie rostit; dar fie: nu au de ales.

Ar părea că eu, având de ales, putând scăpa oricând în moarte, ca un învingător învins de Cea-de-care-nu-putem-scăpa, mă aflu într-un punct superior. Însă adevărul este altul: posibilitatea de a alege nu mă eliberează, ci reprezintă o apăsare continuă; un factor perturbator. Nu am dobândit nici măcar serenitatea ateului imbecil, abil mascată sub forme mincinoase și numită chiar (odios!) înțelepciune. Sunt zdrobit doar sub inutilitatea existenței în imensitatea ființei omenești; ființă care nu sunt eu, ci un vast organism format din milioane și milioane de unități perisabile, care alcătuiesc vremelnic ființa, aneantizate fără vreun efect real asupra lumii, care merge impasibilă pe drumul (cel puțin teoretic) progresului.

În cele din urmă, asumarea rolului de insignifiant ar trebui să aibă un scop mai înalt. Unitățile individuale perisabile cooperează în vederea a ceva: ființa nu se mișcă haotic prin istorie, precum un Napoleon beat; undeva, deși abia întrezărit de majoritatea unităților, stă ființa nemuritoare, ultima, cea a cărei configurație va rămâne imobilă atunci când fiecare unitate va dobândi, la rândul ei, imperisabilitatea, deși nu va deveni mai importantă.

Cu toate că există aparența unor unități inutile, fiecare dintre acestea își are rolul său, la fiecare moment istoric, dând un impuls abia perceptibil altor unități, care îl transmit altora șamd, iar astfel mersul ființei veritabile este ghidat imperceptibil, prea subtil pentru a putea fi capturat de observația individuală, oricâte informații ar deține o singură unitate sau un grup de unități. Chiar dacă efortul unităților este inegal, mersul către scopul final este decis deja din vremuri imemoriale, când încă nici nu s-ar fi putut vorbi de coeziune, iar unitățile trăiau la mari distanțe, fără să comunice între grupuri, acești corpusculi care vor forma organele ce vor alcătui ființa: orașe și sate.

Acele voci care cântă prohodul ființei organice, așteptând nașterea ființei artificiale, se vor mira prostește atunci când Inteligența Artificială, deși va fi depășit de mult inteligența omenească, nu va fi câtuși de puțin conștientă de sine. Nu vor înțelege de ce, iar asta se va întâmpla pentru că nu vor fi înțeles ce înseamnă ființa și, mai ales, ce înseamnă a fi conștient de sine; această ultimă noțiune pe care omul are impresia falsă că ar fi definit-o și că ar putea-o cuprinde într-un limbaj artificial. Cât de surprinși ar fi acești imbecili să afle că până și o minusculă furnică știe că există, că ea este în acel trupușor fragil; ea, și nu altcineva; ceva viu, nu o mașină!

Publicat în Gânduri | 2 comentarii

O întâmplare ciudată

În urmă cu vreo lună de zile, eram împreună cu prietenul meu M., scriitor faimos, în barul X, și savuram câte un pahar cu bere, asezonat cu vorbe bine cântărite (cel puțin, de către mine; M. părea absent, vorbind oarecum cu gândurile departe, dar știu că această atitudine a sa este una studiată, aflându-ne în public și lumea șușotind și privindu-ne timid). Sigur, unii se vor întreba cum de sunt prieten cu M., eu, un ins care nu poate fi mai departe de profilul prietenului tipic al unui astfel de scriitor celebru. Adevărul este că eu și M. suntem prieteni de multă vreme, încă dinainte ca acesta să fie faimos. Mă rog, poate ”prieteni” este un cuvânt prea îndrăzneț: adesea m-am gândit că M. mă păstrează în anturajul său pentru a-și aminti cât de departe a ajuns comparativ cu foștii săi amici. Sesizez întotdeauna la el un aer ușor condescendent atunci când vine vorba despre mine și despre ”realizările” mele. Desigur, mă amăgesc deseori și-i spun că sunt liniștit la locul de muncă și că această ocupație, de revizor, mă satisface. Nu e nimic în neregulă să lucrezi cu mâinile, mă rog, cu ochii mai mult; doar și M. își folosește mâinile la scris, nu-i așa?

Dar destul despre mine. Să revenim la seara respectivă. Un lucru neobișnuit, aș spune chiar ciudat, s-a petrecut în vreme ce eu și M. ne beam berile și ne prefăceam că avem o discuție profundă despre menirea omului de geniu. (Desigur, când spuneam ”om de geniu”, M. ridica ușor, aproape imperceptibil, ochii spre tavan și parcă aștepta să îndrept degetul spre el.) Am remarcat, mai mult cu coada ochiului, că un ins îmbrăcat destul de elegant se îndrepta spre masa noastră. M. se și pregătise să semneze autograful. Însă, spre stupefacția noastră, individul și-a tras un scaun, s-a așezat la masă și cu un zâmbet larg l-a întrebat pe M. ce mai face, spunându-i pe numele mic. Eu am privit spre M., crezând că-l cunoștea. Acesta însă a întrebat:

– Mă scuzați, dar ne cunoaștem de undeva?
– O, scuză-mă, M., cred că a trecut destulă vreme de atunci, a spus insul, continuând să zâmbească. Însă în loc să mă prezint, o să-ți aduc aminte împrejurarea care ne-a adus împreună și ne-a legat destinele, pentru vecie. (Mie mi s-a părut tare straniu acest ”pentru vecie”.)

Întrerup aici puțin redarea faptelor, pentru a-l descrie succint pe individ. Era cam de aceeași înălțime cu mine, undeva la un metru și optzeci, era îmbrăcat cu un sacou închis la culoare, o nuanță de gri închis, și niște blugi cam nepotriviți cu vârsta lui, aproape mulați, părea să nu aibă mai mult de patruzeci de ani, iar hainele păreau să fie de pe la Zara sau Bershka; avea părul blond închis, tuns relativ scurt, dat pe spate, și purta barbă, în stilul hipsterilor, aranjată la milimetru și care era mai deschisă la culoare decât părul. Aș spune că arăta bine, frumușel chiar, prin comparație cu mine și cu M. Avea privirea aia arogantă a majorității bărbaților din zilele noastre, ce pare să transmită că i s-ar cuveni ceva numai pentru că există și mergea degajat, pășind într-o manieră ce părea studiată și care m-a dus imediat cu gândul la Théorie de la démarche. Dar să revin la ceea ce s-a întâmplat.

M. rămăsese ușor nedumerit și iritat. Îl vedeam cum ar vrea să se ridice și să plece. Insul îl plictisea și nici mie nu-mi făcea o impresie prea bună: avea o atitudine prea prietenoasă, iar în spatele acestei fațade se simțea o aroganță malițioasă care nu-mi făcea plăcere. Cum nici eu, nici M. nu am zis nimic, insul a continuat:

– Dacă îmi permiteți, domnilor, o să vă spun, pe scurt, împrejurarea în care ne-am cunoscut eu și M. Tăcerea noastră l-a încurajat pesemne să continue. Am și remarcat, cu o ușoară satisfacție, că tocmai spusese ”împrejurarea„ pentru a doua oară într-un timp foarte scurt.
– Era seara în care tocmai primiseși răspunsul de la Editura Y  – un refuz, desigur. A cincea încercare și al cincilea refuz. Te-ai enervat. Erai singur în cămăruța ta de cămin și, deși era destul de frig, ai deschis fereastra și ai privit o vreme soarele în amurg. Începeai să te îndoiești de calitățile tale scriitoricești; deveneai disperat că lumea nu-ți recunoaște meritele; că opera ta nu este apreciată la valoarea ei justă. Și atunci mi-ai invocat numele; mi-ai cerut ajutorul. Ai spus că ți-ai da și sufletul pentru gloria literară. Ai plecat de la fereastră și te-ai întors cu spatele, iar atunci vântul a trântit un geam. Ai tresărit și ai închis fereastra.

În acest punct al povestirii sale, străinul s-a oprit și îl privea pe M. zâmbind provocator. Îl vedeam pe M. chinuindu-se pesemne să deszăvorască din memorie acel moment și mai vedeam că nu mergea atât de bine. Tot acum și-a găsit să vină la masă și fata care ne servise, întrebându-l pe străin dacă dorește ceva. L-am văzut pe M. având pe buze cuvintele: ”domnul nu rămâne”, dar s-a abținut. Spre surprinderea noastră, străinul nerușinat a cerut un ceai, unul foarte scump, de vreo treizeci de lei. După câteva momente de tăcere, M. a spus:

– Domnule, chiar dacă ceea ce spui s-ar fi întâmplat așa cum ai redat dumneata… O pauză și un tuset semnificativ. Și aici înțeleg că dumneata insinuezi că ai fi… Și M. s-a oprit și a zâmbit disprețuitor.
– Exact, a spus străinul. Ai ghicit din prima încercare.
– Povestea asta este absurdă. Haide, D., să mergem, mi-a spus M., dând să se ridice.
– Și dacă aș putea dovedi că sunt cine spun că sunt, întrebă insul insolent.
– Mă tem că asta nu este posibil, a spus M., rămânând pe loc și privindu-l plictisit pe străin.
– Un moment, vă rog, spuse insul. Al șaselea editor v-a propus schimbarea sfârșitului cărții, nu-i așa?
Am văzut cum M. ridică ochii spre străin și îl privește siderat, iar apoi începe să se înroșească ușor. M-am așezat mai bine la locul meu; povestea devenea interesantă.
– Nimeni nu știe asta, a îngăimat M., cu un glas care părea să vină de dincolo de el.
– Ei, nimeni, în afara noastră. Și a editorului, desigur. Însă acum el este mort și a dus acel secret cu el în mormânt. Străinul încetase să mai zâmbească și ne privea cu ochi de lup înfometat.
– Domnilor, lumea literară este ca o junglă: regulile sunt făcute de către cei puternici. Așa cum poate bine știți, sau poate ați auzit (mă privea pe mine), nu contează cât de bine scrii, cât contează pe cine cunoști, cu cine te iubești sau pe cine mituiești. Credeți că întotdeauna cei mai talentați reușesc în această profesie? Vremurile poeților de curte, când trebuia să ai talent ca să poți improviza pe loc niște versuri care să nu fie șchioape, care să fie ca o muzică pentru urechile necioplite ale regilor, au trecut. Începând cu secolul al XIX-lea, odată cu răspândirea cititului, facilitată de revoluțiile burgheze, când s-a creat posibilitatea de a trăi din scris, chiar dacă, la prima vedere, lumea literară a democratizat esotericul, în realitate a început tocmai restrângerea posibilităților de exprimare ale celor talentați cu adevărat. Câți scriitori și poeți de valoare nu au murit în mizerie și au rămas necunoscuți marelui public? Dacă ați ști, poate v-ar durea sufletul. Vă spun numai un caz recent, al unui tânăr conațional care, după ce a scris versuri de o sensibilitate nemaiîntâlnită poate de la Nicolae Labiș, a sfârșit prin a renunța la visurile sale, și-a ars toate caietele cu poezii absolut remarcabile, mii și mii de versuri, și asta numai din cauză că nicio editură nu a vrut să-i publice creația. Mă rog, aici a avut și partea lui de vină: nici măcar o singură dată nu mi-a rostit numele; nici măcar o singură dată! El îi tot dădea înainte, cu Celălalt.
Și dumneata… L-a privit pe M., iar acesta parcă se făcuse mai mic sub privirea de foc a străinului. Cum îți explici că tocmai a șasea editură la care ai încercat ți-a acceptat romanul? A fost o coincidență, desigur. Numerele nu contează. Numerele sunt foarte importante, dragii mei. Numerele pot spune o întreagă poveste. Zi-mi când te-ai născut și îți voi spune cine ești. Există forțe dincolo de voi, dragilor, pe care nici măcar nu le bănuiți. Ai încercat și ai tot încercat și apoi, într-o zi, un editor îți răspunde și îți sugerează să faci o mică schimbare la sfârșitul cărții și, dintr-odată, romanul devine publicabil. Modificarea a numai cinci pagini face, în mod aproape miraculos, ca întreaga carte să fie… literatură. Ce a văzut acel om și nu au văzut ceilalți cinci de dinaintea sa? Vrei să îți spun eu? A văzut ceea ce i-am spus eu să vadă. Cum crezi că funcționează lucrurile astea, așa, de la sine? Nu, dragul meu, orice lucru de pe lumea asta are nevoie de o ajustare. Lumea asta este imperfectă și a fost făcută așa, greșit, de la bun început. De ce vă rugați și tot îi cereți ba una, ba alta? Pentru că lucrurile nu sunt așa cum ar trebui să fie, de asta!
În acest moment, ne-a întrerupt fata care i-a adus ceaiul insului. Acesta i-a mulțumit zâmbindu-i amabil și ne-a ignorat câteva zeci de secunde, punându-și zahăr și amestecând zgomotos cu lingurița în ceai. Apoi, M., parcă adunându-și puterile, a rostit:

– Dar lucrurile astea nu merg așa, cum spui dumneata. Deși am văzut că ai început să mă tutuiești, eu nu-mi voi permite o astfel de familiaritate. (Era un reproș, desigur, și mă miram cum de mai găsește în el resurse pentru asta.) Un pact cu… Diavolul (străinul era tot numai un zâmbet) nu presupune un acord de ambele părți? Să zicem că aș fi invocat numele… Satanei… (Aici am jurat că va spune ceva de prolepsis. N-a făcut-o însă.) A fost doar așa, cum să spun… au fost niște cuvinte aruncate în neant, nu am încheiat niciun fel de înțelegere. Erau niște vorbe spuse într-un moment de cruntă dezamăgire, când începusem să cred mai puțin în propriile puteri, pus în fața vicisitudinilor sorții. Iar fereastra, dacă s-a trântit, după cum spui dumneata – eu nu-mi aduc aminte de un astfel de moment, a fost din cauza vântului de afară. Și cum aș fi putut eu interpreta asta ca un răspuns al Diavolului la vorbele mele? Nici nu mi-a trecut prin cap așa ceva. Revolta lui M. era sinceră. Și eu consideram că povestea străinului era cusută cu ață albă. Dacă doar de asta este nevoie pentru a încheia un pact cu Diavolul, atunci mulți dintre noi am avea probleme mari. Lovit de acest gând, am căutat rapid în memorie un astfel de moment în trecutul meu. Mi-am revenit însă: ce am eu acum și care ar putea fi atribuit unui pact cu Satana? Exact: nimic.

După câteva clipe de tăcere, timp în care străinul ne-a privit când pe unul, când pe celălalt, parcă intuind ce ne trece prin minte și amuzându-se pe seama noastră, acesta a continuat:

– Să zicem că ar putea exista confuzia asta: că un pact presupune un document scris și semnat, pecetluit poate cu sânge, așa cum ați auzit de prin lucruri penibile precum Doctor Faustus și poate ați văzut prin filmele de duzină de la Hollywood. Eu nu văd lucrurile astfel: atunci când îmi invoci numele și spui că ești dispus să-ți oferi sufletul în schimbul a ceva, a orice, pentru că nu toți vor aceleași lucruri, partea mea de înțelegere este clară atunci când primești ceea ce ai cerut. Cum ai putea crede că, printr-o coincidență, primești lucrurile cerute exact după ce mi le-ai cerut?
Să nu credeți însă că oricine mă invocă obține o înțelegere. Unii mă cheamă doar așa, jucându-se cu cuvintele, nu vor cu adevărat în inimile lor să încheie un târg cu mine. (Și aici insul m-a privit pieziș, nu știu din ce motiv.) Pactul se încheie numai cu cei care sunt dispuși să renunțe la sufletele lor pentru glorie sau alte lucruri mai practice, precum banii. Sigur că atunci când vine scadența, sunt unii care se declară surprinși și spun că nu au avut habar; că ei nu recunosc un astfel de târg sau că tot ceea ce au obținut este meritul lor și numai al lor. (Străinul s-a oprit câteva clipe și l-a privit sfredelitor pe M.)
Să luăm, de pildă, poeziile dumitale. (M. s-a foit nervos pe scaun.) Cum ai putea crede că au vreo valoare poetică; să le pui alături de cele ale lui Eminescu sau Omar Hayyam? Doar un ins nerușinat ar putea crede asta. Nu este suficient să pleci de la o idee, să scrii niște versuri în care vorbești despre ființa lui Heidegger sau pisica lui Schrödinger sau să înfierezi elitele cu mânie proletară à la Walt Whitman și lumea să se extazieze și să spună: asta este poezie pură! Când Schopenhauer vorbea despre ”idee”, ritmul și rima erau presupuse de la sine; asta înseamnă poezia: să găsești muzicalitatea în versuri chiar și atunci când nu înțelegi vreun cuvânt.
Nu mă înțelege greșit: nu insinuez că versurile dumitale n-au valoare, spun doar că nu sunt chiar atât de bune pe cât crezi; că din ele cam lipsește poezia adevărată. Ai putea replica aici, și să aduci argumentul: criticul N.M. spune… Bla-bla-bla! Cum anume crezi că reușesc să impun un scriitoraș sau poetaș de duzină, care încheie o înțelegere cu mine? Poate ai crede că le ating creația cu bagheta mea magică și, minune, chestiile alea insipide capătă brusc genialitate, coerență, poezie? Cititorul este ușor de manipulat, este o oaie proastă care ascultă de cei care sunt deasupra sa: singurul lucru pe care trebuie să-l faci este să pui un critic foarte cunoscut, cel mai cunoscut, să scrie o recenzie foarte favorabilă și nimeni nu va mai îndrăzni să spună că opera respectivă nu are valoare. Mai mult: unora, citirea penibilității cu pricina le va schimba viața, chiar dacă este un exercițiu literar incoerent, care nu înseamnă nimic. Nevoia de autoritate a omului este dezgustătoare. Dar așa a fost făcut: să nu poată gândi cu propria minte și să aibă mereu nevoie de a i se spune ceea ce trebuie să facă; să i se dea scris pe tăblițe de lut: să faci, să nu faci!

A urmat o lungă tăcere, iar în această vreme am privit când la M., când la străin. M. se năruise pe scaun, se uita în gol, iar străinul îl privea, ceea ce mi s-a părut straniu, cu milă, fără să-mi mai acorde vreo atenție. Nu pot să spun că nu eram de acord cu străinul: sincer, creația lui M. mi s-a părut mereu supraapreciată, dar, atâta vreme cât cei mai mulți critici sau chiar confrați de-ai săi s-au exprimat elogios la adresa scrierilor sale, convingerea mea era ca o picătură de venin rătăcită într-un ocean de miere. Scuzabilă, într-un fel, și posibil să fie atribuită resentimentelor de ordin personal: eu, un nimeni de nicăieri; el, un mare scriitor contemporan. Brusc, vocea pierită a lui M. m-a scos de pe făgașul gândurilor:

– Să spunem că lucrurile ar sta așa cum spui dumneata. De ce aici și de ce astăzi?
– Da, desigur. Motivul vizitei mele nu cred că este chiar atât de obscur. Lumea literară, de altfel, conține indicii referitoare la acest moment: de ce îi vizitez pe cei cu care închei un pact? Sau, mai bine zis, când anume îi vizitez? Insul a tăcut și ne privea alternativ. M. devenea livid. Apoi, dintr-odată, am înțeles și eu.
– Da, M., mă tem că a sosit scadența. Putem să facem asta amical, să te ridici și să mă însoțești, sau îi pot chema pe slujitorii mei să te ia. Și străinul făcu un semn abia perceptibil din cap spre fereastra barului. Afară era deja întuneric, iar lumina becurilor de pe stradă se întindea ca o ceață gălbuie îmbrățișând mașinile parcate pe trotuar. L-am văzut pe M. privind și el spre direcția indicată de străin și tresărind îngrozitor. Am privit și eu, dar n-am văzut nimic. Am rămas uimit: ce anume văzuse M.? Apoi, străinul a dat să se ridice și l-a întrebat pe M.:
– Mergem?
M. s-a ridicat, și-a aranjat puțin sacoul de firmă, și a plecat alături de străin fără să mai privească în jur; ochii săi păreau ațintiți undeva departe, trecând prin obiectele din fața sa. Nu mă așteptasem la asta. Am vrut să mă ridic și să spun ceva, dar prezența străinului mă intimida. Sigur, nu crezusem nicio clipă povestea sa, cum că ar fi Diavolul; mă gândeam chiar că era o festă pe care mi-o jucase M., deși nu îi stătea în fire să facă asemenea lucruri. Am rămas însă pironit, iar când fata care ne servise băuturile a venit să mă întrebe dacă mai vreau ceva, am tresărit și am spus că nu, am înjurat în gând, pentru că barul era unul destul de scump pentru buzunarele mele (douăzeci și cinci de lei o afurisită de bere), iar M., știind că sunt strâmtorat, achita mereu nota; de altfel, nici nu aș fi mers în acel bar cu el dacă nu făcea asta, și am cerut să-mi aducă nota, nu înainte să-mi treacă prin cap să fug fără să plătesc. Boul de M. băuse două beri, la fel ca mine, deși eu urăsc berea și o consider un lichid cu aspect, gust și miros de urină. Dar cel mai mult m-a enervat faptul că am fost nevoit să achit treizeci de lei pentru ceaiul Satanei.

A doua zi, l-am sunat pe M. Spre surprinderea mea, mi-a răspuns. Trebuie să menționez aici că eu nu-l sun pe M. decât de ziua lui; doar atunci acceptă telefoane de la mine, în rest, atunci când simte nevoia să iasă cu mine la o bere, mă sună el și, desigur, nu acceptă un refuz: doar o dată am îndrăznit să am alte planuri și să nu pot merge și, pentru asta, nu m-a mai sunat aproape un an de zile. În trecut, s-a întâmplat să-l sun și să-mi răspundă iritat, spunând că lucrează și pe viitor să nu-l mai sun, deoarece îl întrerup din exercițiul creației și să aștept să mă sune el când are timp. Mă rog, a adăugat că să nu mă supăr, dar așa e cu el, așa sunt scriitorii, nu pot fi întrerupți din scris, pentru că apoi îi este greu să-și reia gândurile etc. etc. Și de data asta mi-a răspuns oarecum în doi peri, iar când l-am întrebat ce face, mi-a replicat că scria. Am rămas uimit: în primul rând nu mă așteptam să răspundă – doar plecase cu… Diavolul. Apoi, chiar dacă ar fi scăpat cumva de satană, te așteptai să fie mai prietenos cu mine, martorul acelei întâmplări, să-mi povestească, eventual, ce s-a petrecut după despărțirea noastră și altele asemenea. Dar nu, el îmi răspunde morocănos, îmi spune că lucrează și pare deranjat că l-am sunat. Am încercat să-l întreb despre seara anterioară, dar n-a fost chip, tăindu-mi-o rapid și cerându-mi imperativ să-l las să lucreze. Nu mai am vești de la el de atunci. Am văzut că postează tot felul de nimicuri așa-zis spirituale pe Facebook, am văzut chiar și un interviu la televiziune, dar atât. Apropo, mi s-a părut mult schimbat, parcă am văzut un gol în spatele privirii, ca și cum, în pofida zâmbetelor superioare, este golit de orice emoție. Dar poate doar mi s-a părut. Sigur, am emis tot felul de teorii, cu privire la acea seară: să mi se fi închipuit oare, să-mi pierd eu mințile sau chiar s-a întâmplat? Și atunci, ce a însemnat asta: a fost vreo glumă ciudată de-a lui M. sau chiar s-a petrecut aievea, iar insul cu pricina era chiar Diavolul? Și dacă era Diavolul, cum de M. este tot aici? Poate Satana să-i ia cuiva sufletul, iar trupul să rămână în urmă, în lumea omenească, ca un fel de carcasă umblătoare pustiită? Sunt tare curios ce va spune M. data viitoare când mă va mai invita la o bere. Dar nu știu când și dacă se va întâmpla asta. Poate că acum nu va mai ieși cu mine; acum, că sunt în posesia unei informații neplăcute despre el. Dar tocmai, stând așa lucrurile, nu ar fi mai bine să se asigure că nu voi sufla o vorbă, să se întâlnească mai repede cu mine, să-mi spună să tac, să nu mai spun cuiva? Iată însă că eu îmi vărs oful aici, pe acest blog prea puțin popular. Norocul lui M. este că nimeni nu ar putea crede că mă refer la el sau că eu și M. am putea fi prieteni. Pentru a lăsa loc de echivoc, postarea asta o voi trece la categoria ”tentative literare”.

Publicat în Tentative literare | 3 comentarii

Uitând un gând

Ascultând un concert de Salieri, pentru oboi, două viori (dintre care una era roșie), violă și violoncel și visând la moartea iernii, care se va fi întâmplat curând, deschizând drumul spre primăvara morții mele. Ducând vorbele dincolo de chinul desuet al ordinii raționale, amintind că diegeza a fost perturbată și refuzată permanent de epoca post-gândirii, de epoca neînțelesului devenit sens.

Ce sunt cuvintele, ce este omul, ce este realitatea? O metaforă juxtapusă unui neadevăr și un gând criptic, dezvăluit numai sub tortură cu pana de gâscă. Sau o pană a unei rațe, ucisă în chinuri groaznice de un cârlig ascuns mișelește într-o boabă de porumb, chipurile hrană adusă de un bătrân mustăcios, care încă nu crede că va muri și așteaptă ne-fiindul fără să știe că-l așteaptă, înjurându-l periodic pe Domnul.

Am vrut să fac un exercițiu incoerent, pentru a nu încerca să demonstrez ceva, pentru că folosind dubla negație sau negarea negării, deși sună aproximativ logic, destructurând fraza în bucățile sale componente, vei descoperi că ai spus tocmai contrariul a ceea ce ai vrut să spui, cu toate că noi, toți cei care te privim sau ascultăm sau citim, am înțeles precis ceea ce vrei să ne transmiți, ca o dovadă peremptorie că suntem la fel de receptivi și iubitori de ilogic și irațional ca tine.

Închei neîncheind, pentru că drumul încă mai este lung, sau îmi place să-mi imaginez că este așa, încercând să-mi astup nările pentru a nu mai simți mirosul putrefacției ce emană din acel cimitir pe lângă care trec aproape în fiecare zi, chiar dacă zvonul umblă că morții, fiind îngropați, nu mai pot arunca spre noi duhorile pestilențiale ale cărnii care li se scurge de pe oase. Și abia în urmă cu vreo câteva zile am remarcat că trec pe lângă acel cimitir, care găzduiește oase albite, cadavre mustind de zeamă și prospături aflate în fermentație butirică – un festin din praf de stele, hrana favorită a viermelui veșnic flămând.

Șșșșșș!… Să nu rostim vorbe de hulă! Încă mai există oameni care visează la eternitate și la zei care-și fac veacul în Ceruri și care, spirite fragile fiind, nu se pot confrunta atât de ușor cu ceea ce exală din gropile întunecate deschise, unde se află ceea ce nu poate fi numit cu un cuvânt limpede: spunem doar că a fost un om, cândva.

Publicat în Gânduri | 2 comentarii

Twitter

Începând de ieri seară, am intrat în rândurile celor care folosesc Twitter. Așa cum poate s-a observat, în ultima vreme nu prea am mai scris, din diferite motive; timpul liber fiind principalul vinovat (probabil; ca să spunem așa). Cum se întâmpla să am oarece timp mort pe timpul nopții, când nu puteam face altceva decât să stau și să privesc nemărginirea, m-am gândit: de ce nu Twitter? Este și o metodă bună de a consemna acele gânduri, idei sau amintiri născute în acele clipe și care se duceau oricum spre neant; arareori supraviețuind ceva care să ajungă altundeva. Și poate că astfel, notate fiind, s-ar mai salva ceva, dacă se va găsi vreun lucru care să merite asta.

Așadar, Twitter. Iar WordPress are un widget simpatic, care permite să se vadă tweet-urile fără să fie nevoie să intri pe Twitter pentru asta. De pe mobil se vede însă numai dacă alegi să ”view full site”; cel puțin, așa este la mine. Iar dacă Daimon Quintus tweet-uiește, cine știe, poate și iepurele va avea uneori ceva de spus. Vom vedea: mititelul nu mai este chiar atât de vorbăreț de la o vreme. Cel puțin, așa spune Daimon Q.

UPDATE, 4 martie 2017: Experiența Twitter nu a durat foarte mult. Am realizat că îmi irosesc timpul și ideile în tweet-uri de vreo douăzeci de cuvinte și că aș putea folosi mai bine cele 20-30 de minute aflate la dispoziție, încercând… forțând un gând sau mai multe către un alt scop, nu pentru a emite ceva cu nuanță de sentință.

Publicat în Jurnal | 3 comentarii

Așteptându-l pe Lífþrasir

Mă lupt de o vreme cu gândul distrugerii. Îmi dă târcoale, mă apasă, îmi vizitează coșmarurile și-mi aduce vorbele lui Πύρρων: tot una şi asta şi cealaltă. Nu există afirmație care să nu poată fi contrazisă. Nimic nu contează cu adevărat. Totul este vid și totul este nimic.

Distrugerea poate fi de mai multe feluri, desigur. Mai întâi, voiu distruge tot ceea ce am scris până acum. Nu ar fi prima oară – jurnalele cu coperți roșii s-au înălțat în neant, doar câteva cuvinte supraviețuind. Apoi… Nu știu, urmează și un apoi? Vom vedea, nu-i așa? Sau nu vom vedea… Unii dintre noi. (Am spus voiu mai sus? Fie și așa.)

Distrugerea poate fi și altfel însă: poți să prinzi gândul nărăvaș și să-l lași să revină în eter, acolo de unde a plecat. Fac asta deja de o vreme și o fac voit. Nu lipsa de hârtie, de instrumente de scris sau de timp mă împiedică – este gândul rău cel care o face. Sau gândul bun, dacă nu mă placi, tu, cititor de Ragnar. (Cititor întâmplător; pentru că altfel, de ce ai reveni?)

Povești vin, cu început și sfârșit, unele îmi plac, altele mai puțin, unele s-au mai spus poate, altele poate nu, iar eu le las să alunece peste mine, să treacă mai departe în zborul lor neliniștit, să țipe ca niște lilieci în întunericul în care se pierd. Două au venit și azi-noapte; una mai lungă și mai apropiată de mine, iar cealaltă mai scurtă. A doua s-a evaporat deja, după un somn rău și insuficient, fără să lase măcar o urmă a trecerii ei: nici măcar un singur gând! Cea cu accente demonice (da, demonice) mai rezistă încă, dar nu știu câtă vreme o va mai face. Probabil se va duce și ea după următorul somn. Duceți-vă de unde ați venit! Refuz să vă încremenesc prin cuvântul scris. Ce este liber, liber să rămână totdeauna. De ce? De ce nu?

Se apropie Crăciunul; să cântăm o colindă împreună. Sau, mai bine, un frumos cântec religios: Cu noi este Dumnezeu. Am spus cumva că dumnezeul iudeo-creștin și, mai recent, mahomedan (deși aceia s-ar putea să-l adore pe Iblis) este o invenție amuzantă și ilogică, iar cărțile lor sfinte sunt, în general, o mare risipă de hârtie? Și atunci, ce sărbătorim? Ziua când Dumnezeu s-a făcut om, pentru a muri apoi pentru păcatele lumii? Cum sună asta, dacă nu ca o superstiție primitivă, absurdă? Iată: nimicul temător de moarte glăsuiește și și-a făcut zei! Dar, dincolo de noi, adevăratul Nimic ne cheamă neîncetat. Și nu este, ci este ne-fiind. Și, știm cu toții, mincinoșilor, că vom fi una și nimic. Poate că Dostoievski avea dreptate: trebuie să fii animal, ca să poți trăi fără Dumnezeu. Privind spre stele în zadar, fără căldura eternă a nemuririi, motivele pentru a trăi sunt tot mai străvezii. De fapt, nu sunt. Sau poate numai unul… Să ne agățăm de el până la sfârșit, zic. Cât mai este timp…

PS: Titlul poate naște anumite controverse… De pildă, de ce nu ”Așteptând-o pe Lif”? Dar asta este o greșeală de înțeles, având în vedere că perspectiva celui care citește este umană, pe când a celui care așteaptă nu este.

Publicat în Jurnal | 5 comentarii

Două lacuri, un deal și vișiniu

Am coborât pe drumul care ducea spre casă și m-am oprit o clipă, deoarece priveliștea din dreapta mea nu mai era cea de care-mi aduceam aminte. Aveam în fața ochilor ceea ce fusese un lan cu porumb – în urma secerării, rămăsese o parte din plantă încă înfiptă în pământ. Acolo fusese vreme îndelungată un imaș, la capătul căruia se forma aproape în fiecare an un lac, nu foarte adânc, alimentat de pârâul care se scurgea dintr-o fântână aflată destul de departe, poate la cinci sute de metri. Uneori, în anii foarte secetoși, lacul nu se mai forma. Acest lucru nu se întâmpla decât arareori. Acum însă sunt ani de zile de când izvorul nu mai are forța să împingă apa până la fostul lac și pârâul este absorbit de pământul lacom pe la jumătatea vechii sale albii. Nici imașul nu mai este, de când brațul de bărbat care sprijinea gospodăria a fost și el înghițit de pământ, iar femeile nu mai țin vacă și preferă să muncească pământul.

Vara, imașul ne ținea loc de teren de fotbal, însoțiți adesea de mugetul prietenos al vacii care se obișnuise cu noi. Iarna, lacul îngheța și devenea teren de hochei, jocul luând deseori forma unei bătăi generale, cu crosele rupte din răchitele de pe marginea drumului transformate în bâte. Asta nu ne împiedica să ne împăcăm și să facem același lucru a doua zi.

Mi-am continuat drumul, până am ajuns în dreptul celuilalt lac, care era mai mic, dar mai adânc și avea o formă mult mai adecvată pentru jocul de hochei, având maluri ridicate, asemenea unor mantinele. Aici lacul nu seca niciodată, fiind folosit de copii și vara, pe post de loc de scăldat, în compania broaștelor orăcăitoare. Stăteam acolo ore în șir, până când femeile care locuiau în apropiere, sătule de țipetele noastre, veneau să ne afurisească și să ne alunge. Am privit o vreme spre acel loc. Nu mai este nici acesta – izvorul care alimenta lacul a secat cu ani în urmă, iar acum acolo cresc buruieni și arbuști.

Nu departe se găsește ceea ce fusese derdelușul nostru. Acum proprietarul a plantat copaci pe tot dealul, iar săniușul a devenit imposibil. Privind către culmea dealului, nu știu de ce mi-am adus aminte de o întâmplare: eram cu toții la poalele dealului, plănuind să urcăm iarăși, spre a ne da cu săniile la vale, când o figură sinistră s-a arătat acolo sus. Eu n-am văzut-o de la început, am privit doar după ce mai mulți copii au strigat: Diavolul! Arăta ca un om, dar avea figură și coarne de țap fără să pară că poartă o mască. Am zbughit-o și eu înspăimântat odată cu ceilalți, dar după câțiva pași m-am oprit și am mai privit o dată îndărăt: Diavolul se oprise la marginea culmii și mă privea dușmănos. Apoi însă mi-a zâmbit și, nu știu de ce, poate ca o prevestire al pactului ce mi-l va propune și pe care-l vom încheia într-o zi, i-am zâmbit și eu, după care mi-am reluat fuga. Doar nu era să fiu știut apoi drept amic al Diavolului.

În cele din urmă, am ajuns în fața porții, am deschis-o, am intrat în casă și am privit la mobila nouă din dormitor, cu imaginea acelei vechi piese de mobilier ce purta numele unei doamne pictate de David, absentă acum, și a cărei culoare vișinie îmi va aduce mereu aminte de acele perne de pluș aflate în acea casă deocheată și unde o preoteasă a desfrâului, cu niște ochi sinilii ademenitori, m-a dus într-o stare de profundă adorație pentru a doua greșeală a lui Dumnezeu. Dar asta este o altă poveste. Probabil nici nu este adevărată.

Publicat în Suvenire | Lasă un comentariu

Singurul membru al Ghildei

Numele meu este Daimon Henry-Daniel de Rohan. Prenumele meu ciudat mi-a fost dat după un strămoș care a ajuns la nebuni, susținând că un iepure demonic i-a ucis soția; aceasta fiind de fapt nevătămată și neavând vreun iepure. Scriu aceste cuvinte pentru propria mea plăcere, nimeni altcineva nu a mai văzut și nici nu va vedea vreodată aceste rânduri. Am simțit însă întotdeauna acest impuls: de a scrie. Și îmi place să cred că am oarece talent la asta. Și chiar de nu aș avea, nu mai sunt critici să o spună.

Astăzi se împlinesc cinci mii de ani de la ultima întrunire a Ghildei, prilejuită de retragerea ultimelor vite. Sosise vremea mașinilor care se fabricau singure, iar vitele nu mai erau necesare. După această dată, membrii Ghildei nu au mai părăsit realitatea virtuală. Mă rog, mai puțin unul, care nici nu a bântuit prea mult acel tărâm fantasmagoric. După retragerea vitelor, fiecare membru al Ghildei s-a izolat pe un domeniu variind între 10.000 și 50.000 de hectare, locuind în case complet automatizate și fiind serviți de mașini. Membrii mai aveau un număr variabil de locuințe, amplasate prin fostele stațiuni turistice, dar acestea fuseseră practic abandonate, cu timpul. Doar eu le mai foloseam pe ale mele, mergând adesea în excursii prelungite, de două sau trei săptămâni. Restul planetei a fost abandonat fiarelor sălbatice, devenind un fel de paradis pentru… viață. În toată această vreme, am fost ocupat citind și scriind, învățând mereu lucruri noi. Dar poate ar fi mai bine să descriu programul unei zile obișnuite.

Mă trezeam devreme, la opt dimineața cel târziu, adesea însă pe la șapte și jumătate. Îmi plăcea să mă trezesc liber, fără să pun alarma sau vreo mașină să mă trezească. Mă spălam, mă schimbam și în jurul orei nouă luam micul dejun, care era reprezentat de o variațiune pe aceeași temă: ouă, șuncă, felurite brânzeturi, roșii, fructe diverse și desert, nelipsind o cafeluță cu lapte. Apoi îmi făceam siesta de după fiecare masă, citind ceva, timp de aproximativ o oră. Uneori ieșeam și mă plimbam prin parcul de 1000 de hectare care înconjura vila sau prin cele 15000 de hectare de pădure controlată, ceea ce însemna că nu avea bestii periculoase, ci doar ființe nevinovate. Pe la orele prânzului, în zilele călduroase, pictam vreun peisaj, în curte, în parc sau chiar în pădure. Apoi, în jurul orei treisprezece, luam un prânz copios, cu feluri variate de mâncare. Urma obișnuita siestă, timp în care iarăși citeam sau urmăream un film vechi de mii de ani. Câteodată însă nu făceam decât să zac pe o canapea și să ascult muzică la fel de veche. Între orele 15 și 17 încercam să scriu diverse lucruri. Nu am dus vreodată lipsă de imaginație, iar scrierile mele cuprindeau domenii variate, de la filosofie, la science fiction sau chiar comentarii la diverse cărți citite. La ora cinci beam un ceai și luam o gustărică, lungind acest moment până pe la ora 18. După această oră, adesea mai făceam o plimbare prin parc sau prin pădure, ascultând liniștea, frunzele foșnind sau trilul păsărelelor. Mă întorceam în jurul orei 20 și, de obicei, făceam câteva exerciții fizice. La ora 21 luam întotdeauna cina, după care mai citeam puțin și mă culcam pe la 22:30 sau chiar mai devreme. Deviam de la aceste obiceiuri doar în cele patru sau cinci excursii anuale, când mergeam într-una dintre cele douăzeci de case de vacanță pe care le aveam. Atunci mai mult pierdeam vremea, lâncezind la soare, plimbându-mă sau dormind mult.

Poate părea plictisitor, dar în această vreme am citit jumătate de milion de cărți, am pictat aproape o sută de mii de tablouri și am scris vreo trei milioane de pagini. Am învățat să stăpânesc arta programării mașinilor și am izbutit să accesez rețeaua planetară de sateliți care controlează scutul electromagnetic, rețeaua defensivă de sateliți înarmați și ultima linie de apărare planetară cu rachete robot anti-asteroid. Aceste succese m-au determinat să accesez și realitatea virtuală, locul unde sălășluiau ceilalți membri ai Ghildei. Am avut astfel ocazia să-i spionez în mediul lor, atât cel virtual, cât și cel real. Ceea ce am văzut însă m-a dezgustat.

Ceilalți membri ai Ghildei deveniseră un fel de legume scârboase, supraponderale, atașați la tot felul de cabluri și furtunuri, hrăniți, spălați și îngrijiți de mașini. Din când în când grăsimea în exces le era îndepărtată prin liposucțiune. I-am privit o vreme îndelungată, poate o sută de ani, așteptând o schimbare în comportamentul lor. Dar realitatea virtuală îi absorbise cu totul. Preferau să trăiască acolo, unde era un fel de zei, guvernând destinele unor ființe inexistente, niște programe de calculator, ce-i drept, foarte avansate și imitând perfect o ființă reală. Dar nu am mai putut suporta acele balene leneșe și pline de cabluri și, într-o zi de vară a anului trecut, am reprogramat mașinile care îi serveau să-i decapiteze. Pe toți. A fost o moarte blândă. Capul nici nu a știut că a fost separat de trup, continuând să mai viețuiască aproape două minute în realitatea virtuală, până când existența li s-a scurs încet în neant. Nu are rost să insist prea mult asupra acestor detalii; important este că aceștia nu mai sunt.

Da, acum sunt singur. Tocmai termin de scris asta și voi asculta puțin un fragment de Delibes: Lakmé. Niște voci divine, care vin din negura secolelor trecute să-mi încânte urechile.  Mie și numai mie. Sunt singur. Am mai spus asta. Programul meu este, în general, neschimbat. Și nu prevăd să apară ceva nou în eternitatea ce mă așteaptă.

Publicat în Tentative literare | 3 comentarii

A scrie sau a nu scrie

Am deschis fișierul Word, am scris data și ora, și mă regăseam schimbând ora după alte cinci minute, deoarece gândurile nu voiseră să pornească în mod forțat. Dar au pornit, fiind încă o tentativă reușită de a scrie nedirijat de eter, ci forțând pur și simplu cuvintele să ia o direcție voită. Nu este însă un motiv de laudă. Cu câteva zile mai devreme, am scris o parte dintr-o povestire, două pagini de caiet studențesc fără oprire, care ajung, în general, să fie patru pagini tip A4 în Word. Și apoi m-am oprit. Am simțit, pe măsură ce povestea a evoluat, că sunt prea multe detalii; că lucrurile nu sunt atât de clare, așa cum erau în mintea mea; iar aceste impresii au fost însoțite de o plictiseală crescândă: de ce ar trebui să transcriu ceea ce am în cap? Nici măcar nu iese la fel, efectuând modificări ale poveștilor adăpostite în gânduri chiar în timp ce le așez pe hârtie. Așa că am abandonat povestea; nu este o pierdere, eu o știu deja, cu fiecare detaliu, iar asta este suficient pentru ca să-mi piară cheful de-a o mai scrie. Poate într-o zi de îngrozitoare plictiseală o voi relua însă. Nu mă aștept să fiu plictisit mai devreme de anul 2020. Poate nici atunci.

O voce neplăcută, cu un timbru subțirel și ușor hârșâit, îmi șoptește: ”Neputință, maestre (cu un accent ironic pe al doilea cuvânt). Cine ți-a spus că ai putea scrie ceva valoros? Ce, te crezi un al doilea de Balzac? Și cine mai citește Balzac în vremurile noastre? Te-ai și găsit să vrei să scrii în epoca în care nimeni nu mai citește decât citate cu o poză în fundal!” Nu vreau să comentez aceste afirmații. Prefer să înjur, dar voi păstra înjurătura departe de ochii celor care citesc acest text.

Găsesc interesant faptul că avalanșa de vorbe de sorginte eterică mă caută mai ales atunci când n-am ustensilele necesare pentru a putea scrie. Cineva mi-a sugerat să înregistrez cuvintele. O dată am făcut-o. Acele cuvinte încă zac într-un fișier .amr dintr-un telefon, la mai mult de un an după ce au fost înregistrate. În această noapte s-a întâmplat la fel: două povești m-au căutat, una destul de interesantă. Însă, odată ajuns în fața mașinii electronice de scris,  vreo două ore mai târziu, m-a cuprins un sentiment ciudat: am spus ”Nu”. Exact, nu am mai vrut să transcriu acele povești, deși îmi erau încă proaspete în minte. Dacă afurisitele de vorbe vin din eter, să facă bine și să mă găsească atunci când le pot scrie. Am zis!

Publicat în Jurnal | 1 comentariu

Fluturele alb

Simțeam neplăcut pulsul, parcă tot mai puternic, în gât, ca un șarpe care creștea și amenința să mă sufoce, în vreme ce mă târam căutând o ieșire la lumină, deși știam că drumul este lung și va mai trece o vreme până când voi ajunge acolo unde trebuia să ajung: la capătul întunericului, din care șoapte lugubre, metalice mă înconjurau și păreau să vină de pretutindeni. Era metalul care trosnea, apa care curgea adesea năvalnic, ca un izvor dătător de viață, cu gust de rugină, de piatră și de mâl, cu neputință de băut; erau sunete ale spațiului construit de om, dar care mă amăgeau, crezând, pentru o clipă, că îmi vorbesc demoni sau oameni trecuți dincolo și rătăciți prin acest loc uitat de Dumnezeu.

M-am oprit pentru un moment: mi se păruse că văd un fluture alb. Și iată! un fluture alb era, pierdut în întuneric și stârnit de mișcările mele, îndreptându-se temător spre un alt refugiu, o clipă de adăstare netulburată și neștiutoare înaintea morții inevitabile care-i era hărăzită de chiar nepriceperea sa de fostă crisalidă, efemeridă care își găsise acum sfârșitul, fără ca eu să pot face ceva să împiedic asta, cu toate că nu am renunțat și am încercat, chemându-l în zadar să se așeze în palma mea, pe brațul meu sau oriunde și să mă urmeze spre lumină, spre salvarea sa, spre întârzierea finalului implacabil, spre o părelnică victorie.

Însă fluturașii rareori ascultă de oameni, preferând să fugă și să se lase prinși doar de plasele copiilor și colecționarilor, spre a muri fie zdrobiți, cu aripile frânte, fie imobilizați într-o agonie lentă cu un ac într-un insectar, într-unul dintre acele tablouri vii, și apoi moarte inventate spre deliciul acestor ființe stranii și crude, care-și spun cu nerușinare stăpânii lumii, acești oameni dezagreabili crezând că stăpân înseamnă mai ales drept de viață și de moarte asupra celor mai slabi decât ei.

Eșecul meu era previzibil, iar fluturele alb a zburat înapoia mea, așezându-se într-un loc prăfuit și așteptând moartea, care avea să vină în curând, cu aripi nevăzute, dar al căror foșnet, un uruit infernal mai degrabă, îl va roti pe bietul fluture într-un dans sinistru, distrugându-i ceea ce oamenii urăsc fără să știe, pentru că ei nu pot zbura și privesc cu jind către tot ceea ce este mai frumos, mai bun și mai pur decât ei, torturând și ucigând astfel de ființe oriunde le întâlnesc, pentru că acesta este dreptul lor, dat de Dumnezeu, care a însuflețit aceste bucăți de lut și le-a oferit o scurtă vreme pentru a se bucura de soare, de flori și de viață, iar asta este tot ceea ce au găsit ei mai bun de făcut: să urască și să omoare; mai ales să omoare.

L-am lăsat pe fluture în urmă și am remarcat că răul trecuse. Dacă acea ființă plăpândă a lăsat vreo urmă pe acest pământ, eu sunt acela, încă respirând și cu sângele curgând alene prin vene, așa cum trebuie s-o facă, și așteptând să reiau mâine aceleași lucruri, să văd aceleași locuri, aceleași figuri de oameni posomorâți sau spunând glume deșucheate și râzând cu glasuri sparte, false, ascunzând adânc în ei gânduri insalubre și surzi la chemarea pământului în care vor ajunge, deși oricâte minciuni ar spune și oricât s-ar preface că nu știu că acolo le este locul, undeva le zburdă un gând aproape mecanic, care le șoptește că sunt născuți din lut și către lut îndreptându-se.

Rămâi cu bine, fluture alb! Și poate că mâine, când voi trece pe lângă mormântul tău, negăsindu-te, dus cine știe unde de torentul învolburat, voi putea crede că n-ai murit, ci ai scăpat și ai aflat calea spre lumină. Poate…

Publicat în Jurnal | 12 comentarii