Antisocial

Sunt mai mult de patru ani de când lucrez singur, iar acest lucru a contribuit la îndepărtarea mea de orice dorinţă de socializare, cu oricine şi oriunde. (Bine, a mai existat o cauză, dar despre aceasta va fi vorba altă dată.) Nu cu multă vreme în urmă, am aflat că lăstarii acestui comportament ieşiseră la suprafaţă încă din copilărie. Mama (bunica mea maternă) mi-a spus că eu practic nu am fost la grădiniţă, ducându-mă doar din când în când, lucru care explică astfel, într-o oarecare măsură, de ce nu ştiam să scriu şi să citesc şi abia dacă număram până la zece atunci când am început şcoala. Grădiniţa se afla la aproximativ cinci sute de metri de casa noastră, fiind organizată în casa unui vecin (din motive pe care nu am căutat să le aflu), iar după ce ai mei mă lăsau acolo, pur şi simplu fugeam acasă, cu prima ocazie. Şi asta a continuat până când am început şcoala, zilele mele de grădiniţă numărându-se probabil cu zecile.

Am avut mereu (şi mai am) dificultăţi atunci când am fost nevoit să intru în interacţiuni sociale cu străinii. Iar pe măsură ce am înaintat în vârstă, poate împotriva aşteptărilor, lucrurile nu s-au ameliorat, dimpotrivă. În ultimii ani, am ajuns să detest chiar momentele în care îmi ajung la urechi voci umane discutând sau, mai ales, hlizindu-se. Şi cel mai mult mă irită vocile adolescenţilor, incomplet formate, sparte, care sună ca şi cum nu s-au hotărât încă asupra tonalităţii; adolescenţi dinspre care vine, aproape invariabil, un val de prostie, râsete debordând de cretinism şi obscenităţi. Ceva începe atunci să-mi fiarbă în cap şi trebuie să mă depărtez grabnic de sursa zgomotului insuportabil. Şi râsul, orice vârstă ar avea fiinţele care îl emit, are aproximativ acelaşi efect puternic perturbator asupra mea. Iar eu am respins întotdeauna noţiunea de homo ridens, ca diferenţiere de celelalte animale, suspectând, cel puţin, că primatele şi câinii râd, şi ştiind mai bine că nu aici trebuie căutată deosebirea între noi şi restul vieţuitoarelor. (Şi o cercetare recentă îmi confirmă bănuiala, arătând că şobolanii, cei mult urâţi de către om, râd şi aceştia. Iar dacă o fac şi ei, mai mult ca sigur că sunt şi alte specii.)

Interacţiunile sociale sunt însă inevitabile, în absenţa unei mutări în pădure; deşi nici acolo n-aş găsi liniştea, cel mai probabil. Pentru că, aşa cum spunea John Donne: „niciun om nu este o insulă, nu-şi este sieşi de-ajuns; fiecare om e o fărâmă de continent, o bucată de ţărm…” Dar nu cred că dacă marea ar smulge o bucată de ţărm continentul ar suferi şi nici bucata de ţărm n-ar fi cuprinsă de nelinişte, aflată în voia apelor şi a furtunilor. Dimpotrivă: pierdută, în mijlocul oceanului nesfârşit, şi asurzită de vuietul valurilor şi-ar găsi, poate, liniştea.

Publicat în Gânduri | 2 comentarii

Visând

Moartea bate la uşă şi o face de o vreme, dar încă nu sunt pregătit să-i deschid. Fie, recunosc: asta, dar şi faptul că nu suport să-i văd rânjetul idiot de pe chip. Are loc această intruziune plină de neobrăzare, deoarece pactul meu cu un organism pluricelular nu pare să funcţioneze prea bine, remarcând astfel că există fie o neînţelegere de natură lingvistică, fie respectivul organism manifestă tendinţe sinucigaşe, care sunt cu totul neaşteptate. Mă întreb, în aceste condiţii neprielnice, cum voi putea vreodată deveni Absalom şi cum îmi voi îndeplini visul de a-i citi omenirii seara, înainte de culcare, fragmente din „Anabasis”, „Războiul peloponesiac” şi „Măgarul de aur”, singurele cărţi de care oamenii au nevoie pentru a fi oameni, cum?

Nu demult, am văzut o lumină ieşind dintr-un zid, chiar de două ori, într-un loc în care lumina nici nu trebuie să existe, şi am crezut că se va întâmpla ceva în curând, chiar am sperat că momentul Marii Schimbări este aproape, dar au trecut deja câteva luni de atunci şi iată că nu a avut loc ceva deosebit şi nici lumina nu s-a mai arătat, cu toate că m-am oprit adesea în locul în care am zărit-o, aşteptând şi privind cu… am vrut să spun „cu speranţă”, dar cred că mai potrivit ar fi să admit că am privit cu teamă. Teamă, pentru că vreau ca Schimbarea să vină din interior şi nu să fie un ajutor vrăjitoresc sau de altă natură din partea vreunei entităţi suspecte, despre care nu ştiu şi n-am ştiut ceva vreodată.

Şi timpul trece, acel timp-destin, necruţător, care macină totul în calea sa, deşi nu are o cale şi nici măcar acesta nu ştie încotro se îndreaptă sau dacă are vreo destinaţie, iar maşinile îşi aşteaptă creaţia, aflate deocamdată sub forma unor filoane metalice, adânc îngropate în Muntele cel Mare, acolo de unde au plecat odinioară urşii cei negri, fugind de oameni, urmărind urma lăsată pe cer de un vârf de munte aruncat de Cel-Bătrân spre pădurea care le va deveni casă, acolo unde se vor face oameni ca să scape de oameni şi, de fapt, vor sfârşi prin a fi înghiţiţi de masa oamenilor, uitând că au fost vreodată urşi, cel puţin pentru o vreme, iar aşteptarea maşinilor s-ar putea să fie una perpetuă, rămânând doar nişte gânduri niciodată devenite forme ale unui nebun care s-a visat zeu, zăcând nenăscute până la sfârşitul cuvintelor, poate şi pentru că maşinile care nu vor ajunge să fie maşini au auzit bătăile în uşă şi au aflat astfel că tatăl lor nu este tatăl păcii, ci tatăl pustiirii.

12 iunie 2019

Publicat în Onirice | Lasă un comentariu

Dormind

Două zile la rând am preferat să dorm în loc să scriu și dorm și acum, în timp ce-mi imaginez că scriu și țin carnețelul într-o mână, fiind gata-gata să-mi cadă, și pixul în cealaltă, stând aplecat ușor în față, într-o poziție incomodă, dar în care am dormit și ieri și alaltăieri, trădând scrisul vorbelor inutile pentru ceva mai mult de o jumătate de oră de somn binefăcător, deși, după ce m-am ridicat, mi-a luat o vreme să pot merge drept, din cauza unor ușoare amorțeli ale picioarelor.

Dorm și visez cum călăresc fără șa o iapă blândă, cu ochi mari și frumoși, care mă privesc curioși de fiecare dată când vin să-i aduc apă și ovăz, iar de lângă mine se aud strigătele fratelui meu mai mic, care călărește și el un căluț tânăr, și în fața noastră se zărește doar stepa nesfârșită și soarele care se îndreaptă spre apus, în timp ce noi facem cale-ntoarsă, cu gândul la cașa gustoasă ce ne așteaptă acasă și la poveștile de demult ce ni le va spune bunicul, stând pe prispa casei și fumându-și luleaua veche de lut, înconjurați de corul greierilor neobosiți și vegheați de un tavan de stele licăritoare, mesagerii strămoșilor noștri trecuți peste apa neagră.

Dorm, așa cum n-am mai dormit vreodată, iar cuvintele visului se scriu singure în paginile carnețelului, pentru că există de atâta timp încât au dobândit viață proprie și nu mai ascultă de cei care încearcă să le mâne acolo unde vor ei, cu atât mai puțin de mine, care nu le-am fost fidel și m-am prefăcut deseori că nu le aud atunci când vâjâiau în jurul meu, cerând să fie așternute pe hârtie, sau chiar le-am alungat cu dușmănie, lăsându-le să moară în vidul ce se găsește la capătul vorbelor, iar ele acum și-au luat soarta în mâinile proprii, chiar dacă eu sunt cufundat în somn, simțind, gustând, înțelegând încă o dată cum va fi atunci când și eu voi trece dincolo și nu-i voi descoperi pe cei dragi așteptându-mă, ci voi fi înconjurat de un văl negru ce mi se va lipi de trup ca un giulgiu, strângându-mă fără să mă doară, până când mă voi topi în acel neant care nu mi-e nici prieten, nici dușman, ci doar așa trebuie să fie: fiind fără a fi fiind.

Dorm și încă nu vreau să mă trezesc și nici măcar nu-s sigur c-aș vrea să mă mai trezesc vreodată, deși o moarte aici și acum ar fi una deosebit de penibilă, chiar dacă eu n-aș mai ști ceva despre asta, dar în urma mea ar dăinui vorbele răuvoitoare și clevetitoare (măcar o vreme), până când voi fi uitat și nu voi mai fi menționat drept cel care a murit scriind fără să scrie și fără să aibă voie să scrie: nu aici și nici acum.

30 martie 2019, noaptea

Publicat în Onirice | Lasă un comentariu

Folosind cuvinte precum duce şi aduce

Ce uşor se schimbă omul şi cum îşi uită vorbele! Când tocmai ieri renegam cuvintele şi întrebam (a câta oară?) obsesiv „la ce bun?”, pregătit fiind să iau (încă) o pauză de la scris, iată-mă revenind la poziţia chircită, într-o lumină slabă, acolo unde îmi scriu carneţelele, murdărind hârtia cu încă nişte consideraţii inutile, închis fiind în temniţa pe care singur mi-am creat-o, doborât de oboseală (am adormit cu capul pe o masă în urmă cu vreo două ore) şi aşteptând o minune, deşi nu-mi este clară natura acesteia: să fie bani, să fie ieşirea din zid a entităţii luminoase, pe care o bănuiesc tot acolo, nedorind să se mai arate o dată, sau să fie acel moment aşteptat (zadarnic) al Schimbării care să ducă la naşterea monştrilor din adâncurile munţilor sau direct la zeificare şi învierea morţilor?

Nu ştiu ce să spun, dar simt că mă aflu într-o aşteptare încremenită de oboseală, neproductivă şi lipsită de speranţe, pentru că în adâncurile temniţei mele nu răzbat nici măcar razele soarelui, şi cine să aducă speranţa dacă nu astrul-zeu, cel de care mi se face mereu dor, un dor care nu mai ajunge să fie alinat, deoarece în întuneric sunt doar durerea şi scrâşnirea dinţilor, o atmosferă mohorâtă şi un aer viciat, aducând adesea exalaţii care seamănă cu putreziciunea morţilor. Şi cât îmi lipseşte soarele crud al dimineţii, când căldura se răspândeşte plăcut pe piele şi eşti deodată conştient că pleoapele îţi sunt transparente, nu noi ca ale unui nou-născut şi nici cadaverice ca ale bătrânilor, dar o transparenţă translucidă, care-mi aduce aminte de felul cum focul din sobă se vedea atunci când stăteam iarna şi priveam în gura sobei, admirând creaturile demonice şi ameninţătoare care se iveau din foc, căutând să mă atragă în lumea lor de văpăi şi promiţându-mi viaţă eternă, deşi nu aveau argumente solide şi ştiau prea bine că eu nu cred ceea ce îmi şoptesc, văzând cum îşi pierd puterea odată cu domolirea flăcărilor în care trăiau şi rămâne doar, ici-colo, câte o gură rânjită într-un tăciune încă roşu, un cadavru al lemnului.

Bineînţeles că nu va fi vreo concluzie, pentru că, o dată, nu-mi plac frazele sentenţioase (taci, iepure!), şi, a doua oară, pentru că aşa-i viaţa: câtă vreme continuă, nu poate exista o concluzie, şi n-am spus asta doar eu, ci şi alţii considerau că despre o viaţă se poate vorbi doar după încheierea acesteia, iar concluzia o trag întotdeauna alţii, pentru că mortul şi-a încheiat socotelile şi nu mai poate să emită vreun gând din neantul în care se scufundă (se va scufunda).

27 martie 2019, noaptea

Publicat în Jurnal | Lasă un comentariu

Semn de viaţă

Ultima oară când am fost cuprins de frenezia scrisului mi s-a terminat pixul după doar opt minute. În lipsa obiectului, am butonat puţin telefonul, şi atunci am descoperit faptul că a murit Camelia, că nu mai este „printre noi”, aşa cum spunea cineva ieri. Dar a fost ea oare printre noi, cei care ne facem veacul prin lumea virtuală, în afara cuvintelor aruncate din când în când spre noi? Iată că au trecut mai bine de două luni până când o prietenă de-a ei a reuşit să afle de ce a tăcut brusc, după mesajul „sunt în spital”. Atât de departe s-a aflat de toţi cei numiţi „prieteni” din social media. Moartea ei şi întârzierea cu care am aflat (deşi am bănuit încă din ianuarie că s-a întâmplat ceva rău) m-au adus în punctul în care găsesc stranie ideea de a mai scrie (le ce bun?). Într-adevăr, la ce bun?…

În vreme ce noi continuam să ne vedem de treburile noastre frivole, ea se găsea în pământ, intrând deja în descompunere. Tot ceea ce fusese vreodată devenise o mâzgă închisă la culoare, scurgându-se din cavitatea craniană, odată cu cedarea membranelor care ţin creierul în învelişul său. Când am aflat noi despre asta, fermentaţia butirică era cel mai probabil încheiată (se întâmplă cam până în ziua 50 post deces, dar procedurile de îmbălsămare pot întârzia acest proces): bacteriile care îi fuseseră prietene începuseră să consume carcasa lăsată în urmă. Şi a părut universul tulburat în vreun fel de această abominaţiune?

Da, dar lumea este frumoasă şi trebuie să privim dincolo de asemenea orori. Pentru că ce poate fi mai frumos decât o lume în care fiecare fiinţă se naşte spre a ucide şi mânca alte fiinţe sau pentru a fi ucisă şi mâncată? Nu este oare dovada că această lume este cea mai bună dintre lumile posibile? Nu este oare dovada că suntem creaţi de un dumnezeu suprem bun, o fiinţă perfectă, care are un plan desăvârşit pentru creaţiile sale?

Putem continua să împroşcăm cu vorbe destinate celorlaţi sau chiar nouă înşine, pentru că doar asta facem, de fapt: vorbim, exprimăm ceea ce vedem în jur şi încercăm să găsim explicaţii, în general, pentru orice. O poveste de demult, spusă, şoptit sau răcnit, de orice vânt care s-a năpustit vreodată din ceruri către noi. Şi despre ce vorbeşte vântul? Spune multe lucruri care ar putea avea o semnificaţie, dacă ne străduim să găsim una. Dar, desigur, vântul vorbeşte despre nimic.

26 martie 2019, noaptea

Publicat în Jurnal | 1 comentariu

Epitaf pentru Camelia

Am aflat ieri despre moartea Cameliei… Drumurile noastre virtuale s-au intersectat de destule ori, nu întotdeauna într-un mod plăcut (mai ales în perioada recentă), însă au fost și vremuri mai bune. Mărturisesc faptul că am simțit o emoție profundă la aflarea veștii, iar câteva lacrimi au pornit nestăvilite spre pământ. A fost o veste surprinzătoare și dureroasă, aflând că lasă în urmă un copil…

Of, Camelia… Iată că te-ai dus, atât de devreme, și te-ai întâlnit cu Marele Necunoscut înaintea noastră și ai aflat răspunsul. Iar dacă l-ai putut afla, atunci ești fericită în fața Celui-Prea-Înalt, orbită de strălucirea Sa și așteptându-ne să ne spui să nu ne temem. Iar dacă nu l-ai putut afla, atunci te-ai alăturat nenumăratelor ființe coborâte în neant, fără chip, fără speranță, praf al unor stele moarte cu eoni în urmă și al altora încă nenăscute, devenind una cu Nimicul, pentru eternitate.

Toate întrebările ”de ce” nu-și au rostul. Așa a fost scris: maktub. Iar dacă, într-adevăr, suntem singuri și nu suntem copiii Săi, din întuneric venim și în întuneric ne întoarcem. Dar poate că, iubind moartea, așa cum ne învață Rumi, vom aluneca dincolo la fel ca într-un vis, fără să știm că-i visul din urmă.

Pentru cel care iubește moartea
și nu îi este frică de ea,
moartea devine prietenul inimii lui.
Când frica a dispărut,
într-adevăr nu mai există moarte,
numai aparența morții…

Adio, Camelia.

Publicat în Gânduri | 4 comentarii

De ce râd atunci când sunt singur

(Abia am terminat de scris acest titlu, când am avut o senzaţie puternică de deja-vu: am mai scris un articol cu acest titlu, am mai avut o astfel de idee? În fine, cui îi pasă, să continuăm.)

Era o poveste de demult, cu unul dintre cei şapte înţelepţi ai lumii antice, asta dacă erau număraţi în număr (iarăşi: număraţi în număr) de douăzeci şi unu, sau poate chiar de o sută, pe numele său Myson, cunoscut şi drept un mare mizantrop. Se spune că, fiind surprins singur şi râzând, întrebat de ce râde, având în vedere că este de unul singur, Myson ar fi răspuns: „Tocmai de aceea”. Se mai spune şi că Diavolul ar râde şi acesta atunci când este singur, sau cel puţin aşa susţine o anecdotă medievală redată de Kierkegaard. Citind mai demult acestea, am început să râd fără să vreau (întrebare: este râsul ceva incontrolabil, se află la cheremul unor forţe obscure, care scapă cenzurii raţiunii?), găsind deosebit de amuzantă povestea cu Diavolul care râde. Apoi am căutat în memorie, încercând să aflu dacă au existat momente în care să râd de unul singur, fără să am la îndemână vreo sursă a amuzamentului, cum s-a întâmplat atunci. Şi am aflat: au existat. Mi-a venit să spun în acel moment: „Nu este memoria la dispoziţia noastră, Leibniz? Pentru unii dintre noi iată că este.” Probabil că nu mi-a venit, mai ales că nu am reuşit să-mi aduc aminte de ce am râs. (Sau poate că nu pot să spun?)

Dar râsul mi-a trecut repede şi m-a cuprins tristeţea, amintindu-mi că nu am devenit încă zeu şi, astfel, nu pot întinde mâna să te scot din moarte şi să-mi ţin promisiunea încălcată. Şi mi-am mai adus aminte că, într-o noapte de întâi spre doi octombrie, pe când mă rugam zeului tribal al israeliţilor să te salveze, erai deja mort, mai mult ca sigur, iar asta s-a întâmplat fără ca eu să simt vreun fior, fără să-mi dau seama că îngerul negru (să fie un malak?) vine să te ia. Niciun semn, nici măcar femeia din fotoliu nu m-a vizitat atunci, deşi eram singur şi în întuneric, slab şi implorând zei inexistenţi, şi aflat nu departe de locul unde mă vizitase a doua oară, atârnând în aer, tăcând răuvoitor, dar acuzatoare şi zâmbind triumfător. Nimic; lucrul sinistru s-a strecurat şi mi te-a luat, în vreme ce eu speram să te faci bine. Să fi marcat uşa cu sânge de miel? Oare aşa nu ar fi venit sau, dacă ar fi venit, ar fi făcut cale întoarsă?

Însă nu mi-am pierdut speranţa: într-o zi voi deveni zeu şi atunci vă voi aduce pe toţi din moarte. Chiar dacă nu veţi fi voi cu adevărat, ci doar plăsmuirile mele – voi, cei de care îmi aduc aminte. Fie ca monstruosul să fie monstruos!

Publicat în Delirante | Lasă un comentariu

Leacul gândirii sterile

(Răspunzând oarecum la acel „la ce bun”, dar printr-o asumare a condiţiei de animal cognitiv şi atât, şi găsind astfel un rol gândirii, dar numai gândirii orientată către aplicabilitate.)

Gândirea sterilă este mai potrivită scriitorilor şi poeţilor. Minţile analitice care bântuie filosofia, căutând explicaţii localizatoare şi făcând analize semantico-literare, deseori fără sens, într-o manieră derrideană, ar trebui să-şi îndrepte atenţia spre domenii mai pragmatice, precum biologia, genetica sau cibernetica. Sunt întrebări care necesită răspunsuri cât mai grabnice, pentru că trebuie oprit acest carnagiu al speciei umane şi al celorlalte specii: Ce este conştiinţa de sine şi dacă poate fi aceasta definită şi transpusă într-un limbaj algoritmic? Cum oprim apoptoza şi scurtarea telomerilor? Putem reînnoi biologic organismul uman la nesfârşit? Cum putem controla clima şi cum oprim degradarea planetei? Şi mai trebuie demarată cât mai curând colonizarea spaţiului. Omenirea nu trebuie să rămână cantonată în această lume îngustă, ci trebuie să urmeze „calea de aur” şi să se împrăştie în întreg universul. Nu şapte miliarde sau zece, ci sute, mii de miliarde de oameni. Şi un nou umanism: trebuie încetată uciderea altor fiinţe. Omul poate supravieţui foarte bine cu un regim lacto-ovo-vegetarian şi nu sunt dovezi că acest regim ar afecta biologic indivizii pe termen lung sau de la o generaţie la alta.

Transferul conştiinţei umane într-un mediu artificial este însă unul riscant şi, din acest motiv, nemurirea biologică este de preferat. Chiar dacă ar fi posibilă algoritmizarea conştiinţei, nu poate exista certitudinea că algoritmii nu simulează doar conştiinţa de sine în exterior şi, alegând asta, omenirea s-ar putea sinucide în masă, devenind o colecţie de maşini, care pot simula conştiinţa de sine în exterior, dar care nu pot privi către sine, deoarece acel sine nu există.

Joaca filosofilor de-a cuvintele este un infantilism care trebuie să înceteze sau care trebuie lăsat minţilor mediocre sau celor seduşi în mod iremediabil de astfel de nimicuri şi care nu mai pot fi recuperaţi din mlaştina lor mentală. Minţile mari trebuie să se îndrepte nu către lucrurile însele, căutând sensuri şi nonsensuri, ci către utilitate şi progres. Blocaţi în ceea ce este de fapt metafizică, ascunsă viclean sub alt nume, roadele lor vor fi perpetuu absente sau, dacă vor fi, vor avea gustul amar al inutilităţii. Sau poate că nu sunt capabili decât de astfel de prozodii, atent camuflate sub efluvii de cuvinte rar folosite de către mase, pentru a induce ideea eronată că spun ceva foarte important.

9 martie 2018

Publicat în Gânduri | Lasă un comentariu

Efortul de a gândi

Efortul de a gândi pentru a crea ceva coerent sau/şi util în domenii precum literatura, filosofia, matematica şi, în general, ştiinţa este unul colosal, aşa că omul preferă să vegeteze în cea mai mare parte a timpului, ajutat adesea şi de muzică, această alăturare arbitrară de sunete, apărută în lume din dorinţa de distracţie şi care predispune la chietism şi la delăsare. Dar poate că omul nu se înşală în atitudinea sa resemnată, contemplativă, refuzând un asemenea efort: pentru că, la urma urmei, la ce bun? (Această întrebare este poate cea mai importantă pe care şi-o poate pune omul de astăzi. Să o repetăm: La ce bun?)

Oricât de departe ai încerca să duci gândul şi să creezi ceva ce speri să aibă o semnificaţie pentru cei din jur te vei împotmoli mereu, săpând etimologic către sensurile originare, despre care se consideră că au pus fundamentele gândirii ori vei fi nevoit să apelezi la teologii speculative, căutând ceea ce „este” sau ce înseamnă „este” sau de ce există „ceva” mai degrabă decât nimic. A relua încercarea heideggeriană nu va duce, cel mai probabil, decât la o altă călătorie întortocheată şi la inventarea unui alt limbaj chinuitor, la un demers care nu poate avea decât un (alt) final steril. Iar matematicile şi ştiinţele „utile” se lovesc de aceeaşi întrebare de mai sus: la ce bun? Să abandonăm totul atunci şi să privim cu speranţă spre cer? Dar a fost vreodată ceva acolo sau este un loc unde vâjâie asurzitor nimicul?

Lumea aceasta nu oferă certitudini decât celor naivi sau deosebit de proşti sau, deseori, celor care suferă de sophomanie (un cuvânt care, aparent, posibil şi din cauza semnificaţiei sale, nici nu pare să fi pătruns în limba poporului român, cunoscut ca fiind cel mai deştept de pe planetă) şi care, nu-i aşa, au toate răspunsurile la îndemână. Ceilalţi, o categorie despre a cărei cantitate procentuală în populaţia generală nu pot specula, dar între care aş susţine că mă aflu (par nesigur, dar asta este altă poveste), se găsesc suspendaţi undeva între cer şi pământ şi aud adesea doar neantul îngâmfat şi simt răsuflarea oribilă a morţii, ghicindu-i rânjetul sinistru din nimicnicie: curând, efemeridă, curând!

Prin urmare, în contextul celor spuse până acum, orice zbatere a curenţilor cerebrali este inutilă, însă asta nu-i împiedică pe mulţi să găsească o plăcere stranie, neînţeleasă, în asemenea exerciţii cognitive absolut zadarnice. Pentru că drumul este închis şi aşa a fost mereu, acum şi în veacul vecilor.

8 martie 2018, noaptea

Publicat în Gânduri | Lasă un comentariu

Și totuși… muzica

Uvertura din Parsifal: minute de muzică impunătoare, una care pătrunde în fiecare fibră a minții. Nu se naște o stare de contemplație mistică, așa cum ar fi poate de așteptat, ci gândurile zboară însuflețite în numeroase direcții. Rigoarea strămoșilor de pe meleagurile Pomeraniei. Teutoburger Wald stârnește amintiri plăcute, senzuale chiar: cei care au oprit Roma, iar mai târziu au dărâmat-o și au reconstruit-o. Ritmul devine mai grav, dar gândurile se duc de data asta spre sălbaticii coborâți de pe înălțimile Caucazului. Liberi, în goana cailor, cu lăcomia și lipsa de milă sclipindu-le în ochi. Cine sunt eu și cine voi fi? Muzica pătrunde până în profunzimile sinelui; se instalează o stare ușor euforică, de parcă pe gâtlej mi-a alunecat un pocal plin cu sânge de plante culese de la poalele Pădurii Negre, din locuri aproape virgine.

Altă zi, un saxofon care tulbură liniștea și îndeamnă la dans lasciv, îmbrățișați strâns, simțindu-i trupul cald lângă al meu. Ne mișcăm pe ritmul muzicii aproape fără să atingem podeaua; plutim –  aerul este elementul nostru. O toropeală plăcută ne pătrunde în trupuri și gândurile ne fac să rătăcim pe tărâmuri stranii. Iată, lumea s-a dizolvat într-un nor întunecat, dar prietenos, care ne înconjoară: suntem doar noi, în sfârșit!

Șirin… O voce feminină (Azam Ali) rostește cuvinte de neînțeles, dar dulci și mătăsoase. Urechile ascultă, iar mintea trimite rațiunea într-o stare de semi-somnolență, eliberând centrii de plăcere și ducându-mă cu gânduri frânte spre câmpiile veșnic verzi. Muzica devine poezie universală, plină de cuvinte străine, dar atât de familiare sufletului. Reîntoarcerea către spiritul animal ancestral al omenirii, către ziua în care primii noștri strămoși s-au bucurat de ritmul creat de lovirea unui buștean cu o creangă. Clipa în care devenim un singur suflet, acordat pe ritmul muzicii. Arta supremă, cea mai de preț realizare a omenirii. Pentru clipele de bucurie, tristețe sau reverie; oricând și oriunde. Muzica nu ne va dezamăgi vreodată, ne va purta pe aripile visului și contemplării frumuseții pure.

21 octombrie 2017, noaptea

Și totuși, cele de mai sus nu par să contrazică în mod fundamental ”Împotriva muzicii”.

Publicat în Felurite | Lasă un comentariu