Epitaf pentru Camelia

Am aflat ieri despre moartea Cameliei… Drumurile noastre virtuale s-au intersectat de destule ori, nu întotdeauna într-un mod plăcut (mai ales în perioada recentă), însă au fost și vremuri mai bune. Mărturisesc faptul că am simțit o emoție profundă la aflarea veștii, iar câteva lacrimi au pornit nestăvilite spre pământ. A fost o veste surprinzătoare și dureroasă, aflând că lasă în urmă un copil…

Of, Camelia… Iată că te-ai dus, atât de devreme, și te-ai întâlnit cu Marele Necunoscut înaintea noastră și ai aflat răspunsul. Iar dacă l-ai putut afla, atunci ești fericită în fața Celui-Prea-Înalt, orbită de strălucirea Sa și așteptându-ne să ne spui să nu ne temem. Iar dacă nu l-ai putut afla, atunci te-ai alăturat nenumăratelor ființe coborâte în neant, fără chip, fără speranță, praf al unor stele moarte cu eoni în urmă și al altora încă nenăscute, devenind una cu Nimicul, pentru eternitate.

Toate întrebările ”de ce” nu-și au rostul. Așa a fost scris: maktub. Iar dacă, într-adevăr, suntem singuri și nu suntem copiii Săi, din întuneric venim și în întuneric ne întoarcem. Dar poate că, iubind moartea, așa cum ne învață Rumi, vom aluneca dincolo la fel ca într-un vis, fără să știm că-i visul din urmă.

Pentru cel care iubește moartea
și nu îi este frică de ea,
moartea devine prietenul inimii lui.
Când frica a dispărut,
într-adevăr nu mai există moarte,
numai aparența morții…

Adio, Camelia.

Reclame
Publicat în Gânduri | 4 comentarii

De ce râd atunci când sunt singur

(Abia am terminat de scris acest titlu, când am avut o senzaţie puternică de deja-vu: am mai scris un articol cu acest titlu, am mai avut o astfel de idee? În fine, cui îi pasă, să continuăm.)

Era o poveste de demult, cu unul dintre cei şapte înţelepţi ai lumii antice, asta dacă erau număraţi în număr (iarăşi: număraţi în număr) de douăzeci şi unu, sau poate chiar de o sută, pe numele său Myson, cunoscut şi drept un mare mizantrop. Se spune că, fiind surprins singur şi râzând, întrebat de ce râde, având în vedere că este de unul singur, Myson ar fi răspuns: „Tocmai de aceea”. Se mai spune şi că Diavolul ar râde şi acesta atunci când este singur, sau cel puţin aşa susţine o anecdotă medievală redată de Kierkegaard. Citind mai demult acestea, am început să râd fără să vreau (întrebare: este râsul ceva incontrolabil, se află la cheremul unor forţe obscure, care scapă cenzurii raţiunii?), găsind deosebit de amuzantă povestea cu Diavolul care râde. Apoi am căutat în memorie, încercând să aflu dacă au existat momente în care să râd de unul singur, fără să am la îndemână vreo sursă a amuzamentului, cum s-a întâmplat atunci. Şi am aflat: au existat. Mi-a venit să spun în acel moment: „Nu este memoria la dispoziţia noastră, Leibniz? Pentru unii dintre noi iată că este.” Probabil că nu mi-a venit, mai ales că nu am reuşit să-mi aduc aminte de ce am râs. (Sau poate că nu pot să spun?)

Dar râsul mi-a trecut repede şi m-a cuprins tristeţea, amintindu-mi că nu am devenit încă zeu şi, astfel, nu pot întinde mâna să te scot din moarte şi să-mi ţin promisiunea încălcată. Şi mi-am mai adus aminte că, într-o noapte de întâi spre doi octombrie, pe când mă rugam zeului tribal al israeliţilor să te salveze, erai deja mort, mai mult ca sigur, iar asta s-a întâmplat fără ca eu să simt vreun fior, fără să-mi dau seama că îngerul negru (să fie un malak?) vine să te ia. Niciun semn, nici măcar femeia din fotoliu nu m-a vizitat atunci, deşi eram singur şi în întuneric, slab şi implorând zei inexistenţi, şi aflat nu departe de locul unde mă vizitase a doua oară, atârnând în aer, tăcând răuvoitor, dar acuzatoare şi zâmbind triumfător. Nimic; lucrul sinistru s-a strecurat şi mi te-a luat, în vreme ce eu speram să te faci bine. Să fi marcat uşa cu sânge de miel? Oare aşa nu ar fi venit sau, dacă ar fi venit, ar fi făcut cale întoarsă?

Însă nu mi-am pierdut speranţa: într-o zi voi deveni zeu şi atunci vă voi aduce pe toţi din moarte. Chiar dacă nu veţi fi voi cu adevărat, ci doar plăsmuirile mele – voi, cei de care îmi aduc aminte. Fie ca monstruosul să fie monstruos!

Publicat în Delirante | Lasă un comentariu

Leacul gândirii sterile

(Răspunzând oarecum la acel „la ce bun”, dar printr-o asumare a condiţiei de animal cognitiv şi atât, şi găsind astfel un rol gândirii, dar numai gândirii orientată către aplicabilitate.)

Gândirea sterilă este mai potrivită scriitorilor şi poeţilor. Minţile analitice care bântuie filosofia, căutând explicaţii localizatoare şi făcând analize semantico-literare, deseori fără sens, într-o manieră derrideană, ar trebui să-şi îndrepte atenţia spre domenii mai pragmatice, precum biologia, genetica sau cibernetica. Sunt întrebări care necesită răspunsuri cât mai grabnice, pentru că trebuie oprit acest carnagiu al speciei umane şi al celorlalte specii: Ce este conştiinţa de sine şi dacă poate fi aceasta definită şi transpusă într-un limbaj algoritmic? Cum oprim apoptoza şi scurtarea telomerilor? Putem reînnoi biologic organismul uman la nesfârşit? Cum putem controla clima şi cum oprim degradarea planetei? Şi mai trebuie demarată cât mai curând colonizarea spaţiului. Omenirea nu trebuie să rămână cantonată în această lume îngustă, ci trebuie să urmeze „calea de aur” şi să se împrăştie în întreg universul. Nu şapte miliarde sau zece, ci sute, mii de miliarde de oameni. Şi un nou umanism: trebuie încetată uciderea altor fiinţe. Omul poate supravieţui foarte bine cu un regim lacto-ovo-vegetarian şi nu sunt dovezi că acest regim ar afecta biologic indivizii pe termen lung sau de la o generaţie la alta.

Transferul conştiinţei umane într-un mediu artificial este însă unul riscant şi, din acest motiv, nemurirea biologică este de preferat. Chiar dacă ar fi posibilă algoritmizarea conştiinţei, nu poate exista certitudinea că algoritmii nu simulează doar conştiinţa de sine în exterior şi, alegând asta, omenirea s-ar putea sinucide în masă, devenind o colecţie de maşini, care pot simula conştiinţa de sine în exterior, dar care nu pot privi către sine, deoarece acel sine nu există.

Joaca filosofilor de-a cuvintele este un infantilism care trebuie să înceteze sau care trebuie lăsat minţilor mediocre sau celor seduşi în mod iremediabil de astfel de nimicuri şi care nu mai pot fi recuperaţi din mlaştina lor mentală. Minţile mari trebuie să se îndrepte nu către lucrurile însele, căutând sensuri şi nonsensuri, ci către utilitate şi progres. Blocaţi în ceea ce este de fapt metafizică, ascunsă viclean sub alt nume, roadele lor vor fi perpetuu absente sau, dacă vor fi, vor avea gustul amar al inutilităţii. Sau poate că nu sunt capabili decât de astfel de prozodii, atent camuflate sub efluvii de cuvinte rar folosite de către mase, pentru a induce ideea eronată că spun ceva foarte important.

9 martie 2018

Publicat în Gânduri | Lasă un comentariu

Efortul de a gândi

Efortul de a gândi pentru a crea ceva coerent sau/şi util în domenii precum literatura, filosofia, matematica şi, în general, ştiinţa este unul colosal, aşa că omul preferă să vegeteze în cea mai mare parte a timpului, ajutat adesea şi de muzică, această alăturare arbitrară de sunete, apărută în lume din dorinţa de distracţie şi care predispune la chietism şi la delăsare. Dar poate că omul nu se înşală în atitudinea sa resemnată, contemplativă, refuzând un asemenea efort: pentru că, la urma urmei, la ce bun? (Această întrebare este poate cea mai importantă pe care şi-o poate pune omul de astăzi. Să o repetăm: La ce bun?)

Oricât de departe ai încerca să duci gândul şi să creezi ceva ce speri să aibă o semnificaţie pentru cei din jur te vei împotmoli mereu, săpând etimologic către sensurile originare, despre care se consideră că au pus fundamentele gândirii ori vei fi nevoit să apelezi la teologii speculative, căutând ceea ce „este” sau ce înseamnă „este” sau de ce există „ceva” mai degrabă decât nimic. A relua încercarea heideggeriană nu va duce, cel mai probabil, decât la o altă călătorie întortocheată şi la inventarea unui alt limbaj chinuitor, la un demers care nu poate avea decât un (alt) final steril. Iar matematicile şi ştiinţele „utile” se lovesc de aceeaşi întrebare de mai sus: la ce bun? Să abandonăm totul atunci şi să privim cu speranţă spre cer? Dar a fost vreodată ceva acolo sau este un loc unde vâjâie asurzitor nimicul?

Lumea aceasta nu oferă certitudini decât celor naivi sau deosebit de proşti sau, deseori, celor care suferă de sophomanie (un cuvânt care, aparent, posibil şi din cauza semnificaţiei sale, nici nu pare să fi pătruns în limba poporului român, cunoscut ca fiind cel mai deştept de pe planetă) şi care, nu-i aşa, au toate răspunsurile la îndemână. Ceilalţi, o categorie despre a cărei cantitate procentuală în populaţia generală nu pot specula, dar între care aş susţine că mă aflu (par nesigur, dar asta este altă poveste), se găsesc suspendaţi undeva între cer şi pământ şi aud adesea doar neantul îngâmfat şi simt răsuflarea oribilă a morţii, ghicindu-i rânjetul sinistru din nimicnicie: curând, efemeridă, curând!

Prin urmare, în contextul celor spuse până acum, orice zbatere a curenţilor cerebrali este inutilă, însă asta nu-i împiedică pe mulţi să găsească o plăcere stranie, neînţeleasă, în asemenea exerciţii cognitive absolut zadarnice. Pentru că drumul este închis şi aşa a fost mereu, acum şi în veacul vecilor.

8 martie 2018, noaptea

Publicat în Gânduri | Lasă un comentariu

Și totuși… muzica

Uvertura din Parsifal: minute de muzică impunătoare, una care pătrunde în fiecare fibră a minții. Nu se naște o stare de contemplație mistică, așa cum ar fi poate de așteptat, ci gândurile zboară însuflețite în numeroase direcții. Rigoarea strămoșilor de pe meleagurile Pomeraniei. Teutoburger Wald stârnește amintiri plăcute, senzuale chiar: cei care au oprit Roma, iar mai târziu au dărâmat-o și au reconstruit-o. Ritmul devine mai grav, dar gândurile se duc de data asta spre sălbaticii coborâți de pe înălțimile Caucazului. Liberi, în goana cailor, cu lăcomia și lipsa de milă sclipindu-le în ochi. Cine sunt eu și cine voi fi? Muzica pătrunde până în profunzimile sinelui; se instalează o stare ușor euforică, de parcă pe gâtlej mi-a alunecat un pocal plin cu sânge de plante culese de la poalele Pădurii Negre, din locuri aproape virgine.

Altă zi, un saxofon care tulbură liniștea și îndeamnă la dans lasciv, îmbrățișați strâns, simțindu-i trupul cald lângă al meu. Ne mișcăm pe ritmul muzicii aproape fără să atingem podeaua; plutim –  aerul este elementul nostru. O toropeală plăcută ne pătrunde în trupuri și gândurile ne fac să rătăcim pe tărâmuri stranii. Iată, lumea s-a dizolvat într-un nor întunecat, dar prietenos, care ne înconjoară: suntem doar noi, în sfârșit!

Șirin… O voce feminină (Azam Ali) rostește cuvinte de neînțeles, dar dulci și mătăsoase. Urechile ascultă, iar mintea trimite rațiunea într-o stare de semi-somnolență, eliberând centrii de plăcere și ducându-mă cu gânduri frânte spre câmpiile veșnic verzi. Muzica devine poezie universală, plină de cuvinte străine, dar atât de familiare sufletului. Reîntoarcerea către spiritul animal ancestral al omenirii, către ziua în care primii noștri strămoși s-au bucurat de ritmul creat de lovirea unui buștean cu o creangă. Clipa în care devenim un singur suflet, acordat pe ritmul muzicii. Arta supremă, cea mai de preț realizare a omenirii. Pentru clipele de bucurie, tristețe sau reverie; oricând și oriunde. Muzica nu ne va dezamăgi vreodată, ne va purta pe aripile visului și contemplării frumuseții pure.

21 octombrie 2017, noaptea

Și totuși, cele de mai sus nu par să contrazică în mod fundamental ”Împotriva muzicii”.

Publicat în Felurite | Lasă un comentariu

Împotriva muzicii

Numeroase spirite înalte au lăudat muzica, ajungând până acolo încât au numit-o artă. Asemuită adesea cu poezia, considerată de unii chiar arta supremă, deoarece, dacă poezia, pentru a fi înțeleasă, necesită cunoașterea limbii în care este scrisă, muzica poate fi înțeleasă de către oricine, de oriunde, devenind astfel poezia universală. Unii au pretins chiar că atunci când ascultă muzică sunt pătrunși de un sentiment aproape pios – poate că C.S. Lewis ar fi numit asta ”joy”. Muzica precum un dumnezeu, în prezența căruia ne plecăm solemn capetele, evlavioși, cutremurați, gata să plângem de bucurie, ca un copil sărac care primește jucăria visată și pe care a crezut că n-o va avea vreodată. Tocmai această pioșenie, această stare de contemplare în care ascultăm muzica vorbește împotriva acesteia. Muzica tâmpește! Marile spirite au adus omagii muzicii, dar starea de beție în care intrau ascultând-o le făcea să ignore faptul că nu se înălțau nicăieri, dimpotrivă: coborau în mocirla celorlalți.

Să privim la veacul nostru: cine ascultă muzică în neștire în secolul al XXI-lea? Toată lumea! Mai ales, plebea! Vedem deseori fotbaliști sau boxeri celebri purtând căști pe urechi, ascultând muzică, având o înfățișare aproape de transă, dar când îi auzim că deschid gura și vorbesc se dovedesc a fi niște imbecili sadea. Dacă nu este destul, iată: tineretul nostru, cu omniprezentele căști în sau pe urechi. Ce ascultă? Melodii repetitive și puternic ritmate, care induc adesea gesturi precum datul din cap, tropăitul din picioare, mișcări convulsive ale trupului sau îngânarea unor ”vino la mine” sau ”dă din fundul ăla” în mod repetat. Este aceasta o stare elevată?

Dacă muzica modernă predispune la mișcare, cea clasică duce către contemplare, către imobilitate. Unii vor pretinde că în acea stare le aleargă gânduri remarcabile prin capete. Mincinoși! Dimpotrivă: atunci mintea le este eliberată de orice gânduri și ”trăiesc” muzica, ridicându-se apoi transformați spiritual, spun ei, dar nu foarte departe de spiritualitatea oferită de o partidă reușită de sex. Chietism, vă spun! Una cu animalul din noi.

Anumite muzici îndeamnă la dans. Mișcările nu mai sunt convulsive (excluzând dansurile moderne, scăpate din încorsetarea regulilor și a bunului gust), ci controlate. Aici avem sexualitate și atât. Să nu privim spre noua sexualitate pervertită: să ne uităm doar spre clasicul dans bărbat-femeie. Ce reprezintă mișcările dansului? Preludiul! Masculul care se învârte în jurul femelei, cerând aprobare. Revenirea la starea de maimuță! Mișcări lascive, atingeri neîntâmplătoare, senzualitate, sex, primitivism, verificarea mărfii înainte de a încheia târgul: ”Cum ne-ar sta la orizontală?” Și totul se întâmplă pe ritmul muzicii.

Iată, prin urmare, la ce duce muzica! De la ritmul tobelor africane sau iudaice, la instrumentele sofisticate de astăzi, muzica îndeamnă la prostie și animalitate. Nu degeaba unii învățați musulmani au declarat muzica haram: aceștia au văzut pericolele diavolești pe care le ascunde. Desigur, ei priveau din punctul de vedere al celor care cred în tărâmuri imaginare și îndeamnă la căutarea fericirii în lumea de dincolo, respingând atracțiile lumii de aici. Dar și aici, în lumea reală, în singura lume, ascultarea muzicii provine tot din căutarea acelui ideal de turmă, pentru că starea indusă de muzică seamănă cu fericirea. Dar ce este fericirea decât o stare de chietism, de ne-gândire?

20 octombrie 2017, noaptea

Publicat în Felurite | 15 comentarii

Un vârtej și-un gând din vară

Ieșind din pădure, cuprins de tristețea părăsirii unui loc lipsit de oameni, pur, liniștit și verde, pentru a mă întoarce în orașul mașinilor și betoanelor, am rămas o vreme privind cu ochii larg deschiși spre orizont: pe drumul de pământ, mărginit de lanuri de grâu, care duce spre omenire, am zărit un vârtej ciudat, format dintr-un praf roșiatic, care nu semăna cu praful ce adăsta pe zisul drum. Am clipit de câteva ori, pentru că mi s-a părut că văd ceva, pe cineva, în mijlocul vârtejului. Apoi groaza a coborât în mine, pe măsură ce imaginea neclară a găsit corespondența sa mitică, ascunsă în mintea mea. Am închis ochii, într-un gest naiv de apărare. Dar ce puteam face? Iată că Moartea, sau Cineva care arăta ca ea, se năpustea spre mine într-un vârtej de praf roșu. Am simțit boarea apropiindu-se, dar tot n-am deschis ochii. Dacă nu văd acel lucru, dacă este un lucru, atunci el există cu adevărat? Mici particule, din ceea ce părea a fi nisip, m-au lovit peste față. Am deschis ochii și am văzut imaginea teribilă a Morții năvălindu-mi în ochi și ascunzându-se în mine, în mintea mea. Am răsuflat ușurat: trebuie să fi fost doar un simulacru epicurean, al cuiva care fusese pesemne să ridice sufletul unui biet muritor și apoi călătorise o vreme nedeterminată până ajunsese la mine.

Totuși, era Moartea, sau Cineva care semăna cu ea. Asta m-a îngândurat și m-a făcut să privesc în tăcere spre propriile-mi picioare. Dedesubt, sub țesătura aspră, se găsește carnea mea, tare și încă tânără. Un genunchi pe ducă și unul încă bun. Într-o zi, carnea aceasta se va desprinde de pe oase și tot ceea ce am fost eu se va fi năruit în neant. Strigătul lui Empedocles, reluat de Nietzsche, îmi îngheață sângele în vene: ”O, stirpe nefericită și lipsită de noroc a muritorilor, din ce discordie, din ce plângeri ai purces!” Dacă închid iarăși ochii… I-am închis. Dacă nu mă mai văd, se mai poate spune că exist? Dar mă simt, mă aud, mă gândesc… Gândire pură, observată prin conștiința reflexivă, acel ciudat animal cartezian. Sau revenim la concepția aristoteliană a gândului impur, mereu fundat pe senzație? Cui îi pasă însă de toate acestea?

Deschid ochii. Eu sunt tot aici. Aici și acum. Mă îndrept însă vijelios spre capăt; sunt, așa cum se spune, de cealaltă parte a dealului. Mersul la vale este mai ușor, dar asta doar metaforic vorbind. În realitate, nu există sintagma ”a îmbătrâni frumos”. Bătrânețea reprezintă boală, decrepitudine, neputință și, din păcate, adesea uitare de sine și de ceilalți – căderea. Și atunci, de ce să nu cobori dealul sărind în prăpastie? Lemingii de ce o fac? (În privința asta, a dat știința vreun răspuns? Probabil că da, și probabil unul adevărat, sau mai puțin părtinitor decât cele obținute în cadrul unor experimente psihologice pe oameni. Oamenii trebuie priviți cu suspiciune: tot ceea ce cred că gândesc sau simt, tot ceea ce fac sau spun; pentru că oamenii își reprezintă lumea și pe ei înșiși deseori într-o manieră falsă. Și cad de atâtea ori sub imperiul sentimentelor! Cum poate funcționa o știință bazată pe sentimente? Nu poate. Pe când, chiar și numai observându-le ani în șir, în cazul animalelor poți afla răspunsurile corecte, adevărate.) Ne opunem gândului aneantizării din inerție: suntem, deci trebuie să fim. Asta nu necesită multă gândire. În plus, s-ar putea să ne rămână pantoful pe buza vulcanului și lumea ar râde de noi, aflând că nu ne-am înălțat la Ceruri.

24 august 2017, dimineața

Publicat în Gânduri | Lasă un comentariu

Un om zăcea lungit la soare

Focul care mă anima s-a stins pentru prima oară după multă vreme. De fapt, pentru prima oară, deoarece multă vreme nici n-am știut că arde sau că este foc. Am vrut să strig după zei, să le cer ajutorul, dar mi-am adus aminte că aceștia și-au dat obștescul sfârșit, ultimul dintre ei fiind omorât de un bărbat ușor isteric și care purta mustață. Nu-mi mai rămâne decât să sper că focul va reîncepe să ardă de la sine, cândva. Măcar pe durata unui fulger…

În așteptarea acestui miracol, m-am întins la soare și am privit alene la o muscă ce bâzâia printre ierburi, într-un mod deosebit de enervant. Iată că și aceasta ardea! Simt că se apropie un cataclism, iar eu voi fi aici, zăcând la soare, și-l voi rata. Ei, ce poți face! nu suntem toți sortiți să facem sau măcar să vedem lucruri mărețe.

Un foc mare arde undeva. Nu este al meu. Dar îl simt, îl aud: știu că este acolo. Într-o zi mă voi adăpa din flăcările sale niciodată stinse.

Un om zace lungit la soare. Nu sunt eu, de asta sunt foarte sigur, este altcineva; un individ pe care nu-l cunosc. Se plânge de ceva, dar sunt prea departe ca să înțeleg ceea ce spune; îmi dau seama că se plânge de ceva după tonul smiorcăit pe care-și aruncă lamentările spre cerul albastru și însorit. Adevărul este că nici nu-mi pasă: fiecare se plânge pe aici de câte ceva și așa a fost mereu: nu se aude decât o vorbărie interminabilă, un zumzet continuu și neplăcut, de parcă aș fi într-un cuib de viespi. Așa că, plictisit de ceea ce se întâmplă, am hotărât să plec de aici, încotro văd cu ochii. Pare un drum destul de lung, nu-i așa? Mă aflu în căutare de lucruri nemaivăzute și sunt sigur că se găsesc pe undeva. Dacă le-ați văzut cumva prin drumurile voastre (deși, cum ați putea vedea ceva nemaivăzut?), să-mi spuneți: sunt mereu dornic de a vedea astfel de lucruri.

9 februarie 2018, noaptea

Publicat în Onirice | Lasă un comentariu

Cădere

În Ceruri domnește o liniște apăsătoare. Cel-asemenea-lui-Dumnezeu stă cu piciorul pe grumazul celui înfrânt, Purtătorul-luminii, așteptând să iasă Cel-Preaînalt din nemișcare, pentru prima oară după ziua a șasea, și să ia o decizie. În cele din urmă, acest lucru se întâmplă și o lumină orbitoare îl lovește pe Purtătorul-luminii. După un scurt moment, care a semănat cu o părere de rău, același lucru li se întâmplă și celor care l-au urmat pe acesta.

Lumina mi-a luat vederea,
Nu a durut, dar voi simți căderea.
Și cad, alunec, stele mă petrec,
Eu orb pe lângă ele trec.

Dar singur nu-s: cad mii cu mine
Sunt cei ce m-au urmat; mulțime,
Cu ochi întorși, tăcând mereu,
Cu gândul doar la Dumnezeu.

Ne prăbușim, simțim, ne doare,
Stăm cu privirea către soare.
Pământul ne așteaptă, mut,
Genune, dor și-un început.

Privind spre noi, în întuneric,
Se poate lesne observa:
Nu-i doar un gând, un fapt himeric,
Cu cât de El ne-om depărta,
Înstrăinarea ne pătrunde
Ca un izvor cu clare unde.

Cine om fi, odat’ ajunși,
La asta, nu pot da răspuns.
Poate de-un gând vom fi pătrunși
Și bezna o vom fi străpuns.

Ne-apropriem, eu fi-voi primul
Ce-n țărnă mă voi scufunda.
Urmat apoi de toți, ca unul,
Pământul vom cutremura.

Îți spun adio, al meu Tată,
Poate ne-om revedea vreodată.
S-a săvârșit: câtă durere!
Domnia-ncepe, nu-i părere!

13 octombrie 2017, noaptea

Publicat în Eterice, Tentative lirice | 2 comentarii

Auziți clopotul sunând?

Îngenuncheați. I se aduc sacramentele unui Dumnezeu care moare.

Nu am înțeles nicicând de ce blasfemia lui Nietzsche a devenit mult mai populară decât cea a lui Heine, care avea avantajul că era și mult mai poetică. Sau poate tocmai de aceea. Însă, trebuie admis, Nietzsche, poetul răzvrătit, care a alungat muzele cu un gest, a fost mai radical în exprimare, el văzând actul ca unul deja împlinit. Dar nu striga oare încă din vechime cântărețul anonim de la începutul psalmului al 22-lea către un cer gol?

Am apărut în lume ca urmare a unui act sexual care nu avea scopul procreării, la fel ca majoritatea oamenilor. Insularii din Sumatra spun, într-un descântec, despre actul fecundării că este ”umbra care cade în mare”. Poate nu este departe de acel Nachtseite al etosului grecesc, identificat prima oară, dintre moderni, de Leopardi, și descris atât de plastic de corul din Oedip la Colonos: omul nu ar fi trebuit să se nască, iar dacă, din nefericire, s-a născut, cel mai bun lucru pe care-l poate face este să revină cât mai repede cu putință în haosul întunecat al neființei:

Nimic nu-i mai bine decât ca pe lume
Să nu fi venit niciodată
Ori dacă a zilei lumină-ai văzut-o,
Să faci cât mai grabnic tu cale
Întoarsă în beznă…

Aș spune că venirea mea pe lume s-a produs prea devreme sau prea târziu. Prea devreme, pentru că oamenii ar putea obține ori o longevitate deosebită (jumătate de mileniu de viață sau chiar mai mult), undeva peste o sută-două de ani, sau chiar – ce gând nebunesc! – nemurirea biologică. Prea târziu, pentru că, la vremea nașterii mele, satul românesc în care am fost aruncat în viață era deja cu hotarele distruse; nu mai era acel microcosmos dincolo de care nu mai exista nimic (sau dincolo de care numai Nimicul își avea ființă) – își pierduse statutul de centru al lumii pentru fiii săi și toate poveștile bune fuseseră deja spuse, sau erau doar niște biete povești.  Și ce rost are să spui o poveste care nici măcar nu este adevărată?

Ce mai rămâne atunci de făcut? Poate, așa cum a spus Soloviov: Omul se trage din maimuță, deci să ne iubim unii pe alții. Sigur, în această privință, depinde de ce înțelege fiecare prin a se iubi, pentru că, spun zvonurile, unii se iubesc destul de mult unii pe alții. Dar eu nu am iubit vreodată omenirea, ci am visat visul pe care nu-l visează nimeni. Sau, cel puțin, sper ca visul meu să fie fără de pereche.

Ridicați-vă din adâncurile munților! Eu sunt!… Dar simt cum mă înăbuș și vocea îmi piere. Doar un iepure răutăcios se hlizește în întuneric, rostind glume deșucheate, cu diavoli și oameni.

Publicat în Gânduri | 6 comentarii