Sunt mai mult de patru ani de când lucrez singur, iar acest lucru a contribuit la îndepărtarea mea de orice dorinţă de socializare, cu oricine şi oriunde. (Bine, a mai existat o cauză, dar despre aceasta va fi vorba altă dată.) Nu cu multă vreme în urmă, am aflat că lăstarii acestui comportament ieşiseră la suprafaţă încă din copilărie. Mama (bunica mea maternă) mi-a spus că eu practic nu am fost la grădiniţă, ducându-mă doar din când în când, lucru care explică astfel, într-o oarecare măsură, de ce nu ştiam să scriu şi să citesc şi abia dacă număram până la zece atunci când am început şcoala. Grădiniţa se afla la aproximativ cinci sute de metri de casa noastră, fiind organizată în casa unui vecin (din motive pe care nu am căutat să le aflu), iar după ce ai mei mă lăsau acolo, pur şi simplu fugeam acasă, cu prima ocazie. Şi asta a continuat până când am început şcoala, zilele mele de grădiniţă numărându-se probabil cu zecile.
Am avut mereu (şi mai am) dificultăţi atunci când am fost nevoit să intru în interacţiuni sociale cu străinii. Iar pe măsură ce am înaintat în vârstă, poate împotriva aşteptărilor, lucrurile nu s-au ameliorat, dimpotrivă. În ultimii ani, am ajuns să detest chiar momentele în care îmi ajung la urechi voci umane discutând sau, mai ales, hlizindu-se. Şi cel mai mult mă irită vocile adolescenţilor, incomplet formate, sparte, care sună ca şi cum nu s-au hotărât încă asupra tonalităţii; adolescenţi dinspre care vine, aproape invariabil, un val de prostie, râsete debordând de cretinism şi obscenităţi. Ceva începe atunci să-mi fiarbă în cap şi trebuie să mă depărtez grabnic de sursa zgomotului insuportabil. Şi râsul, orice vârstă ar avea fiinţele care îl emit, are aproximativ acelaşi efect puternic perturbator asupra mea. Iar eu am respins întotdeauna noţiunea de homo ridens, ca diferenţiere de celelalte animale, suspectând, cel puţin, că primatele şi câinii râd, şi ştiind mai bine că nu aici trebuie căutată deosebirea între noi şi restul vieţuitoarelor. (Şi o cercetare recentă îmi confirmă bănuiala, arătând că şobolanii, cei mult urâţi de către om, râd şi aceştia. Iar dacă o fac şi ei, mai mult ca sigur că sunt şi alte specii.)
Interacţiunile sociale sunt însă inevitabile, în absenţa unei mutări în pădure; deşi nici acolo n-aş găsi liniştea, cel mai probabil. Pentru că, aşa cum spunea John Donne: „niciun om nu este o insulă, nu-şi este sieşi de-ajuns; fiecare om e o fărâmă de continent, o bucată de ţărm…” Dar nu cred că dacă marea ar smulge o bucată de ţărm continentul ar suferi şi nici bucata de ţărm n-ar fi cuprinsă de nelinişte, aflată în voia apelor şi a furtunilor. Dimpotrivă: pierdută, în mijlocul oceanului nesfârşit, şi asurzită de vuietul valurilor şi-ar găsi, poate, liniştea.