De la musique avant toute chose

Principiul enunțat de Verlaine se referea la muzică, desigur, considerată de acesta, similar lui Schopenhauer, drept ”arta artelor”. Nu spun că nu-s de acord cu aceștia. Ba spun: nu sunt de acord – arta artelor este poezia. Dar nu poezia în înțelesul ei modern, ci poezia așa cum a fost ea înainte de denaturarea sa prin introducerea infamiei numită ”vers alb” – nimic altceva decât o expresie a trândăvelii, a lipsei de inspirație, când astfel oricine, sprijinindu-se de o idee sau de senzația unei idei, putea să arunce cuvinte pe hârtie și să spună: poezie. Pentru că poezia, având ritm și rimă, este adevărata muzică. Poezia care poate crea acorduri în mintea celui care o ascultă fără ca toate cuvintele să aibă înțeles – la fel ca muzica.

Desigur, muzica are avantajul că poate fi înțeleasă în întregime în condițiile absenței cuvintelor, fiind astfel transnațională: o simfonie are același înțeles și în Japonia, și în Germania, și în România. Dar muzica poate purta, într-o anumită măsură, doar sensuri abstracte, nelămurite pe deplin (sigur, numai atunci când este neînsoțită de cuvinte), vorbind mai mult acelei părți iraționale a sufletului. Poezia, atunci când cel care o ascultă înțelege foarte bine limba, are în schimb posibilitatea de a purta idei concrete, clare, vorbind în aceeași măsură atât iraționalului, cât și raționalului din noi. Dar poezia adevărată, cu ritm și rimă, poate atinge sufletele și atunci când nu înțelegi vreun cuvânt. Însă nu toate limbile lumii au în ele această posibilitate. Să ne gândim, de pildă, la limba latină. Bineînțeles, este o limbă veche, moartă, în ea s-au scris multe poezii, proză, tratate etc., dar ceva îi lipsește (sau, mai degrabă, are în plus: prea multe silabe în cazul multor cuvinte) pentru a obține muzicalitatea necesară. Există o anumită duritate, intransigență mai degrabă, care face latina mai potrivită pentru limbajul filosofiei sau pentru cel al tratatelor de drept.

Musa, mihi causas memora, quo numine laeso,
quidve dolens, regina deum tot volvere casus
insignem pietate virum, tot adire labores
impulerit. Tantaene animis caelestibus irae?

Simplici myrto nihil adlabores
sedulus, curo: neque te ministrum
dedecet myrtus neque me sub arta
vite bibentem.

M-am făcut înțeles? Nu sunt multe limbile lumii care permit obținerea unei poezii adevărate. Iată, de exemplu, cum și germana eșuează în această privință:

Wer nie sein Brot mit Tränen aß,
Wer nie die kummervollen Nächte
Auf seinem Bette weinend saß,
Der kennt euch nicht, ihr himmlischen Mächte!

Germana pare mai potrivită pentru înjurături, nu-i așa? Nici rusa nu excelează la poezie, în pofida existenței lui Pușkin. Pușkinienele sună foarte bine traduse în limba română, dar în rusă…

Чем меньше женщину мы любим,
Тем легче нравимся мы ей,
И тем ее вернее губим
Средь обольстительных сетей.

Rusa pare și aceasta destinată pentru alte lucruri; poate pentru cântece la beție sau marșuri.

Cu toate acestea, ceea ce spun izvorăște din subiectivism; cum nici nu poate fi altfel – toți oamenii văd lucrurile prin propria lor lentilă. Am ascultat însă poezii din care n-am înțeles un cuvânt, căutând muzica, în limbi pe care le agreez fonetic, precum araba, turca sau pahlavi; în limbi din care știu o sumă oarecare de cuvinte, precum finlandeza sau greaca veche; în limbi din care înțeleg destul de multe cuvinte, precum rusa, latina și germana; sau în limbi din care înțeleg cea mai mare parte, precum spaniola, italiana, franceza sau engleza. Mărturisesc că doar în franceză și engleză am găsit ceea ce căutam, deși Kalevala mi-a lăsat o impresie destul de bună. Găsesc asta oarecum ciudat, pentru că, adesea, poeziile în franceză nu au un ritm foarte reușit; dar preferința pentru limba franceză a fost mereu slăbiciunea mea inexplicabilă.

Dārom andarz-ē az dānāgān
az guft-ī pēšēnīgān
Ō šmāh bē wizārom
pad rāstīh andar gēhān
agar ēn az man padīrēd
bavēd sūd-ī dō gēhān
Pad gētī vistāx ma bēd
was-ārzōg andar gēhān
če gētī pad kas bē nē hišt-hēnd
nē kūsk ud nē xān-u-mān.

Mieleni minun tekevi, aivoni ajattelevi
lähteäni laulamahan, saa’ani sanelemahan,
sukuvirttä suoltamahan, lajivirttä laulamahan.
Sanat suussani sulavat, puhe’et putoelevat,
kielelleni kerkiävät, hampahilleni hajoovat.

Courte tâche! La tombe attend; elle est avide!
Ah! laissez-moi, mon front posé sur vos genoux,
Goûter, en regrettant l’été blanc et torride,
De l’arrière-saison le rayon jaune et doux!

Quand vous serez bien vieille, au soir, à la chandelle,
Assise auprès du feu, dévidant et filant,
Direz, chantant mes vers, en vous émerveillant:
Ronsard me célébrait du temps que j’étais belle.

La final, căutarea mea subiectivă a ajuns la concluzia că engleza este limba perfectă pentru poezie, urmată îndeaproape de limba română. Forma cuvintelor, accentul, sensul, toate acestea creează posibilități deosebit de variate de ritm și rimă. Româna are, indubitabil, dezavantajul unui număr insuficient de cuvinte, ceea ce determină accentuarea stranie a unor cuvinte – o forțare a naturii. Însă, la urma urmei, limba care îți este cea mai apropiată sufletește, aceea este limba perfectă pentru poezie. Pentru mine, aceasta este limba noastră.

These lips are mute, these eyes are dry;
But in my breast and in my brain,
Awake the pangs that pass not by,
The thought that ne’er shall sleep again.
My soul nor deigns nor dares complain,
Though grief and passion there rebel;
I only know we loved in vain –
I only feel – Farewell! – Farewell!

Take this kiss upon the brow!
And, in parting from you now,
Thus much let me avow-
You are not wrong, who deem
That my days have been a dream;
Yet if hope has flown away
In a night, or in a day,
In a vision, or in none,
Is it therefore the less gone?
All that we see or seem
Is but a dream within a dream.

Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinți:
E-ntunecoasa renunțare,
E umbra dulcilor dorinți.

Te duci, ș-am înțeles prea bine
Să nu mă țin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Dormeau adânc sicriele de plumb,
Și flori de plumb și funerar veștmânt –
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, și-am început să-l strig –
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.

Posted in Digresiuni | 4 comentarii

Împotriva lui Spinoza

15 august 1869

Aşa cum am spus anterior, voi introduce în memoriile mele micul eseu al iepurelui, îndreptat împotriva lui Spinoza. Nu voi comenta ceea ce spune iepurele, ci mă voi mărgini să-i redau opiniile. Animăluţul a insistat să-i trec la sfârşit numele, şi anume Manfred Antonovici Mamonov. Mi-a spus că a purtat acest nume atunci când era, mai întâi, medicul personal al ţarului, şi apoi, psihiatru la o clinică din Viena. Când l-am întrebat care ţar, mi-a răspuns zâmbind: „al Rusiei”. Nu a vrut să-mi ofere detalii, dar am o bănuială că ţarul era Ivan Vasilievici. De asemenea, când am observat că numele Mamonov aduce cu Mamona, a spus: „O coincidenţă doar. Mamonov este un nume des întâlnit în Rusia. Tata era rus, iar mama era din Saxonia.” Fără a mai adăuga ceva, prezint în continuare eseul iepurelui.

Despre Spinoza pare suficient să spunem că a fost metafizician, pentru a încheia discuţia: a fi metafizician în filosofie este asemănător cu a fi astrolog. Dar nu îi putem imputa această slăbiciune, care era inerentă acelor vremuri şi, oricum, nu putea să meargă prea departe de maestrul său, Cartesius, chiar dacă la bătrâneţe a părut să înţeleagă eroarea dualismului materie-spirit. În plus, înainte să-şi ia numele de Benedictus, numele dat de părinţii lui Spinoza copilului lor era Baruch, iar rădăcinile educaţiei sale în spiritul iudaic nu puteau să nu lase urme.

Una dintre aceste urme era reprezentată de concepţia absolut greşită că animalele sunt lucruri (Cartesius, la rândul său, le considera maşini), care există numai şi numai pentru folosul nostru, şi nu drept ceea ce sunt: forme de viaţă, cu aceleaşi drepturi de a trăi pe această planetă ca şi oamenii. Ba chiar am putea spune că, în calitate de Bestia Suprema, fiinţa care a ajuns în vârful piramidei trofice prin inteligenţa, pe de o parte, şi ferocitatea sa, pe de altă parte, ridicându-se deasupra tuturor dobitoacelor, deasupra naturii, elevându-se prin raţiune deasupra instinctelor animalice, omul capătă şi o responsabilitate de a proteja restul speciilor, de a crea sanctuare în care acestea să vieţuiască – este datoria sa morală să facă asta.

Spinoza n-a înţeles acest lucru; nu s-a ridicat prea mult deasupra animalelor, postulând că omul, din principiu, trebuie să-şi urmărească numai propriul său folos. Concepţia sa este contaminată de iudaism, văzând omul ca fiinţă care deţine dreptul divin de exploatare a lumii. Nu este departe de gândirea creştină, din care îşi hrănea şi Cartesius ideile, via Vechiul Testament: cartea sfântă a evreilor, îmbogăţită cu câteva cărţi apocrife, în viziunea iudeilor. De altfel, esenţa interioară a lumii este numită de Spinoza, într-o manieră deloc subtilă,  ”Deus”.

Cele de mai sus pot fi atribuite unei condiţionări comportamentale din copilărie, ştiindu-se că omul se descotoroseşte cu greu de ceea ce învaţă în primii săi ani de viaţă. Dar Spinoza nu străluceşte nici în ceea ce priveşte etica, privitor la relaţiile interumane. Citind o lucrare filosofică, destul de recent apărută prin Germania (1818/1844), Die Welt als Wille und Vorstellung, scrisă de un ins care nu rupsese gura târgului pe când trăia, dar care a ajuns, la fel ca mulţi alţii, să fie apreciat post-mortem, pe numele său Arthur Schopenhauer, am primit confirmarea unor observaţii mai vechi de-ale mele, Schopenhauer indicând şi el unele vicii ale lui Spinoza. Astfel, din lucrarea lui Spinoza Tractatus theologico politicus (1770), desprindem o idee monstruoasă, amintindu-ne de felul în care se purtau negocierile între cetăţile Greciei Antice, şi anume: Unusquisque tantum juris habet, quantum potentia valet (Fiecare are atâta dreptate, câtă putere are). Aşadar, Spinoza vede dreptatea ca aparţinând întotdeauna celui mai puternic. Aici urmează îndeaproape ceea ce Hobbes numeşte ius naturale (dreptul natural), fără a face distincţia între lumea animalelor şi lumea omenească. Societatea umană nu este, prin urmare, condusă de drept, ci de nedrept, de forţa fiecăruia, fie că vorbim de cea fizică sau politică.

Spinoza reiterează această idee injustă şi în ceea ce numeşte, ironic de-a dreptul, Ethica, ordine geometrico demonstrata (1777, publicată postum): Imo quia uniuscuiusque ius virtute seu potentia uniuscuiusque definitur, longe maius homines in bruta, quam haec in homines ius habent (Ba mai mult, cum dreptul fiecăruia este definit de virtutea sau puterea sa, oamenii au drepturi mult mai mari asupra bestiilor [animalelor] decât au bestiile asupra oamenilor.) Asta ca să nu credem că gândirea sa a suferit vreo îmbunătăţire în ceea ce priveşte aspectul moral de-a lungul timpului, atât în ceea ce priveşte dreptatea, cât şi dreptul de viaţă şi de moarte al oamenilor asupra animalelor.

Însă poate cea mai mare eroare a lui Spinoza este felul în care priveşte dragostea. Pentru Spinoza, dragostea nu există: aceasta este totuna cu dorinţa, cu pofta animalică, irepresibilă, determinată de gonade, în scopul reproducerii sexuale. Pentru a afla motivul pentru care acesta era incapabil de a pătrunde un fenomen precum dragostea, trebuie înţeles mediul din care provenea Spinoza. Vorbim aici, din nou, de originea sa iudaică, de faptul că evreii, prin natura situaţiei lor în Europa medievală, lipsiţi de dreptul de proprietate asupra terenurilor, forţaţi să practice anumite meserii, erau adesea fie cămătari, fie negustori, fie ambele. Iar în lumea negustorilor şi cămătarilor, singurul lucru valoros este banul; orice este de vânzare, pentru preţul potrivit; căsătoriile au loc numai prin aranjament – aportul soţilor trebuie să fie asemănător; nu există loc sau timp pentru dragoste, iar astfel de întâmplări sunt condamnate, deseori aspru pedepsite, ajungându-se până la alungarea din comunitate, ceea ce însemna sărăcie, pribegie, chiar moarte. Ieşit dintr-o astfel de lume complet mercantilă, şi intrat în lumea rece a raţionamentelor filosofice (filosofia nu înseamnă exaltare), Spinoza nu putea considera dragostea ca fiind altceva decât dorinţă.

Iarăşi, Spinoza comite greşeala de a uita de faptul că omul este o fiinţă raţională, neridicându-l, nici în această privinţă (a dragostei), deasupra dobitoacelor. Aşa cum animalele sunt conduse numai de dorinţă, şi omul, crede Spinoza, este purtat de dorinţă: dragostea nu există. Cu alte cuvinte, Spinoza neagă existenţa voinţei de a iubi. Şi ce poate fi mai ruşinos decât un astfel de spirit mărginit la lumea sa austeră şi materialistă?

Manfred Antonovici Mamonov

Posted in Daimon Q. | 8 comentarii

Cel mai credincios animal domestic

14 august 1869

Cum, iepure? Nu, nu este femeia. Adorabil, acest animăluţ. Adesea întrebările şi afirmaţiile sale par a fi încărcate de naivitate – uneori pare de-a dreptul prostănac -, dar sunt atât de subtile şi, în acelaşi timp, grosolane, şi dau dovadă de o rară vivacitate a spiritului. Şi apoi, strică totul printr-un râs, care, deşi este sănătos, este un amestec straniu de prostie, jovialitate şi răutate – aceste atribute fiind atât de des întâlnite şi la specia omenească.

Îmi aduc aminte cum, în urmă cu doi ani, într-o seară răcoroasă de septembrie, mama a venit în vizită şi m-a anunţat că mititelul a murit. M-am mirat oarecum, dar şi uitasem că mica fiinţă împlinise deja şapte anişori încă din iunie. Cum mai trece vremea! Apropo, se fac tot şapte ani la primăvară de când am ajuns în această maison de santé. Dar să revin la iepure… Da, mama mă anunţase că a murit. M-am întristat puţin – iepurele era o prezenţă agreabilă; dar m-am simţit şi uşurat de faptul că acel mic asasin a ieşit din viaţa mea. Însă destinul crud nu-şi jucase ultima sa carte în ceea ce priveşte relaţia mea cu animăluţul.

A doua zi, spre seară, mă trezesc cu iepurele la fereastră. Am rămas siderat: parcă murise! S-a strecurat cu multă dibăcie printre gratiile ferestrei, prin care abia îmi încăpea braţul ceva mai sus de cot. Vă miraţi? Am uitat să vă spun că nu este un iepure normal, ca să zic aşa, mititelul este chiar un mititel: este un demn urmaş al Lapin de Nicard, având o superbă blăniţă de culoare gri-albăstrui. Când stă în bătaia soarelui, blăniţa lui aruncă reflexe fantastice de culoarea cerului înnorat. L-am întrebat atunci cum se face că este încă viu. Năzdrăvanul mi-a reamintit, pe un ton şugubăţ, despre vremurile când îmi povestea că este nemuritor, mirându-se totodată de mirarea mea. Da, uitasem şi asta: poveştile iepurelui demonic despre imortalitatea sa. L-am confruntat atunci cu spusele mamei mele, la care mi-a replicat, plictisit, că bătrâna pur şi simplu nu vede bine, că el a lăsat o cârpă albastră în cuşcă şi a zbughit-o, iar aceasta pesemne a îngropat cârpa cu pricina, crezând că este el. Nu mai ştiam ce să zic – povestea iepurelui părea verosimilă.

De atunci, creatura îşi petrece vremea cu mine. Avem tot felul de discuţii, mai ales despre filosofie. Iepurele are un dinte împotriva lui Spinoza, ceea ne face să ne contrazicem deseori. Mie îmi este clar că Spinoza este cel care i-a arătat calea lui Leibniz, cu optimismul său, cu lumea aceasta care este cea mai bună dintre toate lumile posibile, şi ce dovadă mai clară putem avea în această privinţă decât să privim pe fereastră? Iată, chiar în această clipă, micul trib de vrăbiuţe ţopăie printre crengile stejarului nostru. Ce lume frumoasă! Sigur, iepurele nu-i de acord, spune că vrăbiile sunt nişte creaturi tâmpite şi lacome, copacii sunt plini de omizi scârboase, iar împotriva lui Spinoza a scris chiar un mic eseu, de vreo două pagini, pe care-l voi insera în aceste memorii mai târziu, ca o dovadă a elocvenţei şi coerenţei acestui blănos mic.

Chiar dacă petrecem împreună clipe frumoase, iepurele, din motive pe care pot numai să le bănuiesc, a ales să rămână nevăzut pentru ceilalţi, tăinuindu-şi prezenţa. Am vrut să-i stric ploile, într-o dimineaţă în care doctorul Counelle îşi făcea vizita sa matinală, iar iepurele se ascunsese, aşa cum făcea întotdeauna, sub pat. I-am spus lui Counelle despre iepure. Acesta a mijit ochii, a îngăimat un ”hm, interesant”, şi-a notat ceva în carneţel şi apoi m-a îndemnat să-i mai spun câte ceva despre iepure. I-am spus să privească sub pat, ca să se convingă. A clipit de câteva ori, dar la insistenţele mele ne-am aplecat şi am privit împreună sub pat. Am fost surprins: iepurele nu era acolo. Când m-am ridicat, am reuşit să văd cu coada ochiului o urmă de blăniţă albăstruie, strecurându-se printre gratiile ferestrei. Am strigat atunci la Counelle: ”Priviţi! Afurisitul tocmai iese pe fereastră!”

M-a privit grav pe deasupra ochelarilor şi am mers împreună la fereastră, dar iepurele era de negăsit. Afurisitul cred că se strecurase pe când vorbeam cu Counelle spre fereastră, se ascunsese în dosul biroului la care scriu acum, şi când noi ne-am uitat sub pat, o tulise afară. I-am înţeles jocul imediat: încearcă să mă scoată nebun!

După asta, Counelle mi-a spus, pe un ton marţial, că dacă voi continua să am asemenea vedenii, cu iepurele, prezumtivul asasin al soţiei mele (”prezumtiv” a spus Counelle, eu ştiu că este de-adevăratelea), va fi nevoit să-mi administreze medicamentaţie serioasă, pe lângă un tratament intensiv cu duşuri reci. Am sesizat pe loc pericolul şi i-am spus că am glumit, că am vrut să-i joc o farsă, pentru că eram puţin cam plictisit. M-a crezut, şi m-a admonestat pentru ”farsa puerilă”, aşa cum a numit-o el.

Mai târziu, iepurele a revenit în cameră, cu un rânjet malefic pe chip, amuzându-se de ceea ce făcuse şi spunând: ”Ce să vezi, nici urmă de iepure!” Aici trebuie să precizez că este un animăluţ foarte curat: iese mereu pe fereastră, pentru a-şi face nevoile. De asemenea, tot de afară îşi procură şi hrana, cu excepţia iernii, când mănâncă din legumele şi fructele mele. Pe lângă asta, susţine el, şi-a făcut o vizuină la marginea pădurii de lângă pensiunea noastră, unde doseşte mereu fân. Aşa se explică faptul că menajera nu găseşte vreodată urme de iepure prin cameră. Şi prin urme, sper că înţelegeţi ce anume am vrut să spun.

Hm… Iată însă cum am divagat, pornind de la o idee despre cel mai credincios animal domestic şi ajungând la infamul de iepure. Ce vreţi, mititelul este singurul care mă mai ajută să-mi alung plictiseala, oricâtă răutate s-ar ascunde într-însul. Şi tot el a fost prilejul să-mi întrerup memoriile, care ar fi trebuit să fie lineare, cu o analepsă şi chiar o prolepsă (aţi aflat astfel că au trecut aproape şapte ani de când sunt aici). Cât despre cel mai credincios animal domestic, voi relua această idee altcândva, acum mi s-a făcut destul de somn; iar eu nu ratez vreodată ocazia unui somn bun.

Daimon Q.

Posted in Daimon Q. | 6 comentarii

Necesitatea duelului

L-am numit adesea pe Puşkin prost (mă rog, adesea însemnând de cel mult cinci ori); prost pentru că a avut mania duelului şi a murit atât de tânăr, pentru o damă, când ar mai fi putut să trăiască şi să mai scrie atâtea şi atâtea şi, cine ştie, poate ar fi scris ceva chiar mai frumos decât Evgheni Oneghin. Dar dacă duelul ar mai fi fost permis, eu aş fi fost mort mult mai de tânăr decât Puşkin, pentru că nu suport mitocănia şi aş fi provocat la duel fiecare mojic întâlnit în cale.

Lumea a devenit un loc ticsit de bădărani, care îşi exhibă proasta creştere şi îţi mai şi râd în nas după asta. Se întâmplă acest lucru pentru că am rămas fără un important instrument de control al impertinenţei, al nesimţirii: duelul. În vremurile apuse, când erai jignit sau când cineva îţi jignea o rudă de sex feminin, mergeai la acel ins, eventual îl pălmuiai şi făceai schimb de informaţii personale, stabilind totodată şi locul duelului: „Te aştept mâine, la şapte dimineaţa, în crângul cutare. Martorii mei sunt X şi Y.” Dacă insul nu venea, era dezonorat şi nu mai îndrăznea în veci să fie mitocan în public, fiind oricum arătat cu degetul, numit laş nenorocit, otreapă, şi fiind ocolit de lumea bună, lăsat să se întoarcă acolo unde îi este locul: în canale.

Astăzi, aşa ceva nu mai este posibil; iar mitocanii prosperă. Din acest motiv, militez pentru reintroducerea duelului, pentru legalizarea acestuia. Aşa am mai scăpa de aceste lepre necivilizate. Pentru că, până la urmă, orice mojic, oricât de bine s-ar pricepe la dueluri, îşi va găsi naşul.

Dar care să fie cea mai bună modalitate de duel? Pistolul oare? Însă ce se întâmplă dacă unul dintre adversari este la primul duel, iar celălalt este la al douăzecilea şi mai este şi militar de profesie? Le interzicem atunci militarilor, celor care trag cu arma în cadrul profesiei lor, să participe la dueluri. Şi ce ne facem dacă tocmai aceştia, profitând de acest lucru, sunt cei mai mari bădărani? Ajungem la imposibilitatea duelului şi la proliferarea grosolăniei. Să renunţăm atunci la arme şi să ne duelăm prin cuvinte! Însă cum s-ar putea duela în condiţii egale scriitorul cu gunoierul sau poetul cu inginerul? Stabilim că duelul nu poate avea loc decât între inşi cu profesii similare? Şi iarăşi, avem imposibilitatea duelului şi infestarea lumii cu ţopârlani.

Distingem aici un posibil tipar: pentru ca un duel să fie complet onest, adversarii trebuie să aibă capacităţi cognitive şi/sau fizice şi abilităţi dobândite asemănătoare, trebuie ca niciunul să nu poată avea un avantaj net asupra celuilalt – nu putem să îl punem la trântă pe un ins cântărind 55 de kilograme, profesor de literatură, cu unul de 120, care mai este şi luptător de greco-romane; ar fi absurd. Şi atunci, ce putem face? Din păcate, cum nu putem asigura aceste condiţii, oamenii fiind, ori de la natură, ori prin educaţie, inegali, suntem nevoiţi să abandonăm ideea necesităţii duelului, să-l lăsăm pe Puşkin să-şi doarmă somnul netulburat, fără a-l mai numi prost, şi să lăsăm lumea aşa cum este: un loc prielnic bădărăniei.

Posted in Jurnal | 15 comentarii

Timpul

Mă lupt cu timpul şi pierd lupta veşnic inegală. Aş vrea să dorm, dar timpul nici de asta nu-mi ajunge. Un ritm mi se încheagă-n minte: dar versul nu vrea să pornească şi suta de poeme nicicând nu va fi atinsă. Mereu ţes planuri şi la capăt nu le duc – de teamă: ce voi face odat-acestea încheiate? Vorbele curg… Dar nu aşa îmi curg ele-n minte: acolo nu-s nici virgule, nici puncte, nici paranteze sau semne de-ntrebare. Să eludăm gramatica? Fie.

Când vorbele-n cap aleargă şi încearcă afară să se strecoare nemijlocit fără sintaxă fără logică dar ştiu că tu le înţelegi pentru că de asta eşti aici nu ai citi ceea ce nu înţelegi iar ceea ce umblă prin mintea mea îţi este acum oferit în formă brută nu în premieră nu pentru ultima oară pentru că probabil voi mai scrie dar nu voi scrie aşa Adică aşa dacă unii au voie eu de ce nu aş avea lipseşte semnul de întrebare lipsesc toate semnele oricum nu contează recitind pentru o clipă ritmul tărăgănat m-a enervat şi am decis să închei aici.

Am nevoie de mai mult timp. De mult mai mult timp. Ştiu ce aş face cu acesta; dar poate mint şi nu aş face asta. Iar timpul se scurge implacabil şi în curând voi resimţi din plin că este tot mai puţin acel timp care mi-a mai rămas, dacă nu cumva am început deja să fiu apăsat de asta. Şi prima moarte – când ştii că nimic din ceea ce ai vrut n-a prins fiinţă – este poate mai cruntă decât a doua moarte. Şi nu poţi evita prima moarte; poate dacă ai norocul unei morţi subite, la o vârstă la care nu te-ai aştepta, când încă mai ai speranţe vane că vei putea scăpa de prima moarte, când încă mai ai aşteptări de la viaţă, când încă mai eşti…

Posted in Gânduri | 5 comentarii

Nelămurire şi lămuriri

Ce anume este acel lucru care îi face pe oameni să creadă că alţii mint atunci când afirmă ceva? Este oare faptul că şi ei fac asta – şi ei mint adesea? Pare firesc; dacă eu mint, atunci mă aştept ca şi persoana de lângă mine sau pe care o întâlnesc ocazional să aibă apucături asemănătoare. Şi, la urma urmei, nu sunt toţi oamenii mincinoşi? Muritori şi mincinoşi.

În altă ordine, de idei, dacă ai venit aici în căutarea unor cuvinte roz, nu este locul potrivit. Crede-mă pe cuvânt, ştiu despre ce vorbesc: eu scriu aici. Şi nu imit pe nimeni. Chiar dacă uneori se întâmplă să fiu contaminat de ritmul unei cărţi pe care o citesc la momentul în care scriu o postare, asta nu înseamnă că imit stilul acelui scriitor. Trebuie să înţelegi că acel ritm se creează în mintea mea – alţii ar putea să audă un ritm diferit, iar gândurile izvorâte încă sub influenţa acelui ritm nu seamănă cu stilul în care a fost scrisă cartea. Eu nu sunt un imitator.

Bine, dar de ce nu sunt cuvintele roz? Viaţa este scurtă. Mulţi oameni tropăie în ritmul muzicii, cântă cântecele deşucheate şi-şi toarnă bere pe gât bucurându-se de viaţă. Alţii nu fac asta, ci stau şi numără stelele şi se întreabă de ce aici, de ce acum, de unde şi încotro. Mulţi oameni cred că vor trăi şi după moarte. Alţii nu cred. Eu aş putea fi unul dintre cei de mai sus. Dar aş putea şi să nu fiu. De aceea cuvintele mele nu sunt roz. Cum, n-ai înţeles? Lasă asta, dacă îţi plac vorbele mele şi tu îmi eşti drag(ă). Asta este important. Şi demonii îi iubesc pe cei care îi iubesc pe ei. Iar dacă nu îţi plac vorbele mele…  Ei, dar de ce le citeşti atunci? Spaţiul virtual este atât de mare… Mai caută! Poate vei găsi ceea ce îţi place.

Ştiu, acest gen de oameni, care nu scriu cuvinte roz, este insuportabil. (N-am mai spus asta?) Dar nimeni nu este ţinut cu forţa unde nu vrea să fie. Mă rog, cei mai mulţi nu sunt ţinuţi cu forţa… Sau măcar o parte. Lăsând asta, trebuie spus că genul există. Trebuie să existe. Nu putem fi cu toţii frivoli şi iubitori de uşurătate. Nu putem cânta cu toţii acel cântecel vulgar atât de plăcut pentru urechile sensibile şi fine ale lumii. Eu sunt aici, de multe ori, să-mi vărs otrava; să-mi aduc o umilă contribuţie la marea masă a cuvintelor şiroind din resentiment; să lovesc crunt în cei care se cred superiori prin faptul că ei înţeleg lucruri aflate în sferele înalte şi intangibile ale cogniţiei; să devoalez absurditatea care se pretinde înger de marmură; să… Ajunge pentru azi.

Posted in Personale | 17 comentarii

A paisprezecea mierlă

Un roman care se citeşte lent, în care găseşti sensuri sibilinice, un roman care trece dincolo de literatura ca ”passe-temps” sau dominantul ”entertainment” început în secolul al nouăsprezecelea şi sfârşit odată cu Joyce, Woolf sau Faulkner, dar continuat la periferia cititului, de către cei neinstruiţi. Dar care este acel roman? Oricare. Majoritatea celor pretins-esoterice, începând cu perioada sus-amintită. Ţinta acestuia este cititorul-snob, insul superficial aflat în căutarea ruperii de cotidian, de tradiţie, de tot ceea ce este vechi, cu o singură dorinţă, camuflată atent sub un aer doct, sub o faţadă mincinoasă, menită să ascundă viermii banalului, redusă la un singur cuvânt: exces.

Căutăm sensuri? Sunt treisprezece feluri de a vedea o mierlă şi fiecare dintre acestea este din perspectiva greşită. Felul corect de a vedea acea mierlă este al paisprezecelea, şi care este mereu altul, mereu posibil fals, dar mereu posibil corect. Decadenţa literaturii sau literatura decadentă? Acest aspect nu este important, scriitorul s-a eliberat deja de norme, ceea ce scrie el are sens oricum, chiar dacă nu are şi sunt doar cuvinte aruncate pe hârtie. Literatura nu putea să urmeze o altă direcţie decât gândirea care neagă realitatea, aceşti gânditori căzând în aceeaşi eroare circulară ca şi cei de dinaintea lor, crezând, prin absurd, că dacă realitatea nu poate fi dovedită că există, poate fi dovedită că nu există; nu putea urma o altă direcţie decât arta, dezobiectualizată, supusă unui proces radical de reducţie, de la formă, la culoare eliberată, la non-formă, la non-sens – o geometrie riemanniană aruncată pe pânză printr-un efect de rotire circumvoluţionară.

Avem, aşadar, literatura nouă: eliberată de sintaxă, de punctuaţie sau chiar de logică. Cititorul este rugat deseori să participe: nu este ceea ce crezi că este, mai bine încearcă tu să găseşti un sens. L-ai găsit? Acesta este sensul corect. Cuvintele noastre sunt ceea ce vrei tu să fie. Şi voilà: citirea unei cărţi ne schimbă viaţa; găsim acel lucru pe care l-am căutat mereu; cartea este memorabilă; cum de nu a primit autorul Premiul Nobel? L-ar merita, cu siguranţă. Şi x-ulescu spune asta, iar x-ulescu este un mare critic literar. Gramatica, logica? Suntem prea mari pentru a fi încorsetaţi de astfel de limite. Şi, la urma urmei, limbajul este, aşa cum spunea un nebun de prin Germania, o închisoare. Să ne eliberăm şi de limbaj! Noutate absolută: romanul fără cuvinte! Cum? Carte de colorat? Detractorilor! Filistinilor! Voi nu înţelegeţi încotro trebuie să meargă literatura, arta în general. Nu mai avem ce discuta!

Posted in Digresiuni | Lasă un comentariu

Ca un demon înfrânt

Am ratat ocazia ca anul acesta vizita anuală în locurile copilăriei mele să aibă loc în luna lui cuptor şi aceasta se va amâna, cel mai probabil, prin septembrie: un tur rapid de patru zile, o zi pe drum şi o altă zi pe alt drum, drumul de revenire, fără să mai simt vreo tresăltare, nici măcar la gândul că spiritul tău neînfrânt, cel care mi-ai fost aproape-tată, străjuieşte acel loc, implacabil, neschimbător, ameninţător faţă de cei care l-ar putea contamina, înstrăina, împărţi sau distruge. Dar oare eşti acolo, tu, care ai fost înfrânt încă din timpul vieţii de viaţă, şi nu din vina destinului orb, neiertător, crud, ci din propria voinţă, din propria slăbiciune, din acea patimă care se insinuează în inima tuturor bărbaţilor care trăiesc pe acele meleaguri şi care, mai devreme sau mai târziu, cedează chemării ispititoare a demonului bahic, uitând de greutăţi, de moarte, de familie şi de viaţă; iar eu am rămas cu acea întrebare nepusă: de ce atunci, de ce după vârsta de patruzeci de ani, de ce nu mai devreme; ce anume s-a întâmplat atunci de te-a făcut să aluneci pe panta beţiei, până acolo încât acest lucru să devină definitoriu pentru tine, şi până şi atunci când propriile greşeli, propriile slăbiciuni te-au adus în situaţia de a nu mai putea vorbi, de a-ţi proiecta cuvintele în afara cutiei craniene, lucru de natură a genera frustrări şi retragere în tăcerea gândurilor proprii, depărtare de lume şi de cei dragi, cu o singură fiinţă încă încercând şi reuşind să străpungă acea carapace a tăcerii în care te înfăşuraseşi, în rarele tale evadări să mergi tot la cârciumă, să bei şi să uiţi, deşi nu puteai uita, pentru că nu te puteai părăsi vreo clipă, fiind mereu acolo, cu tine, în tine şi cu nimeni altcineva – iar eu n-am mai mai apucat să pun acea întrebare, deşi nu cred c-aş fi aflat un răspuns mulţumitor, şi nici tu nu ştiai de ce şi pur şi simplu ai început să bei tot mai mult, să-ţi placă tot mai mult acea senzaţie de ameţeală, de toropeală, de uitare de sine, de eliberare de durere, de rău, de orice şi de oricine, deşi mai târziu, cu toate că ştiai că nu puteai fugi de tine, mai turnai acel lichid purificator, chiar dacă îşi pierduse scopul, îşi uitase şi acesta menirea de altădată, iar când te trezeai erai tot acolo, tot incapabil să-ţi exprimi gândurile către alţii şi ştiai că următoarea ocazie nu va mai veni prea devreme; iar asta nu mă ajută cu ceva şi rămân cu acel apăsător: de ce?

Ştiu însă că nu veghezi acolo, tu fiind învins de viaţă şi apoi spulberat de moarte, şi am ştiut că nu vei mai fi încă de la acel ”ne vedem la vară”, când ai zâmbit stingher, ironic chiar, tu ştiind că nu mai eşti deja acolo, că spiritul tău fusese de mult alungat din acele locuri şi ceea ce mai rămăsese în urmă era doar o umbră care trăgea să moară, o umbră pe care nimic n-o mai putea ţine în acele locuri, o umbră care, încă dinainte să fie umbră, nu iubise acel pământ, nu se ataşase suficient de puternic de acel loc, deşi acea casă fusese clădită cu mâinile tale, ale tale şi ale mamei, iar în puţinele mele vizite de după, între acei pereţi bântuiţi de tic-tac-ul supărător al vietăţii numită şarpe de casă, un zgomot care nu mi-a adus vreodată liniştea, ci m-a deranjat, ştiind că-n acei pereţi se ascunde ceva viu, ceva ce poate ieşi la suprafaţă, ceva care se târăşte, ceva unduitor, rece şi vâscos, cu o atingere dezgustătoare, nedorită, ceva de care mereu m-am temut – şi acel bătrân ticăit s-a auzit întotdeauna, chiar şi la ultima vizită, neobosit, aşteptând parcă să moară odată cu bătrâna casă – nu am simţit vreo prezenţă apăsătoare, zdrobitoare, acel ceva monstruos, din altă lume şi totuşi aici, şi care să-mi dea certitudinea că nu ai plecat, că nu vei pleca vreodată, pentru că acolo este locul tău, chiar şi după ce acei pereţi şi acea casă se vor prăbuşi, iar locul le va fi luat, poate, de alţi pereţi şi de altă casă. Nu, nu am simţit asta, pentru că tu nu mai eşti acolo; tu n-ai iubit acel pământ şi acea casă, măcar că ieşise din mâinile tale, la fel cum n-ai iubit nici celelalte lucruri ieşite din mâinile tale, toate acele lucruri din lemn, toate acele butoaie, care au ajuns la atâţia alţii şi poate că mai sunt încă, rămase ca nişte vestigii a ceea ce ai făurit odată în această lume, la fel cum sunt şi copiii şi nepoţii tăi – urme ale vieţii pe care ai trăit-o şi pe care ai lăsat-o să te doboare; tot urme ale vieţii tale fiind şi acele butoaie, pe care le-ai iubit mai puţin decât vinul adăpostit de ele, acel vin care te făcea să vrei să trăieşti, deşi tu nu trăiai, ci te lăsai devorat de viaţă şi mă lăsai căutând răspuns la o întrebare pe care n-am mai pus-o, poate ştiind că nu-mi va plăcea răspunsul şi este mai bine să crezi că a fost ceva acolo şi nu ai fost doar un om la fel ca mulţi alţii – nu supraomul pe care l-aş fi dorit, ci un om slab, un om la fel ca tatăl tău, ca tatăl lui, ca toţi taţii noştri şi mamele noastre, şi fraţii noştri şi surorile noastre: un om ca mine şi ca toţi oamenii care vor trăi pe acest pământ.

Aş fi vrut însă atât de mult să-ţi simt prezenţa inexplicabilă, inextricabilă, dincolo de viaţă, dincolo de pământ, ca un paznic etern şi dătător de speranţă al acelui loc, oferind siguranţă tuturor celor ieşiţi din sângele tău, din sângele tău de bărbat obişnuit cu moartea, pentru că, în timp ce femeile se ascundeau în casă şi îşi astupau urechile, tu, ca întregul şir de bărbaţi care fuseseră înaintea ta, eliberai sângele viu şi cald din arterele porcului, ştiind că n-ai încotro, că acel animal nu este viu, nu a fost vreodată, că singurul lui rol era, din clipa în care s-a născut, să-ţi hrănească familia pe timpul iernii, şi poate că şi asta te-a îndepărtat, la fel ca pe toţi ceilalţi bărbaţi din acel loc, de Dumnezău, cum îi spuneai, pentru că privind atâtea animale în ochi în clipa morţii, auzindu-le ţipetele, văzându-le teama copleşitoare şi zbaterile fără folos, simţind cum moartea li se strecoară în trup, că acolo unde mai devreme fusese viaţă în clipa următoare nu mai este, văzând cât de mult semănăm cu animalele, ai intuit că Dumnezeu nu este de găsit pe acest pământ şi, poate, nicăieri, că suntem singuri aici şi ne stingem ca un abur atunci când murim, că nu este nimeni care să ne păzească şi să ne ghideze dincolo, pentru că nu există vreun dincolo; şi atunci, aşa cum spuneai adesea, ai hotărât că Dumnezeu nu există, că este doar o poveste pentru babe, pentru femei şi pentru copii, pentru fiinţele slabe care nu pot trăi singure decât dacă au certitudinea, sau măcar speranţa, că undeva, Cineva îi are în pază; cineva mai mare, mai puternic şi mai bun decât noi, decât orice bărbat aspru şi nemilos care a călcat vreodată pe faţa acestui pământ.

Mă voi întoarce acolo, în acel loc unde mi-am petrecut toate verile până la vârsta de douăzeci de ani, în acel loc pe care nu l-am uitat, ci el m-a uitat pe mine şi voi păşi peste mormântul acelui câine negru, care încă-şi mai amintea de mine, deşi nu mai vedea şi-şi îndrepta ochii orbi spre mine, căutând o mângâiere, bucuros fiind că-mi aude glasul, că nu l-am uitat; acel câine negru la moartea căruia ai plâns ca un copil şi căruia i-ai dat drumul să plece în pământul rece şi hulpav, acelaşi pământ care ne va înghiţi pe toţi şi pe care nu l-ai iubit; sau, dacă l-ai iubit, ai făcut-o chiar mai puţin decât mine, eu rămânând ataşat de acel lut gălbui şi nisipos în care îmi săpam gropile în căutarea comorilor niciodată găsite, descoperind în schimb urme ale acelui râu care trecea odinioară pe acolo: scoici şi pietre.

Mă voi întoarce acolo şi, ca şi la ultima vizită, voi încerca să trec pe la mormântul care te-a înghiţit lacom în acea zi de aprilie, sub acea ploaie şi sub acea ninsoare venite din senin, şi nu ştiu dacă voi mai avea energia să urc acel deal şi voi spune că o să trec data viitoare să te văd, ca şi cum tu ai fi acolo, în acel pământ, şi acolo n-ar fi doar un trup ca oricare altul, descărnat, ceva ce a fost om odată, dar acum nu mai este decât o amintire a unui om, nici măcar un gând, ci doar ceva ce a fost învelişul care a adăpostit un om cândva, nici măcar o umbră a unui om, pentru că umbrele nu coboară cu noi în mormânt, ci se desprind în clipa morţii şi pleacă să cutreiere pământul în lung şi-n lat, libere în sfârşit de noi, de neputinţa noastră de a ne ridica deasupra pământului care ne ţine strâns, nu vrea să ne scape, cu toate că are certitudinea că nu-i putem scăpa şi cu toţii ne vom întoarce acolo unde ne este locul: în lutul negru, cleios şi atotputernic.

Mă voi întoarce în locul de care nu mă mai leagă acum mare lucru, ca un demon înfrânt, răscolind frunzele ce vor fi căzut deja atunci din copacii care au mai supravieţuit din ceea ce a fost o livadă frumoasă, răscolit de amintirile unor vremuri apuse, vremuri ce niciodată nu vor mai fi, de amintirea unor oameni ce nu mai sunt; într-un loc unde ştiu că nu mă voi întoarce, ştiind că nici spiritul meu neclintit nu va străjui acele locuri, ţinând departe veneticii, înstrăinarea şi distrugerea, pentru că nici eu n-am iubit destul acel pământ încât să-i fiu paznic întru eternitate şi că şi eu voi fi înfrânt de moarte, risipit în cele patru zări şi nici măcar amintirea mea nu va fi purtată o scurtă vreme de moştenitorii sângelui meu, pentru că imperiul ce nici nu l-am visat n-a fost vreodată clădit şi s-a surpat înainte să prindă substanţă în lumea gândurilor şi nici vântul nu-mi va şopti numele în vreme ce va mângâia crengile ultimului copac ce m-a văzut în viaţă şi-i va fi povestit despre mine.

Posted in Gânduri | 13 comentarii

Per aspera ad astra

Era o zi frumoasă de primavară, ziua când am ajuns aici. Am coborât din trăsură şi am privit împrejur: o grădină verde, un parc străjuia de ambele părţi aleea din faţă. Acolo unde se termina iarba, chiar la capătul aleii, erau doi copaci, asemenea a doi străjeri impozanţi. Din loc în loc, erau bănci de lemn, vopsite în maro. Clădirea era albă, având acoperişul de o nuanţă ciudată, vineţie. La stânga şi la dreapta, acoperişul avea două turnuleţe. Deasupra uşii, pe frontispiciu, scria cu litere mari, negre, Per aspera ad astra. Iar dedesubt, cu litere mici şi verzi, Maison de santé.

Am rămas surprins: maison de santé? Ştiam că tribunalul hotărâse că sunt bolnav, dar nu mă aşteptam chiar să fiu adus aici. Am crezut, în naivitatea mea, că totul este o glumă; că în orice moment, comedia va lua sfârşit, şi ceilalţi vor admite, în cele din urmă, evidentul: iepurele comisese crima oribilă. Ah, scumpa mea Julie!… Încă am mari dificultăţi cu acceptarea adevărului. Cum a putut acel iepure groaznic săvârşi aşa ceva?

Da, sper că m-aţi recunoscut: sunt eu, Daimon Q. Cred că am mai stat puţin de vorbă. E drept, a trecut o vreme, dar sper că nu m-aţi uitat. Da, ce bine! Mă bucur tare mult. Tocmai povesteam cum am ajuns aici. Nu-i nimic! Nu m-aţi întrerupt. Cum? Vreţi să auziţi povestea? Nimic nu-mi poate face mai multă plăcere. Reiau, aşadar…

Sub acel infam maison de santé, era inscripţionat anul construcţiei: MDCCCXVIII. Prin urmare, edificiul nu era foarte vechi. Un lucru care m-a izbit neplăcut încă de la prima vedere au fost gratiile de la ferestre, inclusiv cele de la etaj şi de la mansardă. Ceea ce vedeam în acel prim contact cu locul unde voi petrece o vreme îndelungată era doar o parte din clădire. Aveam să descopăr ulterior faptul că avea forma literei C, aproximativ, fiind continuată de două corpuri în mijlocul cărora se afla un frumos părculeţ. De altfel, întreaga clădire era înconjurată de un parc absolut minunat.

Am intrat, însoţit de medicul meu, Counelle, şi de doi asistenţi de-ai săi. Înăuntru era ceva ce semăna oarecum cu recepţia unui hotel, unde am fost preluat de o doamnă severă, madame Goutard. Sincer, nici nu mai ştiu ce m-a întrebat, dar întreg procesul mi-a amintit de cazarea la hotel. Cred că acest lucru a contribuit la senzaţia că sunt într-un fel de vacanţă, care m-a urmărit pe parcursul acelei prime zile. Priveam totul cu interes: holurile, mobilierul, oamenii. Abia aşteptam să-mi iau camera în primire. Spre bucuria mea, am primit o cameră din aripa dreaptă a clădirii, cu vedere spre un stejar bătrân, cu o coroană bogată, care adăpostea un întreg trib de vrăbiuţe gălăgioase. Cred că le-am privit ţopăiala printre crengi preţ de două ore. Nu mă mai săturam să le privesc – erau atât de pline de viaţă!

Mai târziu, am stat întins în pat. Nu mi-a plăcut – era destul de tare. Apoi a venit doctorul Counelle şi m-a informat în privinţa unor aspecte tehnice, cum le-a numit el, legate de şederea mea aici. Urma să am două şedinţe cu el: una dimineaţă, iar cealaltă după-amiază. Deocamdată nu îmi prescrisese vreun medicament. Tot el m-a informat atunci despre interesul manifestat de Morel. Cică urma să sosească săptămâna viitoare, să se intereseze de cazul meu. Mi-a spus şi că un mare savant german s-a arătat interesat de cazul meu. Nu ştia sigur cine era, auzise doar zvonuri. Ulterior, se va dovedi că era vorba despre Otto von Hasen.

Acea primă seară a trecut fără evenimente deosebite. Adormisem, când m-au trezit razele lunii. M-am îndreptat spre fereastră şi am rămas uimit de priveliştea astrului nopţii, care aluneca imperceptibil pe un covor de stele. Dar atunci m-a izbit ceva neplăcut, ceva ce abia dacă observasem pe timpul zilei: şi fereastra mea avea gratii. Adică, văzusem gratiile de la ferestre atunci când coborâsem din trăsură, dar cumva nu mă gândisem că şi eu voi avea o fereastră cu gratii. Atunci mi-am amintit de ceea ce scria pe frontispiciu: Per aspera ad astra. Minciună, vă zic! Nicio aspera şi nicio astra! În primul rând, eu nu fac nimic aici: doar stau toată ziua, mă mai plimb însoţit prin parc, am şedinţele cu doctorul Counelle, mi se aduce masa în cameră (am tacâmuri de lemn!), şi privesc câteva ore pe zi pe fereastră. Dar ferestrele au gratii – nici nu te poţi bucura de peisaj aşa cum trebuie. Iar până la stele este o cale prea lungă. Şi eu, între noi fie vorba, am fost mereu mai aşa… mai leneş din fire; n-am de gând să străbat atâta drum.

Am adormit greu înapoi în acea noapte. Mă urmăreau acele gratii şi acele cuvinte absurde. Auzi, per aspera! Şi ad astra! Şi gratiile! În cele din urmă, oboseala m-a răzbit şi am adormit. Vor urma zile destul de interesante, discuţii agreabile, vizitele lui Morel şi ale lui von Hasen. Cu von Hasen pot spune chiar că am legat o prietenie; de fiecare dată ne strângeam mâinile zâmbind la despărţire. Nici nu bănuiam pe atunci că voi ajunge să mă plictisesc îngrozitor aici. Dar despre asta, cu altă ocazie.

Posted in Daimon Q., Delirante | Lasă un comentariu

Mimetism rigvedic

Se întâmplă uneori, atunci când citesc o operă lirică, să fiu contaminat de ritm, de muzica acesteia şi să scriu şi eu ceva în ton. Nu atât de des pe cât aş vrea însă. De exemplu, cele aproape şase sute de pagini rilkeniene nu au adus mare lucru: doar ceva intitulat „Studiu pentru o poezie cu un orb„; mai precis,  32 de versuri, parţial ritmate, prea puţin rimate. Şi nu am pornit decât de la acel cuvânt final; nu a fost ceva anume care m-a inspirat, vreo metaforă, vreun lanţ de idei – doar cuvântul singur. S-au mai întâmplat astfel de lucruri şi de la creaţii în proză, de la Nabokov; atunci a fost „zăpadă” şi a dus la un episod oniric în proză, parte a primei mele nuvele terminate. Nu ştiu cum anume funcţionează aceste lucruri, dar domnul Edgar Allan Poe nu avea dreptate, vorbind din cercul strâmt personal: inspiraţia există.

Să încerc, totuşi, să ofer câteva detalii despre cum se petrec astfel de lucruri… Să luăm exemplul de mai devreme: orb. Găsesc cuvântul, ceva din semnificaţia lui îmi duce gândurile departe de pagină, iar în minte încep să mi se învârtă alte cuvinte, lipsite adesea complet de legătură cu ceea ce citeam. Câteodată, îmi aduc aminte de ceva la care lucram şi astfel apare încheierea poveştii sau un adaos. Alteori, se naşte ceva complet nou. Eterul îmi şopteşte, iar eu îl ascult şi redau ceea ce are de spus. Dacă nu le pot nota chiar în acel moment, rămân aşa, doar o învolburare de cuvinte, până când vor ajunge pe hârtie. Unele se vor pierde şi se vor naşte altele noi. De multe ori însă, absenţa timpului duce la pierderi complete, iar învolburarea se duce agale spre eterul din care s-a născut. Regret astfel de dispariţii, dar viaţa este formată dintr-o continuă lăsare în urmă: trece clipa, trece emoţia, trec zilele şi anii şi ne trecem şi noi. Fugit irreparabile omnia.

Nu la fel au stat lucrurile şi cu ceea ce urmează: acesta este, aşa cum îi spune şi numele, un mimetism. Adică, am preluat ideea, aproape şi măsura, fără să am în faţă versurile rigvedice şi abia la trei zile după ce le citisem, modificând puţin esenţa. Ţin totuşi să menţionez că nu am făcut modificări ulterioare decât la două versuri, primele din strofa a patra, restul fiind scrise cu viteza dictării – pur şi simplu s-au născut în minte, într-o dimineaţă; alaltăieri. Aşadar, într-o oarecare măsură, o pot considera de sorginte pseudo-eterică. Mimetismul meu, spre deosebire de original, rimează (în afară de ultima strofă) aşa: 1-2, apoi versul 3 cu versul 3 al strofei următoare (aşa au venit!), iar ultimul vers este repetitiv. Şi iată ce a ieşit:

Acela ce făcu tăria,
Soarele, norii şi cu glia,
Cel ce a spus: lumină, fii! –
Slăviţi-L, este Domnul.

Acela ce din nemişcare
Creă, cu-a sa voinţă mare,
Fiinţe, corpuri, stele mii –
Slăviţi-L, este Domnul.

Acela ce la pieptul său
Nu îl primeşte pe cel rău,
Vărsându-l din celesta gură –
Slăviţi-L, este Domnul.

Acel ce s-a născut din sine
Şi numai doritor de bine
Făcut-a orice creatură –
Slăviţi-L, este Domnul.

Acela ce numai iubire
Revarsă peste-a sa oştire
Şi milă are de-orice-i viu,
Atât de mult aş vrea să-l ştiu.

Urmează versiunea rigvedică, o traducere de George Coşbuc, parţială (ultimele patru strofe), în care se vede geniul său poetic:

Puterea

…………………………………………….
Acel ce-a-ntemeiat pământul
Şi-a-ntins văzduhul, şi-a pus vântul
Să poarte nori, de-a pururi sfântul –
Voi, neamuri, este Indra.

Acel ce singur guvernează
Şi după chipul său creează,
Şi stelele-n cărări le-aşază –
Voi, neamuri, este Indra.

Acel, de-a căruia putere
Orice tărie-n haos piere,
Şi toate pier ca o părere –
Voi, neamuri, este Indra.

El în făpturi a pus mişcare
Şi viaţă-n tot ce nume are,
El, cel lipsit de-asemănare, –
Cântaţi, cântaţi pe Indra.

Bine, recunosc: şi mie îmi place mai mult imnul rigvedic, tradus şi versificat de Coşbuc.

Posted in Tentative lirice | Lasă un comentariu