Al treilea ocupant

Nu am mai spus cuiva această poveste; nu pentru că ar fi una rușinoasă, ci pentru că descrie un eveniment prea personal; ceva ce s-a întipărit în sufletul meu ca o senzație apăsătoare încă de când am aflat; din clipa în care ai mei au considerat că sunt destul de mare să știu aceste lucruri – cred că aveam vreo zece ani.

Nu pot spune că aflarea acestei vești a produs o schimbare fundamentală în ceea ce privește viziunea mea asupra vieții. Nici nu m-a apropiat sau îndepărtat de Dumnezeu – respinsesem deja ”adevărul” cuvintelor din Biblie și o voi face adesea și în anii care au urmat. Abia mult mai târziu, corelând acel episod cu alte fapte, anumite gânduri s-au insinuat cu neplăcere în mintea mea.

M-am născut mort; și timp de vreo treizeci de secunde sau mai mult în camera de spital s-a așternut o liniște asurzitoare, întreruptă doar de palmele pe care mi le administra medicul, sub ochii măriți și încremeniți ai mamei mele – pe atunci, nu exista sensibilitatea de origine occidentală de a priva mama de astfel de spectacole crude. Un bărbat de vârstă mijlocie lovea cu palmele sale înmănușate un trupușor vlăguit, născut prematur, vânăt la culoare, inert și tăcut. Iar după o jumătate de minut, chiar când bărbatul era gata să renunțe, ceva s-a întâmplat; unii îl vor numi miracol: trupușorul  mort a tresărit, inima a reînceput să bată, plămânii s-au umplut pentru prima oară cu aer, iar sala de nașteri a fost tulburată de niște țipete, ce-i drept, timide. Fusesem mort, iar acum eram viu iarăși.

Un miracol. L-am putea numi altfel? O întâmplare, poate? Una fericită. Ar mai putea urma ceva după asta? Copilul a fost mort și apoi a înviat. Încă un mort revenit la viață. De data asta, o înviere adevărată. Dar asta nu este tot…

Există o legendă creștină, deși ar putea fi o dogmă, care spune că un copil nebotezat merge în iad. Eu m-am născut mort; eram nebotezat și am fost timp de treizeci de secunde mort. Nu pare mult; dar ce înseamnă timpul în iad? O secundă aici este deja o eternitate acolo. Să nu exagerăm însă: iadul este o invenție creștină; una furată de la religiile mai vechi, dar desăvârșită de creștini. Absurdă, desigur. Cum altfel? Păcătoși și diavoli, unii chinuiți, alții chinuind și chinuiți, la rândul lor, puși laolaltă. Bine, poate ar exista și pentru asta o explicație teologică, dar să nu pierdem vremea cu sofisme religioase – să trecem mai departe.

M-am născut mort. Adică, nu eram eu acela. Eu am văzut doar o oportunitate: un trup gol, nelocuit, pregătit să mă primească. Am acceptat cu plăcere șansa la o nouă viață. Încă una. A câta oare? Nu mă mai pot sătura de viață. Dar nu am venit din iad. Iadul nu există. Credeți că Bunul Dumnezeu pedepsește vreun suflet rătăcit? Nu este adevărat. Numai cei care nu-L pot iubi, nu se pot bucura de viața veșnică a sufletului. Numai cei care tânjesc după pierduta carne, după bucuriile simple, mărunte și efemere ale vieții, nu-L pot găsi, nu i se pot alătura, oricâtă bună-voință ar avea Acesta. Iar astfel de suflete se condamnă singure să orbecăiască în întunericul dintre cele două lumi, ascunzându-se de lumină și privind cu jind spre viața oamenilor vii.

În întuneric eram și eu, plângând amarnic după carne. Și apoi, am văzut un copil născându-se mort. Și am vrut să trăiesc iarăși. Iată-mă-s! Cum este posibil, cum de permite Dumnezeu? poate vor întreba unii. Nu am spus că s-a născut mort? De ce ar obiecta Cel-Prea-Înalt la faptul că un suflet chinuit resuscitează o mortăciune și readuce lumina bucuriei în ochii părinților? Cred că este și un fel de mână de ajutor pe care o întinde rătăciților, dându-le șansa să retrăiască în carnea după care plâng. Îl putem numi altfel decât Milostiv?

Toată viața am simțit că sunt urmărit de o umbră sinistră. Ceva e acolo; nu în afară, ci înlăuntrul meu. Am bănuit mereu că este o rămășiță a copilului mort, a sufletului care nu a mai apucat să se nască. Însă nu este asta. Acum știu acest lucru…

Nu se întâmplă foarte des să se nască un copil mort și care să poată fi readus la viață. Adică, sunt multe cazuri, dar nu câte ar fi nevoie: în întuneric rătăcesc mai mult de o sută de milioane de suflete. (Sunt puține? Nu-i credeți pe creștini: că mulți vor fi chemați și puțini aleși. Din cele peste o sută de miliarde de oameni care au trăit, majoritatea sunt cu Dumnezeu. Ar fi fost și penibil să fie majoritatea în întuneric: însemna că proiectul divin este un eșec total.) Se întâmplă să rămâi acolo și câteva secole până să prinzi ocazia unei noi vieți. Așa se adună multă obidă; răutate chiar. Și chiar dacă ai reușit să te reîntrupezi, locul acela nu ți-e sigur: orice pierdere a cunoștinței te readuce în întuneric și celelalte suflete se reped să-ți ia locul – este dreptul lor, pentru că trupul acela nu ți-a aparținut: și tu l-ai furat.

Aveam unsprezece ani când mi-am pierdut cunoștința timp de aproape o zi. Am suferit atunci o operație complicată. De fapt, nu eu – predecesorul meu. Nu puteam să las acel trup să-mi scape – iubesc viața! Lumea asta e plină de atâtea frumuseți! Mirosul unei pâini proaspăt coapte; zborul unor porumbei frumos colorați, care nici nu seamănă, nici nu seceră; adierea unui vânt răcoros pe față, în arșița verii; senzația pe care o ai în preajma unei păduri, când aerul este încărcat de umiditate, chiar după o ploaie, și mii și mii de picături minuscule îți udă nările atunci când tragi aer în piept… Nimic nu poate egala această lume!

După vârsta de unsprezece ani, mi-am mai pierdut cunoștința de trei ori. Momente scurte, determinate fie de ușoare accidente, fie de încăpățânare. Am observat că, după fiecare pierdere a cunoștinței, nu-ți aduci aminte nimic. Nu e ca atunci când dormi și visezi, ci mai degrabă ca după un somn adânc, lipsit de vise; un întuneric complet, ca și cum te-ai întoarce dintr-un loc care nu există; de nicăieri. Din fericire, nu am fost plecat suficientă vreme ca altcineva să-mi ia locul. I-am simțit însă încercând. S-a mai întâmplat și în alte dăți să fiu aproape de un leșin, dar am reușit să evit asta. O liniște lugubră mă înconjoară în acele clipe. Simt cum mii și mii de umbre se întind asupra mea; lacome de viață. Dar nu voi ceda: acest trup este al meu și a mea această viață!

Creștinul după Vechiul Testament

În mod normal, un astfel de personaj ar trebui să-și spună iudeu. Dar nu; nu veți găsi puseuri de onestitate la aceștia: creștinul după Vechiul Testament are aroganța să vorbească despre Mielul Domnului, deși el este gata să-l junghie deasupra altarului.

Cum a apărut această stranie specie de creștin? Trebuie spus că a existat mereu și a fost creată, în principal, de către preoți, aceștia predicând în vremurile apuse mai ales despre înfricoșatele pedepse ale Vechiului Testament, lucruri de natură a ține mult mai ușor oile Domnului sub ascultare, știut fiind că omul a fost dintotdeauna un animal cu o puternică aplecare spre a face rele.

Dar asta se întâmpla în vremurile când oile nu puteau să citească și, chiar de ar fi putut, cuvântul Domnului era scris în altă limbă. În zilele noastre, existența creștinului după Vechiul Testament pare mai greu de explicat. O ipoteză demnă de luat în seamă ar fi aceea că Iisus Christos spune de cel puțin două ori: ”Nu am venit să stric Legea.” Acea Lege fiind a lui Moise, primele cinci cărți ale Vechiului Testament și, totodată, ale Scripturii iudeilor. Așadar, acești creștini par să fi crezut că, într-adevăr, Iisus nu a schimbat Legea. Au crezut că atunci când Acesta a spus: ”primul fără de păcat să ridice piatra”, această adăugire la Lege, unde prevedea clar că adulterinul trebuie ucis cu pietre, fără a se ține cont de evlavia sau de puritatea spirituală a aruncătorilor, nu reprezintă o schimbare. Prin urmare, au hotărât să nu țină cont de vreun cuvânt scris în Noul Testament, deoarece nu putea aduce ceva nou, Legea fiind imuabilă.

Și așa am ajuns să-i vedem pe acești creștini după Vechiul Testament aplicând în viața de toate zilele asprele porunci ale sălbaticilor iudei de acum aproape cinci milenii. Judecă, înjură, iau peste picior, condamnă, insultă, bârfesc – ce mai încoace-încolo, se comportă ca niște iudei cârtitori, ca niște primitivi care încă mai locuiesc în corturi. Iar în timp ce se poartă astfel cu frații lor, zbiară din toți rărunchii că ei îl iubesc pe Dumnezeu. Fariseilor! Nu ați învățat că porunca ”iubește-ți aproapele” este la fel de importantă ca prima poruncă? Nu veți intra în împărăția Domnului, zicând numai din gură că-L iubiți pe Domnul, în vreme ce sufletele voastre nu pot cunoaște iubirea, pentru că nu poți să-L iubești pe Domnul fără să-i iubești și creația, fără să iubești omenirea, fără să încerci să-l întorci pe păcătos de la rele. Și nu cu înjurături și bârfe veți face asta! Întoarceți și celălalt obraz, arătați bunătate și doar prin exemplul vostru îl veți face să renunțe la calea păcatului. Aceasta este calea.

15 august 2016

Despre religia iepurilor

1 septembrie 1869

Discuțiile mele cu iepurele ating adesea chestiuni religioase. Trebuie să spun că iepurele este un adversar convins al teismului și consideră că toți zeii au fost plăsmuiți de către om. Nu spun că nu sunt de acord cu el – este ușor să vezi asta citind toate așa-zisele sfinte scripturi ale tuturor popoarelor, dar eu sunt de părere că există un Creator, un Început al tuturor lucrurilor, un Ceasornicar celest care a reglat atât de bine acest mecanism al lumii încât merge de la sine, fără să necesite ajustări periodice. Iepurele nici măcar asta nu crede – el spune că suntem născuți din haos și în haos ne vom întoarce, iar funcționarea mecanismului universal este matematică, forțată să fie așa de legea imuabilă a gravitației, a forței centrifuge și a celorlalte forțe care guvernează materia. Pe scurt, consideră sursa universului inexplicabilă, enunțând posibilitatea ca universul să moară și să renască periodic, atunci când își epuizează ”forța vitală”, iar noi suntem doar un exemplu aleatoriu de ființe, și după noi se vor naște poate ființe de un alt soi. Despre creștinism are o opinie foarte proastă. Dar, așa cum poate v-ați obișnuit, îl voi lăsa pe iepure să vorbească, printr-un scurt eseu despre religie.

Ființele umane sunt cu certitudine cele mai stranii din această lume, fiind singurele care și-au făcut zei și se închină la ei, sperând la viața veșnică, deși au dovada clară că nu au existat de-a pururi și nu au vreun exemplu în natură de existență perpetuă. Noi, iepurii, știm că suntem pieritori; că din neant am venit și tot acolo ne vom întoarce. Există, bineînțeles, și alte ființe care au un comportament straniu. Un filosof al vremurilor recente, Arthur Schopenhauer, afirmă că a văzut maimuțe privind spre stele și s-a întrebat dacă nu cumva și acestea cugetă și vor să afle tainele cerului. Dar, uneori, și câinii privesc nelămurit pe fereastră, iar asta nu înseamnă nimic.

Pentru unii, dintre care îl amintesc pe Chateaubriand, nu este nevoie de dovezi raționale că Dumnezeu există. Ei privesc doar ”minunile naturii” și gata, sunt convinși: Dumnezeu există! La fel și cu nemurirea sufletului: Chateaubriand are dovada imortalității spiritului omului în morală și sentiment. Găsesc extrem de interesant acest fenomen: nu numai mințile slabe sunt seduse de cântecul psalmilor, ci și oamenii de geniu, dovadă a faptului că până și aceștia nu își află locul în această lume și caută o alta; o iluzie, o minciună, o glumă spusă seara, în jurul focului, de un păstor prostuț pe nume Abraham. Să amintesc doar de Pascal, La Bruyère și Leibniz, ca exemple de credincioși neașteptați în zeul inventat de iudei.

Citind ”Geniul creștinismului”, nu am putut să nu observ că lipsește orice referire la Inchiziție. Surprinzător? Deloc: nu poți face apologia unor astfel de barbarii. În rest, am găsit o colecție de sofisme și de naivități care nu m-au surprins, știind că această carte a fost și pe gustul sălbatecului Napoleon, acel monstru care dorea să dărâme Versailles. Chateaubriand pare să nu-și fi însușit nimic din înțelepciunea lui Montaigne, și suferă de orbire atunci când susține că nu vede antropomorfismul scrierilor Bibliei. Pentru el, acelea nu pot veni de la oameni, ci sunt de la Tatăl. Caraghios! La fel de caraghios ca și faptul că arabii cred că Dumnezeu și-a trimis un arhanghel să-i șoptească la ureche unui analfabet pedofil o carte sfântă. O carte sfântă care nu aduce nimic nou, nimic original, nici măcar o singură idee care să merite să fie păstrată, demonstrând că mulțimile de credincioși sunt formate în majoritate din ignoranți. Aici, nu mă pot abține să nu mă întreb dacă nu cumva acei gânditori enumerați mai sus aveau ori teamă de Biserică, ori niscaiva interese să susțină că există Dumnezeu. De pildă, Chateaubriand întrevăzuse posibilitatea de câștig material dintr-o scriere în favoarea creștinismului, după zece ani de prigoană, de tăcere a clopotelor, de transformare a bisericilor în depozite, într-un moment în care poporul era predispus să revină la religie și să refacă altarele distruse. Oare nu cumva și ceilalți erau interesați să susțină un zeu iluzoriu?

Din fericire, astăzi, alături de Schopenhauer, avem o serie de gânditori care au început să se elibereze de stavila pusă rațiunii de Biserică timp de un mileniu și jumătate. Lipsiți de pericolul arderii pe rug pentru opiniile lor, aceștia au început să arate cărțile sfinte ale religiilor lumii așa cum sunt: încărcate de naivități, barbarisme și neadevăruri.

Cea mai bună dovadă privind inexistența lui Dumnezeu, după umila mea părere iepurească, este reprezentată tocmai de această lume, de sălbăticia sa. Chateaubriand spune că păsările cântă pentru om; că totul este frumos în această lume, arătând acel optimism dezgustător manifestat anterior de Spinoza sau Leibniz; eu spun că n-a privit destul de aproape, pentru a vedea cum fiecare ființă o devorează pe o alta, cum totul este un joc sinistru al morții și al durerii, al lipsei de speranță. Ce rău au făcut iepurașii, vă întreb? Care este păcatul nostru originar, pentru care suferim, pentru care suntem vânați și uciși chiar și în casele noastre? Răspundeți la asta, dacă puteți; fără să recurgeți la credința barbară că am fost creați pentru folosul omului; al omului, al urșilor, al lupilor, al vulpilor și al șerpilor, nu-i așa? Asta poate fi doar răspunsul unor sălbatici din pustiurile Sinaiului, care trăiau acum trei milenii în corturi. Ei sunt de înțeles – nu știau multe; dar Spinoza, Cartesius sau Leibniz?

Acești gânditori, contaminați de iudaism, de trufia unor oameni pentru care până și universul, cu miliardele sale de stele, a fost creat pentru om, ignoră cruda realitate. Dacă această lume este creată, atunci acel creator este unul lipsit de milă. Și atunci, de ce v-ați închina unui asemenea creator, numai de frică? Eu îl resping – nu am nevoie de asta, nu voi sta în genunchi în fața unui sălbatic sângeros și voi îmbrățișa bucuros neantul fără chip, la fel ca omonimul meu byronian. Dacă păsările cântă pentru om, pentru cine răsare, poate chiar în această clipă, o stea dublă, magnifică, una cu reflexii de roșu și galben, cealaltă cu nuanțe de albastru și alb, într-o galaxie aflată la miliarde și miliarde de kilometri de noi și a cărei lumină nu va ajunge nicicând să fie văzută de om? Se desfată cumva Dumnezeu cu acest spectacol celest? Mă îndoiesc.

Niciun iepure sălbatic nu a murit de bătrânețe. Dacă noi, iepurii, avem un rost pe această lume – să fim hrana bestiilor, a animalelor mai mari și mai puternice decât noi, voi, oamenii, vă îndreptați spre hâdul mormânt, spre a fi hrană viermilor. Câtă noblețe în acest destin, într-adevăr!

Manfred Antonovici Mamonov

Cel mai credincios animal domestic (urmare)

28 august 1869

Mărturisesc: atunci când m-am apucat să-mi scriu memoriile, nu intenționam să așez aici și altceva în afara întâmplărilor din viața mea. Pe parcurs însă am simțit cumva nevoia să notez și câteva dintre ideile mele, măcar o parte dintre lucrurile care-mi trec prin cap. Începusem data trecută să scriu despre cel mai credincios animal domestic, când m-a întrerupt iepurele cu gluma sa despre femeie și m-a deturnat spre alte gânduri. Încerc să reiau acum de unde rămăsesem, dar amintindu-mi iarăși de ceea ce a spus iepurele, nu pot să nu adaug o serie de constatări.

Poate că iepurele nu este chiar așa departe de adevăr. Femeia a fost, și unii mai spun că este încă, una dintre posesiunile bărbatului. Era mai demult o lege catolică în care se stipula negru pe alb: ”femeia și celelalte dobitoace”… Avem nevoie de ele, asta este adevărat  – specia trebuie să meargă înainte, dar tot așa avem nevoie de cai, să ne poarte de colo-colo. Ne prefacem că vrem ca ele să fie virtuoase ca domnișoara Augustine Guillaume, în vreme ce noi tânjim după cochetăria ducesei de Carigliano. (Da, l-am citit pe de Balzac. Acel fiu de plugar, care a crezut că ne păcălește și poate trece drept nobil dacă-și adaugă acel ”de” în fața numelui său, care nici măcar nu-i numele său adevărat. Nu prea mi-a plăcut ceea ce a scris – deși a avut unele sclipiri, nu a reușit să scape complet de acea naivitate țărănească, de veșnica lui încercare de moralizare a oricărui personaj. Nu este suficient să-ți inventezi o genealogie nobiliară, trebuie să te naști astfel. Deși numele meu, Q., poate induce în eroare, familia mamei se trage din neamul Rohan, dar părinții ei, ca mulți alți nobili scăpătați, au ales s-o mărite cu un burghez, fără nume, dar cu avere. Dinspre partea mea însă mereu am simțit că aparțin Rohanilor, trup și suflet. Am și vrut să-mi schimb numele după numele mamei – Daimon de Rohan ar fi arătat tare bine -, dar am considerat că măcar atât merită și acel bețivan mort. Însă îi dau dreptate lui Molière: ”Les gens de qualité savent tout sans avoir jamais rien appris.”) Și nici aici nu suntem complet cinstiți: farsa sinistră pe care i-o jucăm ducesei de Carigliano este că îi spunem că este independentă. Și ce înseamnă o femeie independentă în vremurile noastre? Să îi pună coarne soțului. Iată ce s-a ales de independența femeii! În vreme ce toți poeții le închină ode, vorbind de iubire, aceste femei independente nu știu că ele există numai pentru rolurile pe care noi le-am inventat pentru ele. Avem nevoie de astfel de femei, nu pentru că ne doream iubiri pasionale, ci pentru a ne masca pornirile noastre firești către nestatornicie.

Bietele de ele! Sunt atât de neștiutoare, dar atât de pline de ifose și de credința falsă că ne manipulează! Când totul la noi este prefăcătorie… Unele dintre ele par să înțeleagă capcana în care sunt prinse și fug la mănăstire. Dar Madame de La Valiére nu știa că până și acest refugiu și zeul la care se roagă tot noi le-am inventat. Era necesar ca femeile să creadă că există un bărbat perfect, neîntinat de josnicele pofte trupești. De ce credeți că Dumnezeu este un El? Adică tot unul dintre noi? În plus, credința într-un Tată drept și iubitor, care pedepsește în caz de neascultare, ajută mult și la ținerea poporului sub control. S-a văzut cum s-a purtat poporul odată ce n-au mai fost hățurile religiei – așa am avut Teroarea și toată acea dezordine de până la venirea lui Napoleon. Până și Voltaire, acuzat de mulți de ateism, a construit o biserică, admițând că omul simplu are nevoie de zei, de credința într-o viață viitoare fericită, ca  să poată accepta această viață amară.

Cum, iepure? Nu, aici nu sunt de acord. Iepurele neagă existența oricărei divinități și chiar a scris și un mic eseu despre asta. La rugămintea mititelului limbut, îl voi insera în aceste memorii, dar asta se va întâmpla altă dată. Eu, deși sunt convins că toate religiile lumii sunt inventate de către om, cred că există un Creator, un Prim Mișcător care a pornit lumea. Dar tind iarăși să pierd șirul ideilor…. Să revin la femeie…

Nu doar iepurele l-a citit pe Schopenhauer – și mie îmi sunt cunoscute scrierile sale. Acesta a spus poate unele dintre cele mai îngrozitoare lucruri despre femei. Mă rog, a spus și despre francezi, dar a admis și că germanii sunt cei mai mari bețivi ai lumii, având peste o sută de cuvinte pentru a descrie beția, și nu i-o putem lua astfel în nume de rău. Amintesc aici doar unul dintre aforismele sale privitoare la femei, care este edificator în această privință: ”Femeia este un animal cu păr lung și idei scurte.” Și acesta este considerat unul dintre marii gânditori ai acestui veac! Iată, apogeul filosofiei germane și, în general, europene! Ne este îngăduit oare să credem că se înșală? Putem crede că și Rousseau, marele nostru gânditor, un filosof de prima mână, atunci când a spus că: ”Femeile, în general, nu iubesc nicio artă, nu se pricep în nici una și n-au geniu”, se afla, de asemenea, într-o colosală și lamentabilă eroare? Nu putem face asta, desigur. Cine suntem noi să criticăm asemenea minți strălucite? Cum am putea?…

Și iată cum, provocat de remarca iepurelui, am ajuns să divaghez iarăși și tot n-am scris despre care este cel mai credincios animal domestic. Pentru că, vă vine să credeți au ba, nu femeia este acela. Mai ales că, să fim serioși, când vorbim despre femeie numai credincioasă omului n-o putem numi – doar am spus despre ducesa de Carigliano; și ca ea sunt multe femei. Voi ajunge să scriu, până la urmă, și despre cel mai credincios animal domestic. Dar acest lucru, având în vedere ora înaintată la care scriu acestea, se va întâmpla cu o proximă ocazie.

Daimon Q.

De la musique avant toute chose

Principiul enunțat de Verlaine se referea la muzică, desigur, considerată de acesta, similar lui Schopenhauer, drept ”arta artelor”. Nu spun că nu-s de acord cu aceștia. Ba spun: nu sunt de acord – arta artelor este poezia. Dar nu poezia în înțelesul ei modern, ci poezia așa cum a fost ea înainte de denaturarea sa prin introducerea infamiei numită ”vers alb” – nimic altceva decât o expresie a trândăvelii, a lipsei de inspirație, când astfel oricine, sprijinindu-se de o idee sau de senzația unei idei, putea să arunce cuvinte pe hârtie și să spună: poezie. Pentru că poezia, având ritm și rimă, este adevărata muzică. Poezia care poate crea acorduri în mintea celui care o ascultă fără ca toate cuvintele să aibă înțeles – la fel ca muzica.

Desigur, muzica are avantajul că poate fi înțeleasă în întregime în condițiile absenței cuvintelor, fiind astfel transnațională: o simfonie are același înțeles și în Japonia, și în Germania, și în România. Dar muzica poate purta, într-o anumită măsură, doar sensuri abstracte, nelămurite pe deplin (sigur, numai atunci când este neînsoțită de cuvinte), vorbind mai mult acelei părți iraționale a sufletului. Poezia, atunci când cel care o ascultă înțelege foarte bine limba, are în schimb posibilitatea de a purta idei concrete, clare, vorbind în aceeași măsură atât iraționalului, cât și raționalului din noi. Dar poezia adevărată, cu ritm și rimă, poate atinge sufletele și atunci când nu înțelegi vreun cuvânt. Însă nu toate limbile lumii au în ele această posibilitate. Să ne gândim, de pildă, la limba latină. Bineînțeles, este o limbă veche, moartă, în ea s-au scris multe poezii, proză, tratate etc., dar ceva îi lipsește (sau, mai degrabă, are în plus: prea multe silabe în cazul multor cuvinte) pentru a obține muzicalitatea necesară. Există o anumită duritate, intransigență mai degrabă, care face latina mai potrivită pentru limbajul filosofiei sau pentru cel al tratatelor de drept.

Musa, mihi causas memora, quo numine laeso,
quidve dolens, regina deum tot volvere casus
insignem pietate virum, tot adire labores
impulerit. Tantaene animis caelestibus irae?

Simplici myrto nihil adlabores
sedulus, curo: neque te ministrum
dedecet myrtus neque me sub arta
vite bibentem.

M-am făcut înțeles? Nu sunt multe limbile lumii care permit obținerea unei poezii adevărate. Iată, de exemplu, cum și germana eșuează în această privință:

Wer nie sein Brot mit Tränen aß,
Wer nie die kummervollen Nächte
Auf seinem Bette weinend saß,
Der kennt euch nicht, ihr himmlischen Mächte!

Germana pare mai potrivită pentru înjurături, nu-i așa? Nici rusa nu excelează la poezie, în pofida existenței lui Pușkin. Pușkinienele sună foarte bine traduse în limba română, dar în rusă…

Чем меньше женщину мы любим,
Тем легче нравимся мы ей,
И тем ее вернее губим
Средь обольстительных сетей.

Rusa pare și aceasta destinată pentru alte lucruri; poate pentru cântece la beție sau marșuri.

Cu toate acestea, ceea ce spun izvorăște din subiectivism; cum nici nu poate fi altfel – toți oamenii văd lucrurile prin propria lor lentilă. Am ascultat însă poezii din care n-am înțeles un cuvânt, căutând muzica, în limbi pe care le agreez fonetic, precum araba, turca sau pahlavi; în limbi din care știu o sumă oarecare de cuvinte, precum finlandeza sau greaca veche; în limbi din care înțeleg destul de multe cuvinte, precum rusa, latina și germana; sau în limbi din care înțeleg cea mai mare parte, precum spaniola, italiana, franceza sau engleza. Mărturisesc că doar în franceză și engleză am găsit ceea ce căutam, deși Kalevala mi-a lăsat o impresie destul de bună. Găsesc asta oarecum ciudat, pentru că, adesea, poeziile în franceză nu au un ritm foarte reușit; dar preferința pentru limba franceză a fost mereu slăbiciunea mea inexplicabilă.

Dārom andarz-ē az dānāgān
az guft-ī pēšēnīgān
Ō šmāh bē wizārom
pad rāstīh andar gēhān
agar ēn az man padīrēd
bavēd sūd-ī dō gēhān
Pad gētī vistāx ma bēd
was-ārzōg andar gēhān
če gētī pad kas bē nē hišt-hēnd
nē kūsk ud nē xān-u-mān.

Mieleni minun tekevi, aivoni ajattelevi
lähteäni laulamahan, saa’ani sanelemahan,
sukuvirttä suoltamahan, lajivirttä laulamahan.
Sanat suussani sulavat, puhe’et putoelevat,
kielelleni kerkiävät, hampahilleni hajoovat.

Courte tâche! La tombe attend; elle est avide!
Ah! laissez-moi, mon front posé sur vos genoux,
Goûter, en regrettant l’été blanc et torride,
De l’arrière-saison le rayon jaune et doux!

Quand vous serez bien vieille, au soir, à la chandelle,
Assise auprès du feu, dévidant et filant,
Direz, chantant mes vers, en vous émerveillant:
Ronsard me célébrait du temps que j’étais belle.

La final, căutarea mea subiectivă a ajuns la concluzia că engleza este limba perfectă pentru poezie, urmată îndeaproape de limba română. Forma cuvintelor, accentul, sensul, toate acestea creează posibilități deosebit de variate de ritm și rimă. Româna are, indubitabil, dezavantajul unui număr insuficient de cuvinte, ceea ce determină accentuarea stranie a unor cuvinte – o forțare a naturii. Însă, la urma urmei, limba care îți este cea mai apropiată sufletește, aceea este limba perfectă pentru poezie. Pentru mine, aceasta este limba noastră.

These lips are mute, these eyes are dry;
But in my breast and in my brain,
Awake the pangs that pass not by,
The thought that ne’er shall sleep again.
My soul nor deigns nor dares complain,
Though grief and passion there rebel;
I only know we loved in vain –
I only feel – Farewell! – Farewell!

Take this kiss upon the brow!
And, in parting from you now,
Thus much let me avow-
You are not wrong, who deem
That my days have been a dream;
Yet if hope has flown away
In a night, or in a day,
In a vision, or in none,
Is it therefore the less gone?
All that we see or seem
Is but a dream within a dream.

Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinți:
E-ntunecoasa renunțare,
E umbra dulcilor dorinți.

Te duci, ș-am înțeles prea bine
Să nu mă țin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Dormeau adânc sicriele de plumb,
Și flori de plumb și funerar veștmânt –
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, și-am început să-l strig –
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.

Împotriva lui Spinoza

15 august 1869

Aşa cum am spus anterior, voi introduce în memoriile mele micul eseu al iepurelui, îndreptat împotriva lui Spinoza. Nu voi comenta ceea ce spune iepurele, ci mă voi mărgini să-i redau opiniile. Animăluţul a insistat să-i trec la sfârşit numele, şi anume Manfred Antonovici Mamonov. Mi-a spus că a purtat acest nume atunci când era, mai întâi, medicul personal al ţarului, şi apoi, psihiatru la o clinică din Viena. Când l-am întrebat care ţar, mi-a răspuns zâmbind: „al Rusiei”. Nu a vrut să-mi ofere detalii, dar am o bănuială că ţarul era Ivan Vasilievici. De asemenea, când am observat că numele Mamonov aduce cu Mamona, a spus: „O coincidenţă doar. Mamonov este un nume des întâlnit în Rusia. Tata era rus, iar mama era din Saxonia.” Fără a mai adăuga ceva, prezint în continuare eseul iepurelui.

Despre Spinoza pare suficient să spunem că a fost metafizician, pentru a încheia discuţia: a fi metafizician în filosofie este asemănător cu a fi astrolog. Dar nu îi putem imputa această slăbiciune, care era inerentă acelor vremuri şi, oricum, nu putea să meargă prea departe de maestrul său, Cartesius, chiar dacă la bătrâneţe a părut să înţeleagă eroarea dualismului materie-spirit. În plus, înainte să-şi ia numele de Benedictus, numele dat de părinţii lui Spinoza copilului lor era Baruch, iar rădăcinile educaţiei sale în spiritul iudaic nu puteau să nu lase urme.

Una dintre aceste urme era reprezentată de concepţia absolut greşită că animalele sunt lucruri (Cartesius, la rândul său, le considera maşini), care există numai şi numai pentru folosul nostru, şi nu drept ceea ce sunt: forme de viaţă, cu aceleaşi drepturi de a trăi pe această planetă ca şi oamenii. Ba chiar am putea spune că, în calitate de Bestia Suprema, fiinţa care a ajuns în vârful piramidei trofice prin inteligenţa, pe de o parte, şi ferocitatea sa, pe de altă parte, ridicându-se deasupra tuturor dobitoacelor, deasupra naturii, elevându-se prin raţiune deasupra instinctelor animalice, omul capătă şi o responsabilitate de a proteja restul speciilor, de a crea sanctuare în care acestea să vieţuiască – este datoria sa morală să facă asta.

Spinoza n-a înţeles acest lucru; nu s-a ridicat prea mult deasupra animalelor, postulând că omul, din principiu, trebuie să-şi urmărească numai propriul său folos. Concepţia sa este contaminată de iudaism, văzând omul ca fiinţă care deţine dreptul divin de exploatare a lumii. Nu este departe de gândirea creştină, din care îşi hrănea şi Cartesius ideile, via Vechiul Testament: cartea sfântă a evreilor, îmbogăţită cu câteva cărţi apocrife, în viziunea iudeilor. De altfel, esenţa interioară a lumii este numită de Spinoza, într-o manieră deloc subtilă,  ”Deus”.

Cele de mai sus pot fi atribuite unei condiţionări comportamentale din copilărie, ştiindu-se că omul se descotoroseşte cu greu de ceea ce învaţă în primii săi ani de viaţă. Dar Spinoza nu străluceşte nici în ceea ce priveşte etica, privitor la relaţiile interumane. Citind o lucrare filosofică, destul de recent apărută prin Germania (1818/1844), Die Welt als Wille und Vorstellung, scrisă de un ins care nu rupsese gura târgului pe când trăia, dar care a ajuns, la fel ca mulţi alţii, să fie apreciat post-mortem, pe numele său Arthur Schopenhauer, am primit confirmarea unor observaţii mai vechi de-ale mele, Schopenhauer indicând şi el unele vicii ale lui Spinoza. Astfel, din lucrarea lui Spinoza Tractatus theologico politicus (1770), desprindem o idee monstruoasă, amintindu-ne de felul în care se purtau negocierile între cetăţile Greciei Antice, şi anume: Unusquisque tantum juris habet, quantum potentia valet (Fiecare are atâta dreptate, câtă putere are). Aşadar, Spinoza vede dreptatea ca aparţinând întotdeauna celui mai puternic. Aici urmează îndeaproape ceea ce Hobbes numeşte ius naturale (dreptul natural), fără a face distincţia între lumea animalelor şi lumea omenească. Societatea umană nu este, prin urmare, condusă de drept, ci de nedrept, de forţa fiecăruia, fie că vorbim de cea fizică sau politică.

Spinoza reiterează această idee injustă şi în ceea ce numeşte, ironic de-a dreptul, Ethica, ordine geometrico demonstrata (1777, publicată postum): Imo quia uniuscuiusque ius virtute seu potentia uniuscuiusque definitur, longe maius homines in bruta, quam haec in homines ius habent (Ba mai mult, cum dreptul fiecăruia este definit de virtutea sau puterea sa, oamenii au drepturi mult mai mari asupra bestiilor [animalelor] decât au bestiile asupra oamenilor.) Asta ca să nu credem că gândirea sa a suferit vreo îmbunătăţire în ceea ce priveşte aspectul moral de-a lungul timpului, atât în ceea ce priveşte dreptatea, cât şi dreptul de viaţă şi de moarte al oamenilor asupra animalelor.

Însă poate cea mai mare eroare a lui Spinoza este felul în care priveşte dragostea. Pentru Spinoza, dragostea nu există: aceasta este totuna cu dorinţa, cu pofta animalică, irepresibilă, determinată de gonade, în scopul reproducerii sexuale. Pentru a afla motivul pentru care acesta era incapabil de a pătrunde un fenomen precum dragostea, trebuie înţeles mediul din care provenea Spinoza. Vorbim aici, din nou, de originea sa iudaică, de faptul că evreii, prin natura situaţiei lor în Europa medievală, lipsiţi de dreptul de proprietate asupra terenurilor, forţaţi să practice anumite meserii, erau adesea fie cămătari, fie negustori, fie ambele. Iar în lumea negustorilor şi cămătarilor, singurul lucru valoros este banul; orice este de vânzare, pentru preţul potrivit; căsătoriile au loc numai prin aranjament – aportul soţilor trebuie să fie asemănător; nu există loc sau timp pentru dragoste, iar astfel de întâmplări sunt condamnate, deseori aspru pedepsite, ajungându-se până la alungarea din comunitate, ceea ce însemna sărăcie, pribegie, chiar moarte. Ieşit dintr-o astfel de lume complet mercantilă, şi intrat în lumea rece a raţionamentelor filosofice (filosofia nu înseamnă exaltare), Spinoza nu putea considera dragostea ca fiind altceva decât dorinţă.

Iarăşi, Spinoza comite greşeala de a uita de faptul că omul este o fiinţă raţională, neridicându-l, nici în această privinţă (a dragostei), deasupra dobitoacelor. Aşa cum animalele sunt conduse numai de dorinţă, şi omul, crede Spinoza, este purtat de dorinţă: dragostea nu există. Cu alte cuvinte, Spinoza neagă existenţa voinţei de a iubi. Şi ce poate fi mai ruşinos decât un astfel de spirit mărginit la lumea sa austeră şi materialistă?

Manfred Antonovici Mamonov

Cel mai credincios animal domestic

14 august 1869

Cum, iepure? Nu, nu este femeia. Adorabil, acest animăluţ. Adesea întrebările şi afirmaţiile sale par a fi încărcate de naivitate – uneori pare de-a dreptul prostănac -, dar sunt atât de subtile şi, în acelaşi timp, grosolane, şi dau dovadă de o rară vivacitate a spiritului. Şi apoi, strică totul printr-un râs, care, deşi este sănătos, este un amestec straniu de prostie, jovialitate şi răutate – aceste atribute fiind atât de des întâlnite şi la specia omenească.

Îmi aduc aminte cum, în urmă cu doi ani, într-o seară răcoroasă de septembrie, mama a venit în vizită şi m-a anunţat că mititelul a murit. M-am mirat oarecum, dar şi uitasem că mica fiinţă împlinise deja şapte anişori încă din iunie. Cum mai trece vremea! Apropo, se fac tot şapte ani la primăvară de când am ajuns în această maison de santé. Dar să revin la iepure… Da, mama mă anunţase că a murit. M-am întristat puţin – iepurele era o prezenţă agreabilă; dar m-am simţit şi uşurat de faptul că acel mic asasin a ieşit din viaţa mea. Însă destinul crud nu-şi jucase ultima sa carte în ceea ce priveşte relaţia mea cu animăluţul.

A doua zi, spre seară, mă trezesc cu iepurele la fereastră. Am rămas siderat: parcă murise! S-a strecurat cu multă dibăcie printre gratiile ferestrei, prin care abia îmi încăpea braţul ceva mai sus de cot. Vă miraţi? Am uitat să vă spun că nu este un iepure normal, ca să zic aşa, mititelul este chiar un mititel: este un demn urmaş al Lapin de Nicard, având o superbă blăniţă de culoare gri-albăstrui. Când stă în bătaia soarelui, blăniţa lui aruncă reflexe fantastice de culoarea cerului înnorat. L-am întrebat atunci cum se face că este încă viu. Năzdrăvanul mi-a reamintit, pe un ton şugubăţ, despre vremurile când îmi povestea că este nemuritor, mirându-se totodată de mirarea mea. Da, uitasem şi asta: poveştile iepurelui demonic despre imortalitatea sa. L-am confruntat atunci cu spusele mamei mele, la care mi-a replicat, plictisit, că bătrâna pur şi simplu nu vede bine, că el a lăsat o cârpă albastră în cuşcă şi a zbughit-o, iar aceasta pesemne a îngropat cârpa cu pricina, crezând că este el. Nu mai ştiam ce să zic – povestea iepurelui părea verosimilă.

De atunci, creatura îşi petrece vremea cu mine. Avem tot felul de discuţii, mai ales despre filosofie. Iepurele are un dinte împotriva lui Spinoza, ceea ne face să ne contrazicem deseori. Mie îmi este clar că Spinoza este cel care i-a arătat calea lui Leibniz, cu optimismul său, cu lumea aceasta care este cea mai bună dintre toate lumile posibile, şi ce dovadă mai clară putem avea în această privinţă decât să privim pe fereastră? Iată, chiar în această clipă, micul trib de vrăbiuţe ţopăie printre crengile stejarului nostru. Ce lume frumoasă! Sigur, iepurele nu-i de acord, spune că vrăbiile sunt nişte creaturi tâmpite şi lacome, copacii sunt plini de omizi scârboase, iar împotriva lui Spinoza a scris chiar un mic eseu, de vreo două pagini, pe care-l voi insera în aceste memorii mai târziu, ca o dovadă a elocvenţei şi coerenţei acestui blănos mic.

Chiar dacă petrecem împreună clipe frumoase, iepurele, din motive pe care pot numai să le bănuiesc, a ales să rămână nevăzut pentru ceilalţi, tăinuindu-şi prezenţa. Am vrut să-i stric ploile, într-o dimineaţă în care doctorul Counelle îşi făcea vizita sa matinală, iar iepurele se ascunsese, aşa cum făcea întotdeauna, sub pat. I-am spus lui Counelle despre iepure. Acesta a mijit ochii, a îngăimat un ”hm, interesant”, şi-a notat ceva în carneţel şi apoi m-a îndemnat să-i mai spun câte ceva despre iepure. I-am spus să privească sub pat, ca să se convingă. A clipit de câteva ori, dar la insistenţele mele ne-am aplecat şi am privit împreună sub pat. Am fost surprins: iepurele nu era acolo. Când m-am ridicat, am reuşit să văd cu coada ochiului o urmă de blăniţă albăstruie, strecurându-se printre gratiile ferestrei. Am strigat atunci la Counelle: ”Priviţi! Afurisitul tocmai iese pe fereastră!”

M-a privit grav pe deasupra ochelarilor şi am mers împreună la fereastră, dar iepurele era de negăsit. Afurisitul cred că se strecurase pe când vorbeam cu Counelle spre fereastră, se ascunsese în dosul biroului la care scriu acum, şi când noi ne-am uitat sub pat, o tulise afară. I-am înţeles jocul imediat: încearcă să mă scoată nebun!

După asta, Counelle mi-a spus, pe un ton marţial, că dacă voi continua să am asemenea vedenii, cu iepurele, prezumtivul asasin al soţiei mele (”prezumtiv” a spus Counelle, eu ştiu că este de-adevăratelea), va fi nevoit să-mi administreze medicamentaţie serioasă, pe lângă un tratament intensiv cu duşuri reci. Am sesizat pe loc pericolul şi i-am spus că am glumit, că am vrut să-i joc o farsă, pentru că eram puţin cam plictisit. M-a crezut, şi m-a admonestat pentru ”farsa puerilă”, aşa cum a numit-o el.

Mai târziu, iepurele a revenit în cameră, cu un rânjet malefic pe chip, amuzându-se de ceea ce făcuse şi spunând: ”Ce să vezi, nici urmă de iepure!” Aici trebuie să precizez că este un animăluţ foarte curat: iese mereu pe fereastră, pentru a-şi face nevoile. De asemenea, tot de afară îşi procură şi hrana, cu excepţia iernii, când mănâncă din legumele şi fructele mele. Pe lângă asta, susţine el, şi-a făcut o vizuină la marginea pădurii de lângă pensiunea noastră, unde doseşte mereu fân. Aşa se explică faptul că menajera nu găseşte vreodată urme de iepure prin cameră. Şi prin urme, sper că înţelegeţi ce anume am vrut să spun.

Hm… Iată însă cum am divagat, pornind de la o idee despre cel mai credincios animal domestic şi ajungând la infamul de iepure. Ce vreţi, mititelul este singurul care mă mai ajută să-mi alung plictiseala, oricâtă răutate s-ar ascunde într-însul. Şi tot el a fost prilejul să-mi întrerup memoriile, care ar fi trebuit să fie lineare, cu o analepsă şi chiar o prolepsă (aţi aflat astfel că au trecut aproape şapte ani de când sunt aici). Cât despre cel mai credincios animal domestic, voi relua această idee altcândva, acum mi s-a făcut destul de somn; iar eu nu ratez vreodată ocazia unui somn bun.

Daimon Q.

Necesitatea duelului

L-am numit adesea pe Puşkin prost (mă rog, adesea însemnând de cel mult cinci ori); prost pentru că a avut mania duelului şi a murit atât de tânăr, pentru o damă, când ar mai fi putut să trăiască şi să mai scrie atâtea şi atâtea şi, cine ştie, poate ar fi scris ceva chiar mai frumos decât Evgheni Oneghin. Dar dacă duelul ar mai fi fost permis, eu aş fi fost mort mult mai de tânăr decât Puşkin, pentru că nu suport mitocănia şi aş fi provocat la duel fiecare mojic întâlnit în cale.

Lumea a devenit un loc ticsit de bădărani, care îşi exhibă proasta creştere şi îţi mai şi râd în nas după asta. Se întâmplă acest lucru pentru că am rămas fără un important instrument de control al impertinenţei, al nesimţirii: duelul. În vremurile apuse, când erai jignit sau când cineva îţi jignea o rudă de sex feminin, mergeai la acel ins, eventual îl pălmuiai şi făceai schimb de informaţii personale, stabilind totodată şi locul duelului: „Te aştept mâine, la şapte dimineaţa, în crângul cutare. Martorii mei sunt X şi Y.” Dacă insul nu venea, era dezonorat şi nu mai îndrăznea în veci să fie mitocan în public, fiind oricum arătat cu degetul, numit laş nenorocit, otreapă, şi fiind ocolit de lumea bună, lăsat să se întoarcă acolo unde îi este locul: în canale.

Astăzi, aşa ceva nu mai este posibil; iar mitocanii prosperă. Din acest motiv, militez pentru reintroducerea duelului, pentru legalizarea acestuia. Aşa am mai scăpa de aceste lepre necivilizate. Pentru că, până la urmă, orice mojic, oricât de bine s-ar pricepe la dueluri, îşi va găsi naşul.

Dar care să fie cea mai bună modalitate de duel? Pistolul oare? Însă ce se întâmplă dacă unul dintre adversari este la primul duel, iar celălalt este la al douăzecilea şi mai este şi militar de profesie? Le interzicem atunci militarilor, celor care trag cu arma în cadrul profesiei lor, să participe la dueluri. Şi ce ne facem dacă tocmai aceştia, profitând de acest lucru, sunt cei mai mari bădărani? Ajungem la imposibilitatea duelului şi la proliferarea grosolăniei. Să renunţăm atunci la arme şi să ne duelăm prin cuvinte! Însă cum s-ar putea duela în condiţii egale scriitorul cu gunoierul sau poetul cu inginerul? Stabilim că duelul nu poate avea loc decât între inşi cu profesii similare? Şi iarăşi, avem imposibilitatea duelului şi infestarea lumii cu ţopârlani.

Distingem aici un posibil tipar: pentru ca un duel să fie complet onest, adversarii trebuie să aibă capacităţi cognitive şi/sau fizice şi abilităţi dobândite asemănătoare, trebuie ca niciunul să nu poată avea un avantaj net asupra celuilalt – nu putem să îl punem la trântă pe un ins cântărind 55 de kilograme, profesor de literatură, cu unul de 120, care mai este şi luptător de greco-romane; ar fi absurd. Şi atunci, ce putem face? Din păcate, cum nu putem asigura aceste condiţii, oamenii fiind, ori de la natură, ori prin educaţie, inegali, suntem nevoiţi să abandonăm ideea necesităţii duelului, să-l lăsăm pe Puşkin să-şi doarmă somnul netulburat, fără a-l mai numi prost, şi să lăsăm lumea aşa cum este: un loc prielnic bădărăniei.

Timpul

Mă lupt cu timpul şi pierd lupta veşnic inegală. Aş vrea să dorm, dar timpul nici de asta nu-mi ajunge. Un ritm mi se încheagă-n minte: dar versul nu vrea să pornească şi suta de poeme nicicând nu va fi atinsă. Mereu ţes planuri şi la capăt nu le duc – de teamă: ce voi face odat-acestea încheiate? Vorbele curg… Dar nu aşa îmi curg ele-n minte: acolo nu-s nici virgule, nici puncte, nici paranteze sau semne de-ntrebare. Să eludăm gramatica? Fie.

Când vorbele-n cap aleargă şi încearcă afară să se strecoare nemijlocit fără sintaxă fără logică dar ştiu că tu le înţelegi pentru că de asta eşti aici nu ai citi ceea ce nu înţelegi iar ceea ce umblă prin mintea mea îţi este acum oferit în formă brută nu în premieră nu pentru ultima oară pentru că probabil voi mai scrie dar nu voi scrie aşa Adică aşa dacă unii au voie eu de ce nu aş avea lipseşte semnul de întrebare lipsesc toate semnele oricum nu contează recitind pentru o clipă ritmul tărăgănat m-a enervat şi am decis să închei aici.

Am nevoie de mai mult timp. De mult mai mult timp. Ştiu ce aş face cu acesta; dar poate mint şi nu aş face asta. Iar timpul se scurge implacabil şi în curând voi resimţi din plin că este tot mai puţin acel timp care mi-a mai rămas, dacă nu cumva am început deja să fiu apăsat de asta. Şi prima moarte – când ştii că nimic din ceea ce ai vrut n-a prins fiinţă – este poate mai cruntă decât a doua moarte. Şi nu poţi evita prima moarte; poate dacă ai norocul unei morţi subite, la o vârstă la care nu te-ai aştepta, când încă mai ai speranţe vane că vei putea scăpa de prima moarte, când încă mai ai aşteptări de la viaţă, când încă mai eşti…

Nelămurire şi lămuriri

Ce anume este acel lucru care îi face pe oameni să creadă că alţii mint atunci când afirmă ceva? Este oare faptul că şi ei fac asta – şi ei mint adesea? Pare firesc; dacă eu mint, atunci mă aştept ca şi persoana de lângă mine sau pe care o întâlnesc ocazional să aibă apucături asemănătoare. Şi, la urma urmei, nu sunt toţi oamenii mincinoşi? Muritori şi mincinoşi.

În altă ordine, de idei, dacă ai venit aici în căutarea unor cuvinte roz, nu este locul potrivit. Crede-mă pe cuvânt, ştiu despre ce vorbesc: eu scriu aici. Şi nu imit pe nimeni. Chiar dacă uneori se întâmplă să fiu contaminat de ritmul unei cărţi pe care o citesc la momentul în care scriu o postare, asta nu înseamnă că imit stilul acelui scriitor. Trebuie să înţelegi că acel ritm se creează în mintea mea – alţii ar putea să audă un ritm diferit, iar gândurile izvorâte încă sub influenţa acelui ritm nu seamănă cu stilul în care a fost scrisă cartea. Eu nu sunt un imitator.

Bine, dar de ce nu sunt cuvintele roz? Viaţa este scurtă. Mulţi oameni tropăie în ritmul muzicii, cântă cântecele deşucheate şi-şi toarnă bere pe gât bucurându-se de viaţă. Alţii nu fac asta, ci stau şi numără stelele şi se întreabă de ce aici, de ce acum, de unde şi încotro. Mulţi oameni cred că vor trăi şi după moarte. Alţii nu cred. Eu aş putea fi unul dintre cei de mai sus. Dar aş putea şi să nu fiu. De aceea cuvintele mele nu sunt roz. Cum, n-ai înţeles? Lasă asta, dacă îţi plac vorbele mele şi tu îmi eşti drag(ă). Asta este important. Şi demonii îi iubesc pe cei care îi iubesc pe ei. Iar dacă nu îţi plac vorbele mele…  Ei, dar de ce le citeşti atunci? Spaţiul virtual este atât de mare… Mai caută! Poate vei găsi ceea ce îţi place.

Ştiu, acest gen de oameni, care nu scriu cuvinte roz, este insuportabil. (N-am mai spus asta?) Dar nimeni nu este ţinut cu forţa unde nu vrea să fie. Mă rog, cei mai mulţi nu sunt ţinuţi cu forţa… Sau măcar o parte. Lăsând asta, trebuie spus că genul există. Trebuie să existe. Nu putem fi cu toţii frivoli şi iubitori de uşurătate. Nu putem cânta cu toţii acel cântecel vulgar atât de plăcut pentru urechile sensibile şi fine ale lumii. Eu sunt aici, de multe ori, să-mi vărs otrava; să-mi aduc o umilă contribuţie la marea masă a cuvintelor şiroind din resentiment; să lovesc crunt în cei care se cred superiori prin faptul că ei înţeleg lucruri aflate în sferele înalte şi intangibile ale cogniţiei; să devoalez absurditatea care se pretinde înger de marmură; să… Ajunge pentru azi.