Împotriva muzicii

Numeroase spirite înalte au lăudat muzica, ajungând până acolo încât au numit-o artă. Asemuită adesea cu poezia, considerată de unii chiar arta supremă, deoarece, dacă poezia, pentru a fi înțeleasă, necesită cunoașterea limbii în care este scrisă, muzica poate fi înțeleasă de către oricine, de oriunde, devenind astfel poezia universală. Unii au pretins chiar că atunci când ascultă muzică sunt pătrunși de un sentiment aproape pios – poate că C.S. Lewis ar fi numit asta ”joy”. Muzica precum un dumnezeu, în prezența căruia ne plecăm solemn capetele, evlavioși, cutremurați, gata să plângem de bucurie, ca un copil sărac care primește jucăria visată și pe care a crezut că n-o va avea vreodată. Tocmai această pioșenie, această stare de contemplare în care ascultăm muzica vorbește împotriva acesteia. Muzica tâmpește! Marile spirite au adus omagii muzicii, dar starea de beție în care intrau ascultând-o le făcea să ignore faptul că nu se înălțau nicăieri, dimpotrivă: coborau în mocirla celorlalți.

Să privim la veacul nostru: cine ascultă muzică în neștire în secolul al XXI-lea? Toată lumea! Mai ales, plebea! Vedem deseori fotbaliști sau boxeri celebri purtând căști pe urechi, ascultând muzică, având o înfățișare aproape de transă, dar când îi auzim că deschid gura și vorbesc se dovedesc a fi niște imbecili sadea. Dacă nu este destul, iată: tineretul nostru, cu omniprezentele căști în sau pe urechi. Ce ascultă? Melodii repetitive și puternic ritmate, care induc adesea gesturi precum datul din cap, tropăitul din picioare, mișcări convulsive ale trupului sau îngânarea unor ”vino la mine” sau ”dă din fundul ăla” în mod repetat. Este aceasta o stare elevată?

Dacă muzica modernă predispune la mișcare, cea clasică duce către contemplare, către imobilitate. Unii vor pretinde că în acea stare le aleargă gânduri remarcabile prin capete. Mincinoși! Dimpotrivă: atunci mintea le este eliberată de orice gânduri și ”trăiesc” muzica, ridicându-se apoi transformați spiritual, spun ei, dar nu foarte departe de spiritualitatea oferită de o partidă reușită de sex. Chietism, vă spun! Una cu animalul din noi.

Anumite muzici îndeamnă la dans. Mișcările nu mai sunt convulsive (excluzând dansurile moderne, scăpate din încorsetarea regulilor și a bunului gust), ci controlate. Aici avem sexualitate și atât. Să nu privim spre noua sexualitate pervertită: să ne uităm doar spre clasicul dans bărbat-femeie. Ce reprezintă mișcările dansului? Preludiul! Masculul care se învârte în jurul femelei, cerând aprobare. Revenirea la starea de maimuță! Mișcări lascive, atingeri neîntâmplătoare, senzualitate, sex, primitivism, verificarea mărfii înainte de a încheia târgul: ”Cum ne-ar sta la orizontală?” Și totul se întâmplă pe ritmul muzicii.

Iată, prin urmare, la ce duce muzica! De la ritmul tobelor africane sau iudaice, la instrumentele sofisticate de astăzi, muzica îndeamnă la prostie și animalitate. Nu degeaba unii învățați musulmani au declarat muzica haram: aceștia au văzut pericolele diavolești pe care le ascunde. Desigur, ei priveau din punctul de vedere al celor care cred în tărâmuri imaginare și îndeamnă la căutarea fericirii în lumea de dincolo, respingând atracțiile lumii de aici. Dar și aici, în lumea reală, în singura lume, ascultarea muzicii provine tot din căutarea acelui ideal de turmă, pentru că starea indusă de muzică seamănă cu fericirea. Dar ce este fericirea decât o stare de chietism, de ne-gândire?

20 octombrie 2017, noaptea

Reclame

Un vârtej și-un gând din vară

Ieșind din pădure, cuprins de tristețea părăsirii unui loc lipsit de oameni, pur, liniștit și verde, pentru a mă întoarce în orașul mașinilor și betoanelor, am rămas o vreme privind cu ochii larg deschiși spre orizont: pe drumul de pământ, mărginit de lanuri de grâu, care duce spre omenire, am zărit un vârtej ciudat, format dintr-un praf roșiatic, care nu semăna cu praful ce adăsta pe zisul drum. Am clipit de câteva ori, pentru că mi s-a părut că văd ceva, pe cineva, în mijlocul vârtejului. Apoi groaza a coborât în mine, pe măsură ce imaginea neclară a găsit corespondența sa mitică, ascunsă în mintea mea. Am închis ochii, într-un gest naiv de apărare. Dar ce puteam face? Iată că Moartea, sau Cineva care arăta ca ea, se năpustea spre mine într-un vârtej de praf roșu. Am simțit boarea apropiindu-se, dar tot n-am deschis ochii. Dacă nu văd acel lucru, dacă este un lucru, atunci el există cu adevărat? Mici particule, din ceea ce părea a fi nisip, m-au lovit peste față. Am deschis ochii și am văzut imaginea teribilă a Morții năvălindu-mi în ochi și ascunzându-se în mine, în mintea mea. Am răsuflat ușurat: trebuie să fi fost doar un simulacru epicurean, al cuiva care fusese pesemne să ridice sufletul unui biet muritor și apoi călătorise o vreme nedeterminată până ajunsese la mine.

Totuși, era Moartea, sau Cineva care semăna cu ea. Asta m-a îngândurat și m-a făcut să privesc în tăcere spre propriile-mi picioare. Dedesubt, sub țesătura aspră, se găsește carnea mea, tare și încă tânără. Un genunchi pe ducă și unul încă bun. Într-o zi, carnea aceasta se va desprinde de pe oase și tot ceea ce am fost eu se va fi năruit în neant. Strigătul lui Empedocles, reluat de Nietzsche, îmi îngheață sângele în vene: ”O, stirpe nefericită și lipsită de noroc a muritorilor, din ce discordie, din ce plângeri ai purces!” Dacă închid iarăși ochii… I-am închis. Dacă nu mă mai văd, se mai poate spune că exist? Dar mă simt, mă aud, mă gândesc… Gândire pură, observată prin conștiința reflexivă, acel ciudat animal cartezian. Sau revenim la concepția aristoteliană a gândului impur, mereu fundat pe senzație? Cui îi pasă însă de toate acestea?

Deschid ochii. Eu sunt tot aici. Aici și acum. Mă îndrept însă vijelios spre capăt; sunt, așa cum se spune, de cealaltă parte a dealului. Mersul la vale este mai ușor, dar asta doar metaforic vorbind. În realitate, nu există sintagma ”a îmbătrâni frumos”. Bătrânețea reprezintă boală, decrepitudine, neputință și, din păcate, adesea uitare de sine și de ceilalți – căderea. Și atunci, de ce să nu cobori dealul sărind în prăpastie? Lemingii de ce o fac? (În privința asta, a dat știința vreun răspuns? Probabil că da, și probabil unul adevărat, sau mai puțin părtinitor decât cele obținute în cadrul unor experimente psihologice pe oameni. Oamenii trebuie priviți cu suspiciune: tot ceea ce cred că gândesc sau simt, tot ceea ce fac sau spun; pentru că oamenii își reprezintă lumea și pe ei înșiși deseori într-o manieră falsă. Și cad de atâtea ori sub imperiul sentimentelor! Cum poate funcționa o știință bazată pe sentimente? Nu poate. Pe când, chiar și numai observându-le ani în șir, în cazul animalelor poți afla răspunsurile corecte, adevărate.) Ne opunem gândului aneantizării din inerție: suntem, deci trebuie să fim. Asta nu necesită multă gândire. În plus, s-ar putea să ne rămână pantoful pe buza vulcanului și lumea ar râde de noi, aflând că nu ne-am înălțat la Ceruri.

24 august 2017, dimineața

Un om zăcea lungit la soare

Focul care mă anima s-a stins pentru prima oară după multă vreme. De fapt, pentru prima oară, deoarece multă vreme nici n-am știut că arde sau că este foc. Am vrut să strig după zei, să le cer ajutorul, dar mi-am adus aminte că aceștia și-au dat obștescul sfârșit, ultimul dintre ei fiind omorât de un bărbat ușor isteric și care purta mustață. Nu-mi mai rămâne decât să sper că focul va reîncepe să ardă de la sine, cândva. Măcar pe durata unui fulger…

În așteptarea acestui miracol, m-am întins la soare și am privit alene la o muscă ce bâzâia printre ierburi, într-un mod deosebit de enervant. Iată că și aceasta ardea! Simt că se apropie un cataclism, iar eu voi fi aici, zăcând la soare, și-l voi rata. Ei, ce poți face! nu suntem toți sortiți să facem sau măcar să vedem lucruri mărețe.

Un foc mare arde undeva. Nu este al meu. Dar îl simt, îl aud: știu că este acolo. Într-o zi mă voi adăpa din flăcările sale niciodată stinse.

Un om zace lungit la soare. Nu sunt eu, de asta sunt foarte sigur, este altcineva; un individ pe care nu-l cunosc. Se plânge de ceva, dar sunt prea departe ca să înțeleg ceea ce spune; îmi dau seama că se plânge de ceva după tonul smiorcăit pe care-și aruncă lamentările spre cerul albastru și însorit. Adevărul este că nici nu-mi pasă: fiecare se plânge pe aici de câte ceva și așa a fost mereu: nu se aude decât o vorbărie interminabilă, un zumzet continuu și neplăcut, de parcă aș fi într-un cuib de viespi. Așa că, plictisit de ceea ce se întâmplă, am hotărât să plec de aici, încotro văd cu ochii. Pare un drum destul de lung, nu-i așa? Mă aflu în căutare de lucruri nemaivăzute și sunt sigur că se găsesc pe undeva. Dacă le-ați văzut cumva prin drumurile voastre (deși, cum ați putea vedea ceva nemaivăzut?), să-mi spuneți: sunt mereu dornic de a vedea astfel de lucruri.

9 februarie 2018, noaptea

Cădere

În Ceruri domnește o liniște apăsătoare. Cel-asemenea-lui-Dumnezeu stă cu piciorul pe grumazul celui înfrânt, Purtătorul-luminii, așteptând să iasă Cel-Preaînalt din nemișcare, pentru prima oară după ziua a șasea, și să ia o decizie. În cele din urmă, acest lucru se întâmplă și o lumină orbitoare îl lovește pe Purtătorul-luminii. După un scurt moment, care a semănat cu o părere de rău, același lucru li se întâmplă și celor care l-au urmat pe acesta.

Lumina mi-a luat vederea,
Nu a durut, dar voi simți căderea.
Și cad, alunec, stele mă petrec,
Eu orb pe lângă ele trec.

Dar singur nu-s: cad mii cu mine
Sunt cei ce m-au urmat; mulțime,
Cu ochi întorși, tăcând mereu,
Cu gândul doar la Dumnezeu.

Ne prăbușim, simțim, ne doare,
Stăm cu privirea către soare.
Pământul ne așteaptă, mut,
Genune, dor și-un început.

Privind spre noi, în întuneric,
Se poate lesne observa:
Nu-i doar un gând, un fapt himeric,
Cu cât de El ne-om depărta,
Înstrăinarea ne pătrunde
Ca un izvor cu clare unde.

Cine om fi, odat’ ajunși,
La asta, nu pot da răspuns.
Poate de-un gând vom fi pătrunși
Și bezna o vom fi străpuns.

Ne-apropriem, eu fi-voi primul
Ce-n țărnă mă voi scufunda.
Urmat apoi de toți, ca unul,
Pământul vom cutremura.

Îți spun adio, al meu Tată,
Poate ne-om revedea vreodată.
S-a săvârșit: câtă durere!
Domnia-ncepe, nu-i părere!

13 octombrie 2017, noaptea

Auziți clopotul sunând?

Îngenuncheați. I se aduc sacramentele unui Dumnezeu care moare.

Nu am înțeles nicicând de ce blasfemia lui Nietzsche a devenit mult mai populară decât cea a lui Heine, care avea avantajul că era și mult mai poetică. Sau poate tocmai de aceea. Însă, trebuie admis, Nietzsche, poetul răzvrătit, care a alungat muzele cu un gest, a fost mai radical în exprimare, el văzând actul ca unul deja împlinit. Dar nu striga oare încă din vechime cântărețul anonim de la începutul psalmului al 22-lea către un cer gol?

Am apărut în lume ca urmare a unui act sexual care nu avea scopul procreării, la fel ca majoritatea oamenilor. Insularii din Sumatra spun, într-un descântec, despre actul fecundării că este ”umbra care cade în mare”. Poate nu este departe de acel Nachtseite al etosului grecesc, identificat prima oară, dintre moderni, de Leopardi, și descris atât de plastic de corul din Oedip la Colonos: omul nu ar fi trebuit să se nască, iar dacă, din nefericire, s-a născut, cel mai bun lucru pe care-l poate face este să revină cât mai repede cu putință în haosul întunecat al neființei:

Nimic nu-i mai bine decât ca pe lume
Să nu fi venit niciodată
Ori dacă a zilei lumină-ai văzut-o,
Să faci cât mai grabnic tu cale
Întoarsă în beznă…

Aș spune că venirea mea pe lume s-a produs prea devreme sau prea târziu. Prea devreme, pentru că oamenii ar putea obține ori o longevitate deosebită (jumătate de mileniu de viață sau chiar mai mult), undeva peste o sută-două de ani, sau chiar – ce gând nebunesc! – nemurirea biologică. Prea târziu, pentru că, la vremea nașterii mele, satul românesc în care am fost aruncat în viață era deja cu hotarele distruse; nu mai era acel microcosmos dincolo de care nu mai exista nimic (sau dincolo de care numai Nimicul își avea ființă) – își pierduse statutul de centru al lumii pentru fiii săi și toate poveștile bune fuseseră deja spuse, sau erau doar niște biete povești.  Și ce rost are să spui o poveste care nici măcar nu este adevărată?

Ce mai rămâne atunci de făcut? Poate, așa cum a spus Soloviov: Omul se trage din maimuță, deci să ne iubim unii pe alții. Sigur, în această privință, depinde de ce înțelege fiecare prin a se iubi, pentru că, spun zvonurile, unii se iubesc destul de mult unii pe alții. Dar eu nu am iubit vreodată omenirea, ci am visat visul pe care nu-l visează nimeni. Sau, cel puțin, sper ca visul meu să fie fără de pereche.

Ridicați-vă din adâncurile munților! Eu sunt!… Dar simt cum mă înăbuș și vocea îmi piere. Doar un iepure răutăcios se hlizește în întuneric, rostind glume deșucheate, cu diavoli și oameni.

Afinități elective

Era o dimineață rară, a acestei veri trecute, cu un soare plăcut, iar eu stăteam în balcon și îmi beam ceaiul negru adus din Assam, îndulcit cu zahăr din trestie adus din Columbia, în care pusesem un strop de lapte, servit cu puțin chec fabricat în Niederösterreich, și ascultam o melodie veche, ba chiar murmuram ”Lieb Vaterland, magst ruhig sein”, amintindu-mi brusc, în acest context germanic, de faptul că Faulkner spusese despre muzica lui Wagner că este pentru tineri germani barbari și simpli, admițând că atunci și eu sunt un suflet barbar și simplu, pentru că îmi tresaltă inima la astfel de muzici din țara străbunilor mei, când s-a petrecut un eveniment groaznic: unul dintre vecini începuse să fumeze, iar fumul absolut scârbos năvălea peste mine. M-am ridicat, înjurând în barbă, și am închis fereastra. Nu mai spun că mi-am savurat ceaiul și checul cu noduri. Apoi, mi-am adus brusc aminte un vis ciudat ce-l avusesem în noaptea dinainte.

Se făcea că stăteam liniștit în pivnița lui Auerbach, ascultând cântecele vesele ale bețivanilor, și tocmai voiam să-i cer Satanei ca din cepul mesei să nu curgă numai vin, ci și puțină pâine de secară, din cea iubită de Mynheer Peeperkorn, gândindu-mă la gusturile muzicale ale lui Hans Castorp, căutând să zăresc Moartea în cântecelul țărănesc devenit Teiul lui Schubert, când înăuntru năvăli un nebun bărbos, se așeză la masa mea și trânti cu pumnul în masă, zicând, cu glas liniștit:

”- Acum trebuie să vii cu mine, ne vom urca pe acoperiș sub sfârleaza de vânt care intonează un epitalam, deoarece bufnița se mărită. Acolo ne vom lupta noi doi, și cine-l doboară pe celălalt, este rege și are voie să bea sânge.”

Aflat încă cu gândurile departe, dar auzind ceva despre sânge, am apucat sticla cu sânge de plante culese de la poalele Muntelui Negru și am turnat în pahare, i-am întins unul și i-am zis:

– Bea! Și am băut și eu și am simțit cum căldura mă moleșește, când l-am auzit pe micul Oskar Matzerath, care se afla la masa mea, spunându-mi în șoaptă la ureche:

– Nebunul ăsta seamănă cu tine, doar că are barbă.

Am ridicat ochii înspre rânjetul nerușinat al nebunului, care-și lingea buzele de plăcere, sorbind din băutură, și l-am privit în ochii săi întunecați. Era să-i spun lui Oskar că eu n-am avut niciodată ochii negri, dar am tăcut, continuând să-l privesc pe nebun. Eram eu, doar că rânjeam și aveam barbă, ca să nu mai spun de faptul că păream nebun. Brusc am simțit nevoia să fiu unic și m-am gândit că ar fi destul de bine și să devin rege, și am zis:

– Hai pe acoperiș!

Atunci nebunul s-a ridicat, a țopăit de câteva ori de bucurie și apoi s-a așezat la loc, zicând:

– Să mai bem puțin înainte de asta!

Am fost de acord și am turnat iarăși în pahare și am băut. M-am însuflețit și am început să cânt:

”- Aici mă simt om
Aici mi-e-ngăduit să fiu!”

Iar nebunul a continuat, ceva mai răgușit:

”- Să bem, să ne veselim
Să știm de ce trăim!”

Am mai turnat câte un pahar, după care m-a luat somnul și nu mi-am mai putut ține capul sus. Am zis:

– O să dorm puțin cu capul pe masă și apoi mergem. Nebunul a fost de acord și s-a culcat și el cu capul pe masă.

Când m-am trezit, eram așezat, cu spatele sprijinit de o cabană din lemn, iar în jurul meu era un viscol cumplit. Ciudat, nu-mi era frig, deși eram îmbrăcat doar cu un pulovăr gri din lână. Nebunul nu era de găsit. M-am frecat la ochi, crezând că mi se năzărise, dar nu era așa. Ce să fie asta? m-am întrebat. Vreo glumă deșucheată de-a tovarășilor mei de băutură? Am simțit ceva în buzunar și, când m-am căutat, am găsit sticla din care băusem mai devreme: încă mai era plină pe jumătate. Am luat repede o gură, dar de unde până atunci îmi fusese cald, mi s-a făcut brusc frig. S-o pornesc ca nebunul prin viscol, fără să văd unde merg? Am mers precaut în jurul cabanei, pipăind lemnul tare și căutând ușa. Am găsit-o, dar era încuiată. Oricât m-am opintit, n-am putut s-o deschid: era făcută din lemn solid și era bine închisă. M-am rezemat oarecum resemnat de ușă și am rămas așa o vreme. Sticla o pusesem la loc, în buzunar; poate o să mai am nevoie de ea mai târziu. Stând așa, cuprins de o toropeală plăcută și periculoasă, mi-am dat seama că nu-mi mai era frig. Asta nu era bine: m-am ridicat și am făcut câteva mișcări în stânga și în dreapta, pentru a nu adormi. Apoi am auzit un glas venind din furtună. Am ascultat cu atenție: cineva cânta. Cine să fi fost oare? Și ce cânta? Până la urmă am început să-i deslușesc vorbele: era un cântecel nerușinat, unul pe care-l știam. Am început și eu să-l cânt. Celălalt tăcuse, pe moment, după care a reînceput, în tandem cu mine. Cântam amândoi ca nebunii, aruncând cuvintele obscene către viscolul turbat. Apoi l-am strigat să vină spre mine, pentru că am o sticlă cu sânge de plante. A spus că vine și și-a reluat cântecelul, dar părea că se depărtează. Degeaba i-am tot strigat că nu merge în direcția cea bună, el a continuat să cânte și să se îndepărteze. Apoi s-a oprit brusc, de parcă ar fi fost înghițit de pământ. Așteptam să aud un pitic bătând într-o tobă de tinichea, dar nu s-a întâmplat asta. Am decis atunci s-o pornesc prin viscol. Am mers și am tot mers, orbit de zăpadă, și la un moment dat am căzut pe ceea ce s-au dovedit a fi trepte. Ajuns jos, cu o durere groaznică la umărul drept, am constatat că mi s-a spart sticla din buzunar. Totodată, am observat că eram la intrarea în pivnița lui Auerbach. M-am ridicat însuflețit dintr-odată și am pătruns înăuntru să mă încălzesc.

Înăuntru era o larmă îngrozitoare. Căutând sursa gălăgiei, l-am văzut pe motanul Murr urcat pe un butoi, ținând între lăbuțe un pahar cu saramură de scrumbie și declamând de acolo:

”- Sub bolta beciului pustie
Ce glas se tânguie stingher
Chemarea-i inima-mi sfâșie:
Nu zăbovi, căci altfel pier!”

După care scăpă paharul și căzu cu capul pe butoi, adormind pe loc. M-au văzut apoi ceilalți și s-au mirat: crezuseră că am plecat acasă prin viscol. Le-am povestit tragedia prin care trecusem și au râs. Mi-au spus că de fapt cabana de care stătusem rezemat era magazia de lemne a lui Auerbach.

Nebunul stătea la aceeași masă la care-l lăsasem și mă privea cu ochi sclipitori, rânjind și acum. M-am așezat în fața lui și am comandat o sticlă nouă în locul celei sparte. Băutura licoroasă mi-a alunecat repede pe gâtlej, făcându-mă să mă încălzesc binișor. Mi s-a făcut iarăși poftă de cântat și am început să zbier:

”Vai, mie! Flori de unde
Să iau în plină iarnă,
De unde lumina soarelui
Și umbrele pământului?”

Dintr-odată însă, parcă enervat de cântecelul meu, nebunul a trântit paharul, făcându-l țăndări și a răcnit, ridicându-se totodată în picioare:

– Să mergem! Să mergem pe acoperiș! Și cine-l învinge pe celălalt va fi rege și are voie să bea sânge!

A pornit apoi spre scara ce ducea spre mansardă. M-am ridicat și eu și l-am urmat. Ceilalți ne-au privit o clipă uimiți, după care au continuat să bea de parcă nu se întâmplase nimic deosebit. Ne-am urcat pe acoperiș, strecurându-ne pe o fereastră îngustă de la mansardă, după care ne-am oprit, stând față în față în viscolul crâncen. Parcă viscolea tot mai tare, iar nebunul părea să se îndepărteze, cu pași aproape imperceptibili. Atunci i-am strigat:

– Aha, vrei să fugi, să nu pierzi rușinos lupta! Și m-am repezit la el. Ne-am tăvălit prin zăpada de pe acoperiș și apoi ne-am prăbușit, căzând amândoi cu un zgomot surd. Din fericire,  stratul de omăt era destul de gros și n-am pățit nimic. Ca prin minune, viscolul se potolise. M-am ridicat, m-am scuturat de zăpadă și m-am uitat după nebun, dar nu l-am văzut. L-am auzit însă râzând și, când am privit în sus, l-am văzut stând pe acoperiș, uitându-se la mine cu un rânjet viclean și victorios. Mi-a urlat de acolo:

– Acum o să-ți beau tot sângele!

M-am înspăimântat și am luat-o la goană. Norocul meu era că viscolul se oprise și vedeam încotro merg. Am alergat până acasă, am închis bine poarta, am intrat în casă și m-am încuiat înăuntru. M-am repezit apoi să trag obloanele la ferestre, dar când am ajuns la ultima fereastră l-am văzut pe nebun privindu-mă prin geam. M-am tras instinctiv înapoi speriat, iar el a pătruns în casă aruncându-se cu capul prin geam. Am început să răcnesc din toți rărunchii, strigând mereu același cuvânt:

– Moarte, moarte, moarte!…

Și atunci m-am trezit, cu inima bubuind și transpirat și având un gust neplăcut de sânge în gură. Se luminase deja, iar de pe masa încărcată cu flori parfumate, din tablou, mă privea chipul frumoasei mele pierdute. M-am uitat cu atenție la ea și am văzut că ”ochii frumoși străluceau, iar buzele păreau să zâmbească.”

10 octombrie 2017, noaptea

Cititorilor mei

Sau singurului meu cititor, depinde.
Este o noapte rece. Stelele tremură și ele pe cer de frig, iar în parcul din spatele blocului o pisică miaună sfâșietor, cerând parcă să fie primită într-o locuință călduroasă, făcându-mă să am mustrări de conștiință că nu pot salva toate animăluțele abandonate din lume. Of, biete suflețele triste… Este liniște; este în sfârșit liniște: s-a dus vara cu creaturile ei nocturne, bipede și urlătoare. Undeva, departe, un furnal scoate un fum alb care brăzdează orizontul întunecat. Dar să lăsăm asta…
A trecut o vreme de când n-am mai postat ceva pe blog, nu-i așa? Acest lucru nu s-a întâmplat pentru că nu am mai scris; dimpotrivă: în ultimele șase luni, am scris mai mult decât în ultimii trei ani, dar acele lucruri sunt scrise în câteva carnețele, și pur și simplu nu am avut timp să le transcriu în format electronic. Nu am timp nici acum, dar am hotărât să profit de câteva momente ceva mai libere și să dau un semn de viață.
Scriu, scriu mai mult ca oricând. Citesc, citesc aproape la fel de mult ca în adolescența timpurie, când mă apropiam de două sute de cărți pe an. Dar atunci când scriu și citesc sunt mereu departe de un computer. Iar timpul meu liber, care era oricum insuficient, s-a redus aproape de limita absurdului. M-am întrerupt acum dintr-o lectură necesară, un sacrificiu pe altarul științei, pentru a scrie câteva cuvinte. Aceasta reprezintă o altă veste: dacă literatura nu m-a vrut, știința m-a primit cu brațele (aproape) deschise. Se pare, așadar, că prima mea lucrare care va fi publicată va aparține genului științific. Vor fi mai multe, iar una dintre aceste lucrări va fi ceva ce nu s-a mai făcut în România până acum; doar în alte țări au existat lucrări asemănătoare, dar nu am identificat până acum una cu un subiect identic. Sper să iasă bine. Așa se explică și timpul liber inexistent: mă documentez serios pentru asta, citind lucrări peste lucrări.
Prin urmare, cel puțin în următoarele șase luni, prezența mea online va fi una rară și, atunci când va fi, de scurtă durată. Nu aștepta vești de la mine prea curând: va mai domni tăcerea încă o vreme neștiută. Dar într-o zi voi reveni, dacă doamna cea sumbră nu are alte gânduri.
La bună vedere!

O smochină coaptă

Viața este ca o smochină coaptă, având o frumoasă culoare violacee și promițând o savoare și o prospețime nemaipomenite și o aromă bogată, care-ți invadează gura, lăsându-ți o experiență gustativă deosebit de plăcută. Întinzi mâna și o culegi din pom, simțind moliciunea catifelată la atingere și acea promisiune pare deja îndeplinită pe jumătate. Tot ceea ce mai trebuie să faci este să o guști…

Majoritatea oamenilor își trăiesc viețile precum animalele, într-un fel propovăduit până și de acea carte veche, ce spune să mâncăm, să bem și să ne veselim, pentru că totu-i deșertăciune. Aceste adevăruri erau valabile și la Ur, Milet, Roma sau Constantinopol și sunt valabile și în zilele noastre. Chiar și în cetățile grecești căzute în adorația filosofiei, majoritatea tot ca animalele trăia. Și de ce s-ar fi schimbat lucrurile astăzi? Doar totul e degeaba…

Poate că nu greșesc cei care trăiesc mâncând, bând și veselindu-se și amintindu-și de moarte doar când decrepitudinea nu le mai dă de ales, și atunci, aruncând o privire spre cer, așa cum i-au învățat doctorii creștinismului, dezicându-se de toate relele și de toată nepăsarea, doar cu o vorbă, dar una sinceră, pornită din inimă, și-au căpătat ispășirea și locul cel perpetuu în rai, unde, cine știe, poate se vor veseli și vor bea și vor mânca.

Poate greșesc ceilalți, cei foarte puțini, care au ales să respingă ceea ce-i bucură pe cei mai mulți, să privească cu dispreț spre ordinea socială, spre glorie și faimă, să caute mângâierea în cărți și tratate, în scris și citit; cei care privesc pretutindeni, nu doar spre cer, și se întreabă (poate zadarnic) ”de unde?” și ”încotro?”, lipsindu-se de plăcerile vieții, așa cum le vede lumea, și alegând spiritul, nu trupul. Pentru că, preocupați fiind cu cele trecute și viitoare, uită de prezent, uită de viață și ajung, poate, la sfârșit să descopere că totul oricum este deșertăciune; și atunci, nu era mai bine să mănânce, să bea și să se veselească și să nu-și strice vederea prin cărți și tratate?

Ce este arta, dacă nu o invenție omenească ingenios construită să pară că are sens? Dar vă spun că soarele, răsărind și luminând pieziș niște nori cenușii adunați să-l întâmpine, poate picta peisaje care să cutremure sufletul omului așa cum nicio creație omenească n-o va putea face vreodată. Ce este poezia, dacă nu o potriveală plăcută auzului, melodioasă, de cuvinte? (Astăzi, nici măcar atât…) Dar vă spun că valurile mării, izbindu-se de țărmul stâncos pe vreme de furtună, au născut și vor mai naște rime cu mult mai poetice decât orice a plăsmuit omul. Ce este muzica, dacă nu o alăturare arbitrară de sunete, ordonate de către om să formeze ceva plăcut sufletului său? Dar vă spun că o ciocârlie care se prăvălește din înaltul cerului va atinge prin trilurile sale o coardă mai profundă, poate neștiută, a sufletului omenesc. Arta, poezia, muzica, toată creația omenească este pieritoare, iar philosophia perennis este doar un vis prostesc al unui călugăr. Totul este deșertăciune, pură desfătare a simțurilor, acoperită de minciuna frumos meșteșugită c-ar fi de fapt încordare a mușchiului spiritual.

Privești smochina, o ții în mână și o simți că e coaptă, numai bună de mâncat. Unii, cei mai mulți, așa vor face și o vor savura până la capăt. Alții, puțini și precauți din fire, o vor desface cu degetele și-i vor privi măruntaiele, care aduc cu niște viermișori, cercetând-o atent, descoperind cu oroare ceva mișcând, încovoindu-se spasmodic, deranjat de la locul său călduț, speriat c-a fost adus la lumină, și vor arunca scârbiți smochina, lipsindu-se de ea, din cauza unui singur vierme dezgustător. Viermele este moartea, desigur, care crește în fiecare dintre noi, până-ntr-o zi, când, nemaiavând unde să crească, totul se sfârșește. Care dintre cei doi este înțeleptul, vă întreb? Cel care mănâncă smochina dulce, fără să-i pese de viermele din ea, sau cel care o aruncă și rămâne flămând? Dar dacă totu-i deșertăciune, atunci e totuna dacă nu ne-am fi născut și nici cel care mănâncă smochina, nici cel care o aruncă nu câștigă sau pierde ceva. Degeaba strigi în deșert, omule. Cine vrei să te audă?

Moneda

Odată am găsit o monedă, lucru care m-a dus spre o poveste. Am văzut-o, am privit în stânga și-n dreapta și-n sus: nu mă vedea nimeni; și am ridicat-o. Avea o valoare infimă, dar eu nu pot suporta să văd monede abandonate; am luat-o, spre a o duce alături de surorile ei de acasă, spre a nu se mai simți singură și lăsată de izbeliște. Am strâns-o în pumn: era murdară și aveam de gând s-o curăț atunci când găseam prima sursă de apă; încă nu mă gândisem care era mai potrivită.

Pe drum… de fapt, doar la câteva clipe după ce o luasem în mână, m-a fulgerat un gând: dacă acesta este drumul către Râu, iar moneda este destinată luntrașului? Nu, nu se putea; am alungat repede acest gând neplăcut. Dar acesta s-a insinuat iar și iar în mintea mea, ajungând să alunge el celelalte gânduri și să stăruie ca o ploaie măruntă și interminabilă de toamnă.

Nu după multă vreme, am identificat și sursa de apă, unde urma să curăț moneda: undeva se găsea un izvor cristalin, un vechi amic uitat. Parcă și gândul la luntraș mă mai lăsase, având acel clipocit drăgălaș în minte.

Am ajuns, în cele din urmă, la izvor. Am lipit moneda de marginea de piatră pe care se scurgea izvorul, cu gândul să o spăl, dar mi-a scăpat din mână. M-am aplecat, căutând-o pe jos, desigur, pentru că n-avea altundeva unde să se ducă. Nu era acolo. Poate se agățase în piatră și nu văzusem din cauza luminii nu foarte puternice. Am căutat pe toată marginea de piatră pe care se prăvălea apa rece a izvorului. Nu era nici acolo. Am început atunci să scotocesc printre bucățile de piatră de pe jos, prin albia micuță prin care se scurgea izvorul, dar nici acolo de era. Apoi am început, cuprins de furie, să sparg piatra care începuse să se desprindă, ca urmare a acțiunii apei, din blocul cel mare: poate era ascunsă acolo. Însă moneda dispăruse cu desăvârșire. Și atunci, mi-a trecut repede prin cap: unde se duc toate apele? În Styx. Moneda mea fusese absorbită de izvorul lacom și trimisă în fundul pământului și avea să ajungă la luntraș. Nu mă înșelasem; intuiția mea funcționase corect, atunci când pusesem mâna pe monedă: chiar era pentru luntraș, iar eu, naiv, o ridicasem.

Panica m-a cuprins. Îmi imaginam cum, în curând, drumul se va termina, voi fi ajuns la râul cel mare și întunecat, iar luntrașul mă va privi cu ochi goi și-mi va spune simplu:

– Urcă!

Iar eu, politicos, voi declina invitația, spunând:

– Nu, mulțumesc. Prefer să-mi continui călătoria.

La care el, ridicând din sprâncene, va râde ușor și va spune:

– Nu, nu merge așa. Lucrurile sunt stabilite de mult, de când există timpul. M-ai plătit, te urci și te duc Dincolo.

Iar eu:

– Știți, domnule luntraș, de fapt, eu nu v-am plătit. Vedeți, am găsit o monedă și un izvor mi-a furat-o și, cred, așa a ajuns la dumneavoastră.

Și el, pierindu-i zâmbetul, se apucă gânditor de barbă, căutând parcă un răspuns pe dinăuntru, dar nu de la el. Și apoi zicând, de data asta cu un ton glacial:

– Dar nu știai oare, încă de când ai ridicat moneda din țărână, că așa se va întâmpla?

– Poate că știam. Adică, nu imediat; mi-am dat seama pe urmă, dar în niciun caz nu am intenționat să vă dau moneda; voiam s-o păstrez.

Și el, tăcând o vreme, scrutându-mă cu ochii săi inexpresivi, lipsiți de orice urmă de omenie, spunând apoi cu glas apăsat:

– Până la urmă e alegerea ta. Dacă îți vrei moneda înapoi, ia-o.

Și întinde palma stângă și în ea zăresc moneda, strălucitoare acum, spălată de apa care o târâse în Styx. Apoi adăugă, grav:

– Dar să știi că dacă rămâi aici, umbră fiind, te vei destrăma la prima adiere mai puternică a vântului din Est. Așa, dacă mă vei însoți, de vreme ce tot ai plătit, vei fi o umbră, e drept, dar vei fi de-a pururi.

Și tăcu, ținând însă palma cu moneda îndreptată spre mine. Și eu m-am mirat:

– O umbră, domnule luntraș?

Și el dădu din cap, în semn de confirmare.

M-am înfiorat brusc. O umbră, eu? Groaznic! Dar cum și când se întâmplase? Mintea îmi era încețoșată. Și ce era Dincolo? O lume de umbre care suspină după lumea noastră. Să mă alătur lor, să plâng și eu o eternitate sau să mă spulber în vânt? Și el, tușind, ca să-mi atragă atenția, zise, cu voce înceată:

– Am uitat să-ți spun, dacă tot îți este dragă lumea voastră: vei putea bea din Lethe și o vei lua de la capăt, uitând tot ceea ce ai fost. Vei putea fi o persoană nouă, fără amintiri. Sigur, doar dacă vrei… Dacă nu, ia-ți moneda înapoi.

O persoană nouă… O umbră nouă!… Dar o umbră eternă… și, posibil, fericită, neștiind decât de lumea de Dincolo. Gândul era interesant. Dar vreau cu adevărat să beau din Lethe și să uit tot ceea ce am fost? Să uit de tot, de mine și de tine? Să…

Dar nu aceasta este povestea despre care spuneam la început. Povestea s-a născut undeva între găsirea monedei și izvor, după primul gând la luntraș, și este o poveste despre un clan de urși negri și un om care aflase secretul morții. Nu o voi dezvălui aici. Cine știe însă: poate va apărea aici cândva. Deocamdată, v-am istorisit doar ce mi s-a întâmplat când am găsit o monedă și apoi mi-a furat-o un izvor șiret.

Dor

Acest cuvânt din trei litere și care evocă atâtea… Dar nu dorul păstorilor pendulând în infinitul ondulat al lui Lucian Blaga, ci unul mai apropiat de acel Sehnsucht al lui C.S. Lewis. Pare ciudat să spui: mi-e dor de Dumnezeu. Însă unii oameni îl pierd pe Dumnezeu; se întâmplă într-un mod asemănător cu pierderea unui părinte: moare și nu se mai întoarce. Iar după o vreme ți se face dor, deși știi bine că nu ajută la ceva. Dar cum s-a întâmplat să-L pierd pe Dumnezeu?

Până la opt ani, am trăit în casa bunicilor mei. În colțul fiecărei camere locuibile s-au aflat mereu icoane, care au fost și încă mai sunt în acea parte a țării pietrele ce străjuiesc drumul lui Dumnezeu, așa cum bine a spus Rilke despre icoanele rusești. Am învățat cuvintele Rugăciunii încă de mic și știam că în Ceruri se găsea Domnul, Tatăl nostru. Apoi, după vârsta de opt ani, părinții m-au luat la ei, aducându-mă în capitala țării.

Doi ani au trecut până când, la îndemnul tatălui meu de a citi Biblia, am replicat: cartea aceea e plină de minciuni! Atât de repede a reușit el, tocmai el, prefăcutul creștin, mai mult un creștin după Vechiul Testament și încă și mai mult doar un alt om rătăcit în superstiții, să-L scoată pe Dumnezeu din inima mea, să-L reducă la inexistență, să nască ode macabre omului-maimuță.

L-am recuperat vreodată? Pot spune că da. Nu știu cum sau de ce s-a întâmplat, însă cred că a fost la scurtă vreme după nihilismul indus și de vorbele lui Nietzsche. Undeva a prins viață ideea unei vocații pastorale, iar asta m-a dus către texte precum Istoria B.O.R. și Dogmatica ortodoxă, iar de la acestea am ajuns la altele, filosofice, metafizice, care lăsau loc și unui Dumnezeu într-un univers ateist-evoluționist.

Paradigma Nimicului orb fusese clătinată. Am intrat atunci și într-o perioadă a vieții care m-a purtat prin locuri străine și aducătoare de tristețe. Atunci însă, poate și de asta (omul slab privește spre Cer), am fost cel mai aproape de Dumnezeu. Atât de aproape încât am ajuns la dialoguri… nu, monologuri nocturne, sub cerul gol, cu El. Acolo, în grădina în care a trăit o scurtă vreme un motan negru, mi-am pierdut multe nopți vorbind singur; și chiar dacă n-am primit răspunsuri, în acele clipe sufletul mi se umplea de o duioșie pe care n-o voi mai regăsi ulterior. Apoi, ceva s-a întâmplat, ceva ce mi-a zdruncinat și, în cele din urmă, ucis credința.

Într-o noapte călduroasă de iunie, un motan negru a plecat în neant și nu s-a mai întors. Aveam să continui să-l strig vreme de încă șase luni, în fiecare seară, în fiecare dimineață, cu toate că aflasem, poate la vreo lună după dispariția sa, că un motan negru zăcuse mort lângă un copac de pe trotuarul aflat nu departe de casa în care locuiam: trotuar pe lângă care treceam în fiecare zi, dar pe cealaltă parte. Probabil trecusem în acea dimineață chiar pe lângă el… Și nu l-am văzut. Am întrebat de ce și nu am primit răspuns (nu primisem nici înainte).

Dar poate nu a fost asta: poate moartea motanului negru a fost doar un pretext. Sau poate a contat mai mult liniștea spulberată, când, iarăși, am întrebat de ce. Sau poate pur și simplu, vremea copilăriei, a credinței în lucruri nevăzute și în povești trecuse. Singura certitudine este însă că într-o zi, privind înăuntru, nu am mai găsit vreo urmă de-a lui Dumnezeu. Pierise din sufletul meu. S-a dus și nu s-a mai întors. Uneori însă mi se face dor. Este firesc: orice pierdere provoacă astfel de sentimente.

Însă aceasta este doar o poveste a unui om mai tânăr decât mine, mai puțin cinic, mai naiv și mai pierdut în oceanul Speranței decât sunt eu astăzi. Au fost și momente când, în naivitatea mea, am fost mânios pe El pentru că nu există. Au fost și clipe când am vrut să merg în biserica acelei frumoase mănăstiri și să mă tăvălesc la picioarele Pantocratorului și să plâng și să urlu: De ce? De ce a trebuit să nu exiști? Iar credincioșii siderați să se împartă în mai multe tabere: unii cărora să le fie milă; alții care să se cutremure, scăzându-le credința; și mulți, creștini ca tatăl meu, să se ridice, să se enerveze și să mă scoată mânioși pe brațe din biserică, sub motiv că sunt nebun. La care eu, scăpat din mâinile lor, să-mi scot boabele de grâu din buzunare, pregătite dinainte pentru drumul spre casă, și să le împrăștii pe morminte, ca vrăbiile să vină și să le mănânce și să ciripească voioase și să le țină companie celor îngropați acolo: poate printre ei ar fi fost vreunul ca Iliușa, copilul fanteziei lui Dostoievski, căruia să-i fie urât singur în pământul rece și mut.

Of, triste ființe pierdute! De ce s-a întâmplat un accident atât de nefericit, precum nișa cognitivă? (Cât de greu este să știi că-i ceri socoteală Nimicului! Și absurd…) Toate speciile acestei planete erau la locul lor; era un paradis sălbatic și nemilos, dar era al lor: al celor care privesc cerul în tăcere, fără să caute umbre sau răspunsuri. Lumea asta nu avea nevoie de un distrugător, de o ființă atât de suferindă încât să se ridice pe sine la rangul de zeu, atunci când și-a înțeles soarta haină de hrană a viermilor și să-și caute nemurirea iscodind mașinile. Pentru că, dacă o va obține, atunci nu va mai conta: acei copii ai omului își vor fi pierdut de mult omenia, iar toți poeții vor fi fost morți, zdrobiți de cântecul mașinilor.