Eram în întuneric, singur, așa cum sunt ades.
Mergeam orbecăind, împovărat de gânduri.
Luminile-au clipit, o dată, de mai multe.
S-au stins apoi și-un întuneric dens
a coborât și-n brațe m-a cuprins.
Am o lanternă-n buzunar, am vrut s-o-aprind.
Am ezitat, și am privit nimicul.
O, tată, mi-ai lipsit, sunt eu, al tău copil.
De ai venit, nu mă lăsa aici.
Ia-mă și du-m-acasă, unde nu e cer,
nu-s stele și ce arde nu e foc.
Mi-a fost atâta dor de toate, de genune,
de frig și de furtună, de durere.
Cu tine-aș vrea să merg,
asta o știi, o simți.
Și parcă, pentru-o clipă-întunecimea
o lacrim-a vărsat și un sărut duios,
fierbinte, blând pe frunte-mi puse.
Luminile-au clipit, o dată, de mai multe.
Și s-au aprins, mă lasă dezgolit.
Ridic privirea spre un cer ce-i gol.
Spre stele mă îndrept și le întreb,
răspunsuri caut la întrebări știute.
Dar ele, de unde c-o clipă-n urmă
sporovăiau, certându-se pe care
micuțele ființe efemere
o văd cea mai frumoasă ca fiind,
brusc au tăcut, plutind pe cer alene,
de parcă nici n-au auzit ce-am întrebat.
O, aștri lași, la voi o să mă urc,
o să ajung și-o să vă smulg din cer,
cu brațele, cu mintea, cu tăria,
o să vă rup bucăți și-o să v-arunc
în vânt, în timp ce pe pământ,
maimuțele-or să iasă, mic cu mare,
privind, zâmbind, spunându-și între ele:
e pentru noi, e pentru ochii noștri
acest spectacol, acest bal celest,
din locul lor plecat-au aștrii,
rupându-se, ca nouă să ne-ncânte
inima, ochii, sufletul și firea.
Cântați și râdeți, voi maimuțe triste,
priviți mai bine însă: spre pământ
ceva întunecat se-ndreaptă și n-aduce
vești bune, ploaie-or stele căzătoare,
sunt eu, întunecat ca noaptea din morminte,
spre voi mă-ndrept, ne-ndurător și rece,
în pumn o să iau lumea să v-o strâng,
vă voi zdrobi, așa cred de cuviință,
doar ca un singur om să treacă-n neființă.
Dar nu, nu pot să pierd o-ntreagă lume pentru-al tău amant,
Și să-l găsesc n-am timp, asta o știi prea bine.
Atunci… înfrigurat spre casă mă îndrept,
urc trepte, cheia scot, ușa deschid.
…………………………………………………….
În ochi eu te privesc, când suntem singuri,
îți văd în ei cum cerci să îl ascunzi,
cu mine ești, dar știu că în străfunduri,
credință tu i-ai juruit aceluia,
ce doar cu-o vorbă mincinoasă te-a sedus.
Mi-s mâinile ca șerpii, se reped,
tu mă privești uimită, nu te zbați,
nu crezi că-i clipa cea de care te-ai temut,
doar mai târziu, când după aer lupți,
când ochi-ți văd c-ai mei sunt goi ca moartea,
te lupți, te zbați, încerci să îl rostești,
cel nume ce-i al meu, dar nu-i al meu,
mă las atunci mai greu, să nu apuci.
…………………………….
Întins la soare stau, ochii mă dor,
de greaua lui lumină, și te simt,
cum stai alături, caldă, respirând.
Pe pieptu-mi capul tău frumos stă așezat,
în vreme ce duios mă cauți cu privirea,
o inimă, o alta, două, una,
se simt bătând, se caută, se-mpletesc.
Te-aud, o, scumpa mea iubită, și te văd,
te simt, te vreau și te doresc, a mea să fii,
te gust, miere și vin amestecate
sunt ale tale buze roșii, dulci.
Te strâng în brațe, te respir, nu vreau
în astă lume fără tine să exist.
Soarele-ncet coboară spre apus,
întregul cer de sânge e-nroșit.
…………………………………………
Dar ce durere simt în piept și cum tresar,
ochii deschid și caut să văd și strig:
ce-i asta, cine a îndrăznit,
să-nfigă-n trupul meu acest cuțit?
Văd mâinile infame cum apasă,
cum inima mi-o caută dușmănos,
mă îngrozesc și urlu, să se-oprească,
dar ale mele mâini sunt și al meu cuțit.
Aud un glas și ochii îi deschid mirat:
ești tu, iubita mea, ce mă privești cu ură,
și-mi spui cu glas fierbinte și domol:
Mori, de ce nu mori odată, iubitule, de ce?
Mori, și mă lasă să mă duc, el mă așteaptă,
pe el eu îl iubesc, a lui sunt toată.
Vreau să-l ating, la pieptul meu să-l strâng,
să simt văpaia sa în măruntaie,
pulsând, gemând, în mine, în adânc.
Mori, al meu iubit, mori și mă lasă!
Orbesc, un întuneric blând coboară peste ochi,
îmi simt pulsul în tâmple, și-i plăcut,
pe buze miere, lacrimi și venin îmi curg.
E liniște, o, binecuvântată,
e noaptea lină care vine-ncet, încet.
Aud cum pleoape grele, arzătoare cad,
sunt eu, dar nu sunt eu și noi am fost.
………………………………………………..
Sunt zeu, plutesc în sferele înalte,
și scuip pe tot ceea ce-i omenesc.
Cu ochii mei demonici văd departe,
pustiurile-n mine simt cum cresc.
Sunt întunericul, sunt moartea,
sunt cel ce urlă în deșert.
Sunt cel ce te iubește noaptea,
și-n haos simt cum eu mă pierd.
Mă prăbușesc, dar m-oi întoarce,
strălucitor ca noaptea din morminte.
Al haosului domn voi fi,
pe demoni îi voi răstigni.
Vouă, ființe efemere,
viață lungă-n dar v-aduc,
întreaga veșnicie,
de chin și de damnare.
Crunt vă voi pedepsi,
deoarece din voi,
născutu-s-au cei doi,
ființe trădătoare.
Tu moartă-n groapă, putrezind, sub oasele albite
ale infamului amant, ce mi te luă din brațe.
Întind mâna și, din mormânt, afară eu vă scot.
Vă suflu viață-n trupul mort, ca să înceapă chinul.
Disclaimer: Acest text reprezintă creația autorului, aproape în totalitate (unele cuvinte sunt împrumutate de la o persoană dragă și modificate). Personajele menționate sunt ficționale, fără vreo legătură cu realitatea. Orice asemănare cu alte texte este pur întâmplătoare și neintenționată.