Strălucitor ca noaptea din morminte

Eram în întuneric, singur, așa cum sunt ades.
Mergeam orbecăind, împovărat de gânduri.
Luminile-au clipit, o dată, de mai multe.
S-au stins apoi și-un întuneric dens
a coborât și-n brațe m-a cuprins.
Am o lanternă-n buzunar, am vrut s-o-aprind.
Am ezitat, și am privit nimicul.
O, tată, mi-ai lipsit, sunt eu, al tău copil.
De ai venit, nu mă lăsa aici.
Ia-mă și du-m-acasă, unde nu e cer,
nu-s stele și ce arde nu e foc.
Mi-a fost atâta dor de toate, de genune,
de frig și de furtună, de durere.
Cu tine-aș vrea să merg,
asta o știi, o simți.
Și parcă, pentru-o clipă-întunecimea
o lacrim-a vărsat și un sărut duios,
fierbinte, blând pe frunte-mi puse.
Luminile-au clipit, o dată, de mai multe.
Și s-au aprins, mă lasă dezgolit.
Ridic privirea spre un cer ce-i gol.
Spre stele mă îndrept și le întreb,
răspunsuri caut la întrebări știute.
Dar ele, de unde c-o clipă-n urmă
sporovăiau, certându-se pe care
micuțele ființe efemere
o văd cea mai frumoasă ca fiind,
brusc au tăcut, plutind pe cer alene,
de parcă nici n-au auzit ce-am întrebat.
O, aștri lași, la voi o să mă urc,
o să ajung și-o să vă smulg din cer,
cu brațele, cu mintea, cu tăria,
o să vă rup bucăți și-o să v-arunc
în vânt, în timp ce pe pământ,
maimuțele-or să iasă, mic cu mare,
privind, zâmbind, spunându-și între ele:
e pentru noi, e pentru ochii noștri
acest spectacol, acest bal celest,
din locul lor plecat-au aștrii,
rupându-se, ca nouă să ne-ncânte
inima, ochii, sufletul și firea.
Cântați și râdeți, voi maimuțe triste,
priviți mai bine însă: spre pământ
ceva întunecat se-ndreaptă și n-aduce
vești bune, ploaie-or stele căzătoare,
sunt eu, întunecat ca noaptea din morminte,
spre voi mă-ndrept, ne-ndurător și rece,
în pumn o să iau lumea să v-o strâng,
vă voi zdrobi, așa cred de cuviință,
doar ca un singur om să treacă-n neființă.
Dar nu, nu pot să pierd o-ntreagă lume pentru-al tău amant,
Și să-l găsesc n-am timp, asta o știi prea bine.
Atunci… înfrigurat spre casă mă îndrept,
urc trepte, cheia scot, ușa deschid.
…………………………………………………….
În ochi eu te privesc, când suntem singuri,
îți văd în ei cum cerci să îl ascunzi,
cu mine ești, dar știu că în străfunduri,
credință tu i-ai juruit aceluia,
ce doar cu-o vorbă mincinoasă te-a sedus.
Mi-s mâinile ca șerpii, se reped,
tu mă privești uimită, nu te zbați,
nu crezi că-i clipa cea de care te-ai temut,
doar mai târziu, când după aer lupți,
când ochi-ți văd c-ai mei sunt goi ca moartea,
te lupți, te zbați, încerci să îl rostești,
cel nume ce-i al meu, dar nu-i al meu,
mă las atunci mai greu, să nu apuci.
…………………………….
Întins la soare stau, ochii mă dor,
de greaua lui lumină, și te simt,
cum stai alături, caldă, respirând.
Pe pieptu-mi capul tău frumos stă așezat,
în vreme ce duios mă cauți cu privirea,
o inimă, o alta, două, una,
se simt bătând, se caută, se-mpletesc.
Te-aud, o, scumpa mea iubită, și te văd,
te simt, te vreau și te doresc, a mea să fii,
te gust, miere și vin amestecate
sunt ale tale buze roșii, dulci.
Te strâng în brațe, te respir, nu vreau
în astă lume fără tine să exist.
Soarele-ncet coboară spre apus,
întregul cer de sânge e-nroșit.
…………………………………………
Dar ce durere simt în piept și cum tresar,
ochii deschid și caut să văd și strig:
ce-i asta, cine a îndrăznit,
să-nfigă-n trupul meu acest cuțit?
Văd mâinile infame cum apasă,
cum inima mi-o caută dușmănos,
mă îngrozesc și urlu, să se-oprească,
dar ale mele mâini sunt și al meu cuțit.
Aud un glas și ochii îi deschid mirat:
ești tu, iubita mea, ce mă privești cu ură,
și-mi spui cu glas fierbinte și domol:
Mori, de ce nu mori odată, iubitule, de ce?
Mori, și mă lasă să mă duc, el mă așteaptă,
pe el eu îl iubesc, a lui sunt toată.
Vreau să-l ating, la pieptul meu să-l strâng,
să simt văpaia sa în măruntaie,
pulsând, gemând, în mine, în adânc.
Mori, al meu iubit, mori și mă lasă!
Orbesc, un întuneric blând coboară peste ochi,
îmi simt pulsul în tâmple, și-i plăcut,
pe buze miere, lacrimi și venin îmi curg.
E liniște, o, binecuvântată,
e noaptea lină care vine-ncet, încet.
Aud cum pleoape grele, arzătoare cad,
sunt eu, dar nu sunt eu și noi am fost.
………………………………………………..
Sunt zeu, plutesc în sferele înalte,
și scuip pe tot ceea ce-i omenesc.
Cu ochii mei demonici văd departe,
pustiurile-n mine simt cum cresc.

Sunt întunericul, sunt moartea,
sunt cel ce urlă în deșert.
Sunt cel ce te iubește noaptea,
și-n haos simt cum eu mă pierd.

Mă prăbușesc, dar m-oi întoarce,
strălucitor ca noaptea din morminte.
Al haosului domn voi fi,
pe demoni îi voi răstigni.
Vouă, ființe efemere,
viață lungă-n dar v-aduc,
întreaga veșnicie,
de chin și de damnare.
Crunt vă voi pedepsi,
deoarece din voi,
născutu-s-au cei doi,
ființe trădătoare.

Tu moartă-n groapă, putrezind, sub oasele albite
ale infamului amant, ce mi te luă din brațe.
Întind mâna și, din mormânt, afară eu vă scot.
Vă suflu viață-n trupul mort, ca să înceapă chinul.

Disclaimer: Acest text reprezintă creația autorului, aproape în totalitate (unele cuvinte sunt împrumutate de la o persoană dragă și modificate). Personajele menționate sunt ficționale, fără vreo legătură cu realitatea. Orice asemănare cu alte texte este pur întâmplătoare și neintenționată.

Publicat în Tentative lirice | 8 comentarii

Către ochii răuvoitori din Suedia

Stimată doamnă (nu cred că sunteți un domn, ar fi de-a dreptul patologic să faceți ceea ce faceți; nu că nu este patologic și așa, femeie fiind, dar parcă în acest caz nu ar fi nevoie de medicație, ci doar de niscaiva consiliere psihologică), nu știu ce anume căutați isteric pe blogul meu, dar bănuiesc că are legătură cu nenea menționat în postarea anterioară. Și mai cred că sunteți acea ființă foarte dragă, care ține să-l informeze periodic despre ceea ce scriu eu și, mai ales, despre ceea ce are legătură cu J., cu soția mea, despre cât de mult o iubesc șamd.

Știți ce sunteți, doamnă? Sunteți maimuța zburătoare a acelui ins nerușinat, fustangiu, trădător, mincinos, curvar, care seduce femei în serie și distruge relații și căsnicii, trecând înainte fluierând, plin de sine, cu un dispreț adânc pentru cele lăsate în urmă și pentru partenerii lor, când aceștia aleg să le ierte pe cele care le-au greșit atât de dureros, dispreț exprimat nu o dată. Cum, nu știți ce este o maimuță zburătoare? Căutați termenul în literatura psihiatrică dedicată tulburării de personalitate narcisice, unde se încadrează, cel mai probabil, dragul dumneavoastră curvar. Dumneavoastră îi sunteți un fel de codoașă, în termeni ceva mai prozaici. Nu, încă nu ați roșit? Așa credeam și eu.

Privindu-vă din punct de vedere clinic, pot înțelege motivul pentru care faceți ceea ce faceți: săpați adânc în blogul meu, căutând ceva anume, voind neapărat să-l ajutați pe curvarul nesătul și obraznic. Pot doar suspecta ce: dacă îl numesc pe undeva pe individ, pe oricare dintre pseudonimele sale și/sau dacă există printr-o postare eventuale informații personale despre mine. Doamnă, IQ-ul meu nu este mare, este imens; astfel de scăpări nu există. Dar căutați mai departe, poate măcar vă ajută la ceva să mai citiți.

Apropo, știu de multă vreme despre existența dumneavoastră. Știu că apăreați aici, de regulă, la scurtă vreme după ce nevastă-mea îi mai scria ceva… duios individului. Am fost cu ochii și pe dumneavoastră, și pe el, și pe ea, deși am tăcut în tot acest timp. Nu credeți că ar fi mai folositor să vă vedeți de viața dumneavoastră, în loc să faceți diverse treburi murdare pentru curvar? Dacă aveți o viață. Dacă nu, compătimirile mele.

L.E.: M-am gândit că ai putea fi chiar tu, nene, intrând cu VPN de Suedia, dar nu înțeleg de ce ai face asta, atrăgând atenția astfel. Pare un gest cretin. Și încă ceva: faptul că folosești o poveste tragică din trecut, fie aceasta reală sau nu, să atragi femeile mi se pare o faptă abominabilă. Așa ai făcut-o pe a mea să rămână. Ce crezi că ar spune fiica ta, dacă povestea e reală, dacă ar vedea cum te folosești de tragedia și suferința ei? Nici acum nu te-ai rușinat? Bestie sinistră ce ești!

Publicat în Delirante | Lasă un comentariu

Stimate domn

Băi, curvare! Ți-am mai adresat eu vreun cuvânt, după acel e-mail la care nu ceream să (de fapt, insistam să nu) primesc un răspuns? Ce amenințări visezi? Te-am numit eu pe undeva, în mod explicit? Eu vorbesc de un nene curvar, susurător de cuvinte damelor proaste, un donjuan, un seducător în serie, un destrăbălat, un ins fără principii morale, care minte așa cum respiră, șoptindu-le vorbe dulci de iubire proastelor și curvelor măritate de pe WordPress, în timp ce el are nevastă și copii acasă și nu are vreo intenție de a schimba ceva cu viața sa, voind de la proaste doar sex sau măcar să le simtă că sunt ale lui, trup și suflet, chiar dacă, dintr-un motiv sau altul, nu ajunge cu ele în pat. Ei, curvare, dacă te recunoști în ceva din toate acestea, atunci despre tine vorbeam. Dacă nu, atunci nu ești tu. Iar nevastă-mea, care se visează un fel de izbăvitoare a suferinzilor, fie aceștia și unii dintre cei mai infami, din câte știu, ți-a juruit doar iubire nepieritoare, deși nu credea vreun cuvânt din câte îi spuneai. Și ai crezut cumva că ea te-a găsit? Nu, curvare, eu te-am găsit și i te-am arătat ei. Și, ce să vezi, ”iubirea” i s-a evaporat ca prin farmec, în fața avalanșei de minciuni pe care i le-ai spus. (Între noi fie vorba, eu o bănuiesc că i-a trecut ”iubirea” atunci când te-a văzut cât ești de urât. Dar nu mai spun asta nimănui, să mai poată visa proastele la tine.) Cu toate că, în afara câtorva detalii minore, tu te-ai dovedit a fi exact așa cum i te-am schițat eu în portretele din acele postări din martie și aprilie 2016, pe când ea încă nu-mi devenise soție și noi eram mereu pe marginea abisului. Dar, na, o știi și tu: femeile sunt cam proaste de felul lor și cred orice vorbă de iubire, oricât de ridicolă și suspectă ar fi. Deși prefer să cred că a mea a ajuns în această situație jenantă, halucinantă și înnebunitoare (pentru mine) convinsă fiind, în mod absolut naiv, că te poate deturna de la calea ta de individ desfrânat. Absurd, știu, de parcă ai fi vrut așa ceva vreodată. (Hai să râdem împreună la asta!)

Relaxează-te însă, curvare, dacă voiam să-i fac rău insului despre care vorbesc și despre care știu deja de mai bine de o săptămână cum îl cheamă, și pe el, și pe nevastă-sa, unde lucrează și în ce sătuc locuiește, câți copii are și cum îi cheamă etc, etc, nu crezi că m-ar fi văzut, o singură și ultimă dată? M-ar fi văzut deja, curvare, îți garantez asta. Dar eu nu am vreo intenție să-i fac rău acelui ins, curvare. Sau ție, dacă te recunoști cumva în portretul individului. Eu te stimez și te admir, curvare, chiar dacă îmi faci scârbă. Nu ți-aș arunca nici măcar un scuipat între ochi, să nu mă murdăresc, dar ai toată admirația și stima mea, curvare, pentru cum le-ai prostit pe ”inteligentele” de pe WordPress și nu numai. Adică, tocmai tu, un țărănuș dintr-un fund de sat, un pârlit, fără prea multă educație, fără o situație materială deosebită, gras, bătrân și urât cu spume… Cum să nu admiri o asemenea realizare nemaivăzută? Cum să nu rămâi uimit când afli că sunt proaste care te văd ca pe un zeu grec? (Apropo, tanti pârâcioasa nu te-a văzut sau ce mama dracului? Ce zeu visează, suferă și de cecitate la propriu? Sau se referă la Hefaistos? – Doamnă, dacă nu l-ați văzut, vă pot spune unde găsiți o fotografie cu ”zeul” dvs. Iar dvs. nu v-am cerut decât să-mi spuneți cum v-ați eliberat de el, pentru că așa crezusem: că ați reușit. Nu știam că nu sunteți eliberată deloc și veți continua să-i închinați ode grețoase. – Deși poate mă înșel și aia e pentru prostul dvs de acasă sau vreun alt iubit, nou-nouț. – Nu am intenționat nicio clipă să vă anunț soțul că sunteți o mincinoasă trădătoare. Asta o las în seama conștiinței dvs.)

Da, curvare, realizările tale cu femeiuștile sunt impresionante, având în vedere cele spuse mai sus. Mai ales, considerând că ești al dracului de urât. (Parcă am mai spus asta?) Eu, recunosc, dacă aș vrea să obțin ceea ce vrei tu de la proaste, ar fi suficient să-mi pun o fotografie la profil. Și eu chiar arăt ca un zeu grec, demonic, întunecat și frumos (femeile chiar se uită pe stradă la mine, uneori penibil de insistent). Aceleași proaste care sunt în plasa ta ar fugi atunci la mine. Ar trebui doar să am asemenea scopuri abjecte și să mai susur niște poezii și citate de prin filosofi. Dar nu sunt o asemenea ființă detestabilă, curvare, stai liniștit; mai poți pescui o vreme în balta cu proaste wordpressiste. Până va seca. Pentru că proastele vor continua să creadă indivizi ca tine, în veacul vecilor, n-ai ce să le faci.

Drum bun, curvare. Și multe realizări în datul pe spate al damelor inteligente. De la mine nu ai găsit ceea ce căutai, așa cum spunea Camelia că vei face într-o zi. Poate de la următorul. Poate acela te va considera demn de a fi tratat ca un adversar și nu ca un vierme, și va hotărî să se ivească în calea ta, cu gânduri de ură. Eu nu pot să te privesc fără să pufnesc în râs, deși te felicit pentru munca depusă și lungul șir de proaste (mai mult sau mai puțin inteligente) bifate. Neplăcut este însă faptul că, pe lângă cele care știu că este doar un joc și-l joacă împreună cu tine, știind că le minți, dar plăcându-le să-ți asculte jurămintele de iubire, vei (mai) da și peste unele visătoare, pe care le vei răni, cel mai probabil. Ce fel de ins barbar ești, curvare, dacă simți plăcere rănind niște biete femei prostuțe? Cum te poți privi zilnic în oglindă fără să roșești?

Publicat în Delirante | 1 comentariu

Diseur de bons mots, mauvais caractère

Maifrenţ… Nu, nu e bine. Mate… Nici aşa. Dragi wordpressiste… Parcă e mai bine. Femei frumoase şi deştepte… Hai să fim serioşi o clipă! Proastelor şi curvelor (pentru că unele dintre voi sunteţi într-o relaţie atunci când vă abordez şi-mi răspundeţi favorabil, fiind gata să renunţaţi la ceea ce aveţi pentru iluzia ce v-o vând, bine ambalată şi strălucitoare)… Cred că asta e.

Dragele mele proaste (şi câteva curve), vă mărturisesc că vă iubesc foarte mult. Încă de când mi-am făcut apariţia în lumea femeilor wordpressiste (cred că era septembrie 2014, dar nu sunt sigur), mi-am spus că aici e o pâine de mâncat: multe femei proaste… am vrut să spun naive, desigur, visătoare şi clamând o inteligenţă peste medie. Aici, la ultima, m-am simţit provocat în mod direct: adică, ştim cu toţii câte femei erau printre cei şapte sau şaptezeci de înţelepţi ai Atenei: fix niciuna! Ce-ar fi să le arăt acestor pretinse inteligente că nu sunt, la urma urmei, decât nişte biete femei, care cad pe spate la nişte texte răsuflate, nişte clişee penibile încă din vremea lui Miguel de Mañara şi la care o femeie aşa-zis inteligentă ar trebui să privească doar cu dispreţ? Şi iată-mă, îmbarcat într-o călătorie care durează de atâţia ani şi care, n-o să creadă nimeni, are un succes uimitor. Deja am înşirat zeci de proaste (şi câteva curve), cărora le-am pierdut numărul (mai puţin curvelor, alea-s mai puţine şi le-am reţinut numele, prenumele şi numărul la sutien).

Succesul meu a fost atât de mare, încât am fost nevoit să interacţionez (vrăjesc) cu mai multe proaste simultan. S-a întâmplat chiar să trimit, complet accidental, bineînţeles, un mail destinat uneia, alteia, şi apoi să emit o explicaţie jenantă, pentru orice om cu bun simţ, dar pe care, absolut de necrezut, proasta a înghiţit-o, declarându-mi iubire veşnică. Am fost puţin ruşinat atunci, mărturisesc: era ca şi cum păcăleam nişte copilaşi cu acadele. Dar totul trece şi promisiunea unor plăceri carnale viitoare şterge uşor orice urmă de vinovăţie. Eu iubesc fără reguli, nu ofer garanții, iar perioada de expirare poate veni pe neștiute. Dar ca mine nu te-a mai iubit și nu te va mai iubi nimeni. Promit.

Care este secretul meu, cred că ar vrea toată lumea să ştie… Evocarea unei suferinţe din trecut; punct absolut esenţial pentru a avea succes la damele… inteligente (glumesc, evident, tot proaste sunt!), care simt ele nevoia să aline durerea unui ins misterios şi doct în cap. Şi am ajuns la punctul doi: Spinoza, Heidegger, Stirner, Platon, Poincaré, Nietzsche, Renan, La Mettrie (poate nu şi ăsta, m-ar putea da de gol), Bergson, Kant, Klages… Dar să ne oprim aici: vedeţi câte ştiu? Şi, desigur, poezia: Roca, Rilke, Cummings, Mallarmé, bla-bla-bla. Nimic nu prosteşte mai bine damele cu aere semidocte în cap decât poezia. Iar dacă mai şi improvizezi puţin (un talent deosebit de-al meu, cultivat vreo patru decenii), eşti sigur că-ţi vor cădea pe spate (şi nu doar la figurat!). Şi, nu în ultimul rând, am admis mereu că-s un nemernic. Proastele mor după asta, li se topeşte inima de-a dreptul: iată un nemernic pe care-l putem salva, pentru că recunoaşte că este unul, iar acesta este primul pas spre mântuire; să vină în braţele noastre! Este, toată lumea o știe, primul nemernic din lume care admite adevărul despre el, să-l iubim arzător. Ştiu, toate acestea sunt texte clasice, de seducător de doi bani, dar este oare vina mea că femeile au fost mereu şi au rămas atât de proaste?! Eu tocmai asta spun: renunţaţi la a mai pretinde că sunteţi inteligente; nu sunteţi! Proastelor!

Am întâlnit şi cazuri în care proasta continuă multă vreme să mă implore să revin cu un semn, cu ceva, orice, după ce i-am dat papucii. Sunt unele care fac asta și ani de zile, bucurându-mi ochii şi alte părţi ale trupului, trimiţându-mi sute, mii de mesaje, oferindu-mi chiar şi sex, numai să le răspund. Nu o fac, desigur, dar, din când în când, am grijă să strecor prin postările de pe blogul meu câte un indiciu, un cuvânt folosit în conversaţiile noastre, ceva care să le facă să creadă că încă mă gândesc la ele şi poate, într-o zi… Ştiu, şi eu mă amuz teribil de situaţie!… Sunt un nemernic, ce vreţi de la mine! Nu cumva şi tu… Ia vezi, poate îmi scrii şi ajungem să ne iubim. Doar ştii că eu iubesc mult şi intens, chiar dacă pentru un timp foarte scurt. Te voi face să te simți cea mai iubită însă, oricât de scurtă ne-ar fi iubirea, îți voi sta la picioare, adorându-te ca un derviș însetat de credință.

Problema este însă că balta cu proaste wordpressiste a început să scadă. Cele mai multe pleacă pe Facebook şi-n alte locuri mai colorate, iar dintre cele care mi-au scăpat nu sunt toate abordabile. Nu ştiu ce o să fac: va fi cam greu să mă mut pe Facebook, pentru că acolo e cu nume şi prenume şi nevastă-mea s-ar supăra, cred, dacă aş flirta cu alte femei. Iar fără nume e ceva mai dificil: câte femei ar accepta o cerere de prietenie de la un tip numit „Te vei perpeli”, chiar dacă la descriere ar apărea ceva romantic, precum ”Feluritele chipuri ale dragostei şi semnificaţiile lor, cum se întâmplă ca atunci când luna învăluie castanii şi ei au altă umbră dacă îi învăluie dintr-o altă parte, felurile în care noi îi învăluim cu dragostea pe cei care fac parte din spaţiul nostru sufletesc, fie că sunt aproape, lângă noi, sau departe aproape, demulturile noastre sau deacumurile.” (Da, băiete – sau moşule, mai bine spus, am dezgropat acel blog crezut dispărut, inclusiv comentariile. Iartă-mă, Camelia, am fost nevoit s-o fac.) Nu prea multe, presupun, iar acest lucru mă întristează în mod deosebit. Unde voi mai găsi eu atâtea proaste inteligente?

Dar acesta nu sunt eu, este iubitul încă imaterial al celei pe care am iubit-o cel mai mult în această lume. Și încă o mai… Chiar dacă acum aș vrea să-i fac rău, fără să-i fac însă rău per se. Aș vrea însă să-ți fac rău ție, amorez nerușinat, fie doar și pentru că mi-ai răspuns atunci, când îți spusesem că ar fi mai bine să nu o faci. Cât de mult aș vrea!… Să-ți șterg rânjetul arogant de pe chip și să-ți aud țipetele, în timp ce mă îmbăiez în sângele tău, așa cum te îmbăiai tu în ele, juisând. Eu nu uit și nu iert. Iată-mă încremenit în ură, schimonosit de durere, neputând să plec și nici să rămân de șase ani. Șase afurisiți de ani! Și nu se mai oprește odată! Ea… Mă întreb ce va urma…

Publicat în Uncategorized | 7 comentarii

Te iubesc

Doar de trei ori am spus „te iubesc” și mă îndoiesc de faptul că voi mai spune cuiva vreodată. Ultimul a fost spus pentru toată viața.

Prima oară i-am spus celei care avea să-mi fie prima soție, prin decembrie 1997. Eram tânăr, la fel și ea, fuseserăm colegi de liceu și declarația a urmat drumul firesc al relațiilor de la astfel de vârste, când hormonii întunecă mintea, gândirea încă nu a atins deplina maturitate și naivitatea este prezentă din plin. Trecuseră doi ani sau ceva mai mult, când recunoșteam că m-am înșelat in privința ei. Dar nu am făcut nimic și nici nu aveam de gând să fac ceva: urma să rămân lângă ea și aș fi făcut-o dacă nu ai fi fost tu.

Tu ai fost cea de-a doua, Raluca. (Iată, îți rostesc iarăși numele aici, după atâția ani.) Era începutul anului 2012 și un meteor a apărut pe cerul meu întunecat. Am ridicat doar privirea, fără să intenționez să mă îndrăgostesc de tine (cine are vreodată intenția asta?), dar s-a întâmplat. Nu știu exact de ce. Sau poate știu, dar nu-mi place să admit asta în public (ți-am spus doar ție, pistruiato). Ceea ce pot spune este că, pe măsură ce am privit (de la distanță) mai bine unul la celălalt, iar ceea-ce-se-vede a început să se risipească și să ne dezvăluie mai multe despre noi, am descoperit (reciproc, cred) că nici unul dintre noi nu era cine crezuse celălalt că este. Și flacăra s-a stins cu repeziciune. Iar himerele nu există în lumea reală.

Și apoi ai apărut tu, pistruiato, în rău-famatul an 2013, an norocos pentru noi. Când te-am văzut prima oară a fost de parcă mă mușcase un șarpe dipsas și am fost cuprins de o sete neostoită de tine. Voiam mai mult și mai mult. Și am primit ceea ce am vrut. Și am venit, lăsând totul în urmă, pentru acea iubire despre care auzim doar în basme și nu credem că există. Noi am aflat însă că este reală, Jeannie. Dar drumul nostru s-a întunecat repede și, cu toate că am încercat să-l readucem la lumină, nu am reușit întotdeauna. Mă declar vinovat, în cea mai mare parte; vinovat de a nu fi putut stăpâni demonul ascuns în mine (oare pot acum?). Partea ta de vină ți-o știi prea bine, nu o voi repeta aici. Dar iubirea nu a murit, ci a fost doar adormită o vreme. Ești în inima mea, în mintea mea, în sângele meu, în carnea mea. Și nu te voi putea scoate de acolo, doar tu poți face asta, plecând. Mai multe nu pot spune aici, nu acum. Poate într-o zi…

Te iubesc, așa cum flacăra iubește molia, privind îndurerată cum aripile-i sunt mistuite spre moarte. Te iubesc, așa cum lupul iubește mielul, lăcrimând atunci când smulge bucăți din carnea acestuia. Te iubesc, așa cum lutul galben din inima mormintelor iubește cadavrele ce putrezesc într-însul. Te iubesc și te urăsc. Te urăsc, pentru cât de ușor ai căzut pradă minciunilor fățișe și cuvintelor cu scopuri nedisimulate. Te urăsc, pentru tot ceea ce i-ai putut spune, mai ales despre tine. Și te urăsc, pentru că m-ai lăsat fără nume și nicicând nu-l voi mai putea auzi de pe buzele tale fără să mă doară.

Publicat în Gânduri | Lasă un comentariu

De ce n-am chip

Sunt atât de obosit, încât abia merg prin noaptea perpetuă în care sunt prins de atâta vreme. S-a făcut deja o lună de când dorm între două și șase ore pe zi, iar cele șase sunt o rara avis. Și te învinovățesc pe tine! Pe tine și incontrolabilele tale sentimente. (Dar oare sentimente sunt sau sunt altceva? Doar tu o știi, deși mă tem că-ți spui o minciună.)

M-am așezat la locul meu de odihnă, unde odinioară cuvintele-mi scăpau din vis și umpleau paginile albe ale carnețelului din buzunar. Îl am și acum; n-am mai scris în el din august 2019. Și nu voi scrie prea curând: acele gânduri au murit, așteaptă o minune, iar așteptarea va fi lungă și, poate, zadarnică. Tot pe tine te învinovățesc și pentru asta: ai disecat, ai blamat, ai suspectat fiecare cuvânt, până când acestea s-au ascuns de tine, pierzându-se în întunecimea din care izvorau.

Cu câțiva ani în urmă, mă hotărâsem să îmi pun o fotografie pe blogul acesta, dar tu te-ai opus, spunând că ar putea să mă recunoască cineva cunoscut. Era acea fotografie pe care ai arătat-o unei colege, iar ea a înghițit în sec. Acum știu de ce te-ai opus: nu neapărat pentru că le-aș fi plăcut femeilor, ci mai ales pentru că aș fi speriat o anumită persoană, cu ochii mei, goi de tot ceea ce este omenesc și emanând aproape palpabil ură și moarte. Nu te-ai gândit însă cât de flatat ar fi, el, hoit decrepit, visat de tine, care mă aveai pe mine acasă, zeu demonic. Speriat, poate, dar oare incertitudinea înfățișării aflate în spatele vorbelor desfrânate nu ar fi meritat chiar și riscul răzbunării mele neîndurătoare?

Criminalule! Nu am ucis pe nimeni. Nu încă. Dar cine vorbește? Tu ești, iepure? Însă, din întunericul ce mă-nconjoară nu vine vreun răspuns, ci doar o tăcere insuportabilă. Simt cum mă-nvăluie, încet, încet, nebunia. Așa cum a fost prorocit cu ani în urmă! Afurisite voci din întuneric! Ieșiți la lumină! Vine ziua, o simt în murmurul din inima-mi muribundă, acoperit de răgetele demonului care aruncă mii de blesteme. Și tac, tac și nu vorbesc despre ceea ce nu pot să vorbesc. Și cât de ușor mi-ar fi!… Uite: odă închinată fi… Bine, tac.

Nu am chip și nu mai am nici nume: numele meu, pe care mi l-a dat mama, chiar și versiunea diminutivată, a fost blasfemiat și folosit cu un altul. Vorbe precum cele spuse mie cândva, cu numele meu, rostite lui: cea mai mare trădare! Iată că am devenit și Cel-fără-nume. Nicicând nu voi mai vrea să-mi spui pe nume, îmi va părea ceva odios.

Într-o zi, te voi smulge din brațele imateriale ale amantului tău, iar el, stârv profanat, va cădea mort, deși nu-l voi atinge, doar văzând ura și mânia din privirea mea. Și te voi duce cu forța în hruba mea, pentru o mie de ani, pentru o eternitate, până când lumea va fi în pragul abisului și fi-vom noi ultimii doi oameni. Abia atunci vom mai ieși la lumină, spre a privi cum soarele ne îmbrățișează lumea o ultimă dată și ne preface în cenușă. Doar tu și cu mine, pistruiato, în viață și în moarte, împreună.

When Nothing Remains – As All Torn Asunder

Publicat în Delirante | Lasă un comentariu

De ce n-am devenit sfânt

Eram încă un copil atunci când am fost copleşit de un sentiment care nu a mai dispărut vreodată, ci a devenit chiar mai puternic în timp: milă, milă pentru tot ceea ce este viu. De atunci am început să salvez aproape tot ceea ce voia să trăiască: păianjeni, gândaci (chiar şi acei gândaci cu miros insuportabil), muşte şi, o dată, chiar o frunză verde, pierdută dintr-un buchet de flori, frunză ce îmi păruse că vrea să mai trăiască, cel puţin o vreme. Puţine excepţii am considerat că sunt prea dezagreabile sau cu potenţial distructiv, ca să merite încercarea de evacuare din casă: ţânţari, molii sau urechelniţe (deşi, pe ultimele, am încercat uneori să le dau afară).

Sunt obosit, iubita mea, foarte obosit. Încerc în fiecare zi să ies la liman, dar ceva impalpabil şi totuşi mereu-prezent mă trage înapoi înspre tărâmurile celor despre care nu trebuie să vorbesc. Şi cât de uşor mi-ar fi să distrug tot ceea ce se ascunde în tenebre! Doar cu câteva vorbe, desluşite. Şi asta o ştii prea bine, dar o apreciezi în vreun fel? Iată, marea bestie are lacătul pus la gură! Şi de bună voie. Dar o să tac oare perpetuu? Iar ceea ce sunt doar vorbe (cum ai spune tu), vor rămâne astfel sau vor deveni fapte? Cât de aproape am fost în acea zi, dacă aveam certitudini? Şi numai tu înţelegi ce vreau să spun…

Să mă opresc aici? Nu, mai bine nu. Chiar ai crezut că poţi intra încrezătoare (încrezător) sau pretinzând că eşti neştiutoare (neştiutor) în hruba monstrului ce urlă a sânge, sperând că ai putinţă de scăpare, chiar de bestia va fi simţit miros de om sau de trădare? Dar nu crede nimic din ceea ce spun, ştii că-s doar cuvinte înşirate în eter şi aşa or să fie, întru eternitate sau măcar pentru o zi. Oare am minţit eu vreodată sau am vorbit cu sensuri sibilinice?

Închei, întinând (oarecum) încă o dată alb-negrul acestui blog, cu o melodie ce descrie perfect ceea ce simt acum (ştiu, sunt răgete pe care nu le asculţi, dar dacă ai semăna cu mine şi ai avea răbdare, ai înţelege) şi pe care o ascult întruna de nu-ştiu-câte zile, numai până la minutul 5:00, după care o iau de la început, pentru că nu mă interesează sfârşitul, deoarece sunt nemuritor şi însetat de moarte (nu a mea), şi chiar zăcând în ruina a ceea ce am fost odată, nu voi cunoaşte sfârşitul, ci voi fi mereu fiind, deşi n-am spus de ce n-am devenit sfânt. Sau poate că am spus deja prea multe. Aeternaliter. Numquam.

Colosseum – Prosperity

Publicat în Gânduri | 4 comentarii

De ce sunt atât de viril

Mi se întâmplă să te doresc și de mai mult de zece ori într-o zi, iar asta, după cum bine știi, mi s-a întâmplat numai cu tine.

Visele mele au fost mereu incolore, visând doar în câteva ocazii o singură culoare: roșu. (Am mai spus asta, demult.) Roșu a fost părul roșcatei mele fantomatice și tot roșu a fost sângele care curgea în valuri, într-un vis irepetabil. Acea roșcată, pe care am transformat-o aproape într-un fetiș, până când am întâlnit-o, cu ceva ani în urmă, pe stradă și am stat de vorbă cu ea o vreme, fără să știu cine este, părându-mi vag familiară. Da, știu, sunt superficial, dar eu am știut mereu că roșcata mea e doar o fantasmă, un prilej de visare lucidă, de mitizare a unei realități nicicând existente și, cred, toată lumea a știut asta.

Încă din copilărie am început să bănuiesc că lumea asta este, de fapt, iadul; nu neapărat iadul creștinilor, ci o formă de iad. Sigur, iarba este verde, cerul albastru, soarele strălucește orbitor, privighetoarea cântă sublim, dar ceea ce viețuiește este făcut să mănânce altceva ce vrea să trăiască. Un masacru perpetuu, necesar pentru a supraviețui. De exemplu, doar unul din zece iepurași ajunge la maturitate; restul cad în ghearele prădătorilor. Și ați văzut vreodată un iepuraș-copil? Este una dintre cele mai inocente ființe, privind cu ochi curioși și mirosind cu năsucul acela adorabil chiar prădătorul care urmează să-l mănânce, în timp ce agonizează, de viu, neștiind ce este acesta și vrând să știe mai mult, mai multe despre lumea ce-l înconjoară și pe care nu va mai apuca să o cunoască. Lumea aceasta monstruoasă este frumoasă doar dacă alegi să ignori realitatea și să o privești ca pe un tablou. Altfel este chiar iadul.

Mi-am dorit adesea să pun capăt acestei lumi, și nu doar omului, ca restul ființelor să rămână prinse într-o lume crudă, scăpate însă de bestia supremă. Dacă aș fi putut să fac să plouă cu foc pe întreg Pământul, iar acesta să fie spulberat în vidul cosmic și nicio urmă a celor ce au viețuit aici să nu mai existe, aș fi făcut-o. Iată însă că se ivește un nou război, care ar putea, cu puțin noroc, să aducă ploaia de foc. Fie ca mintea maimuței de la Răsărit să se întunece și să trimită vectorii nucleari peste inamicii săi! Suferința nevinovaților din această lume va lua atunci sfârșit.

Mă așteaptă, în curând, o călătorie lungă și grea. Și o voi face, chiar dacă asta va aduce sfârșitul nostru. Dar am o speranță, nu prea puternică, e drept, că va veni sfârșitul lumii înainte să o apuc pe acel drum și asta mă va salva, pentru că nu aș coborî singur în neant și nici nu aș cădea pradă nebuniei. Să ne rugăm zeului distrugerii! Să fie foc!

Dar nu am spus de ce sunt atât de viril… De fapt, nu am o explicație și nici nu contează motivul: important este că sunt.

Publicat în Gânduri | 4 comentarii

De ce sunt atât de frumos

Mi-ai spus odată: „Uneori, uit cât de frumos ești. Ești mai frumos decât Tarkan.”

Demult, îmi apăreai în vise, goală, aplecându-te deasupra mea și atingându-mi fața cu sânii tăi sculptați în marmură, încercând să mă trezești. Iar eu mă trezeam, descoperind că am visat că te visez așa, tu nefiind lângă mine, nicicând, goală sau altcum. Nici nu te mai visez de ceva timp, pentru că nu visez nimic, visele mele fiind învăluite într-un întuneric de nepătruns, care nu mă lasă să mai ies la lumină.

Mi-ai venit odată-n vis,

Tremurând braț am întins,

Ca un fum mi te-ai prelins,

Dintre degete, din vis.

M-ai acuzat că sunt la fel ca toți ceilalți bărbați, și acord prea multă importanță iubirii trupești. Iată însă cum văd eu lucrurile: femeia pleacă spre un altul mai întâi cu inima, apoi cu mintea și, în cele din urmă, cu trupul. Totul începe când inima bate ciudat, apoi mai tare și apoi nebunește. Când inima bate ciudat, mintea este uimită și își pune întrebări; când inima bate mai tare, mintea devine și mai iscoditoare, pune mai multe întrebări; iar când inima bate nebunește, mintea este cucerită și recunoaște că s-a născut ceva pentru acela. Gânduri stranii pătrund adesea, până târziu în noapte, în acea minte cucerită, dorințe care coboară în trup și stârnesc fiori. În acea zi femeia este pierdută pentru tine, îi aparține celuilalt, trup și suflet. Nu cred că există, pentru o femeie, act mai intim decât dorința, materializată sau nu, de a-l primi pe un altul înlăuntru. Și poate alții ar putea trece peste asta, dar eu voi avea mereu în minte imaginea ei, singură, în întuneric, visând și dorind un străin, degenerat au ba. Și îmi va părea maculată, a altuia, nu a mea. Cred că înțelegi acum de ce îmi pare atât de importantă iubirea trupească.

(Monstrul se ascunde în întuneric, spumegând, înecându-se în propria neputință. Închis în limitele acestui trup este nevoit să suporte scăderea nivelurilor de dopamină, norepinefrină și serotonină, fără a putea găsi un leac în sine însuși. Iar un corp uman poate să suporte până la un punct o asemenea stare. Și atunci, cedându-i mintea, picioarele vor să-l ducă pe cărări străine, mâinile vor să verse sânge, iar ochii vor să privească un om dându-și ultima suflare. Dar… Nu! Voi merge pe acest drum și nimeni nu mă va putea opri!)

Forțat fiind să aduc acest spectacol grotesc în public, mă surprind rușinat, pentru o clipă. Și iată cum lumea se uită mirată la monstru; unii dându-și coate și chicotind, alții râzând de-a binelea, unii compătimind bestia plângăcioasă, unul bucurându-se și hlizindu-se cu amicii, încercat însă uneori de un fior de teamă, alungat repede (câinii care latră, nu mușcă, nu-i așa?). Lume, lume, priviți monstrul nemaivăzut, intrarea este liberă!

Dar nu am spus de ce sunt atât de frumos… Mă privesc în oglindă, iar acolo văd cum semăn cu tata, cu barba și mustața tot mai roșii și, fără să-mi dau seama, ochii de diavol mi se îmblânzesc. Poate că am fost frumos în ochii tăi atunci, pentru că erai alături de mine și erai goală, lăsându-te în voia simțurilor. Sau poate că nici nu erai lângă mine și nici goală, și am visat că mi-ai spus asta, trecând atâta vreme de atunci, încât am uitat că a fost un vis, dintr-un alt vis. Iar din oglindă mă privește un om mort.

Publicat în Gânduri | 2 comentarii

Când zeii eşuează lamentabil

Der Mensch spricht nicht allein, auch das Universum spricht, alles spricht unendliche Sprachen.*

Novalis

După ce depăşeşti vârsta de patruzeci de ani, lucruri care îţi păreau importante înainte, precum posibilitatea universului holografic, entropia, materia întunecată sau timpul, devin insignifiante şi demne de râs: felul în care trebuie trăită viaţa, în absenţa zeilor, nu este aşa, ci privirile trebuie îndreptate spre teluric, spre ceea-ce-există, spre lucrurile odinioară crezute doar ale celorlalţi: un răsărit de soare, ciripitul vrăbiilor care-ţi primesc fericite boabele, gânguritul unui copil sau aşteptarea bătrâneţii alături de cea iubită.

Întins la soare stau, ochii mă dor,

de greaua lui lumină arzătoare.

Te simt, cum stai alături,

caldă, respirând.

Pe pieptu-mi, capul tău frumos stă aşezat,

în vreme ce duios mă cauţi cu ochii.

O inimă, o alta, două, una,

se caută, se-mpletesc, pulsând uşor.

Te-aud, o, scumpa mea iubită şi te văd,

te simt, te vreau şi te doresc, a mea să fii,

te gust, miere şi vin amestecate

sunt ale tale buze roşii, dulci.

Te strâng în braţe, te respir, nu vreau

în astă lume fără tine să exist.

Soarele-ncet coboară spre apus,

întregul cer de sânge e-nroşit.**

…………………………………………..

Odată, demult, crezusem că am ajuns zeu, iar sferele înalte în care adăstam îmi păreau suficiente. Dar atunci când stai prea mult cu capul deasupra brazilor, ce nu se pleacă, ci se frâng în bătaia vântului, se întâmplă ca, uneori, vreo lighioană dezgustătoare, poate chiar un şobolan, să-ţi roadă călcâiele şi să te prăbuşeşti, descoperind că până şi zeii închipuiţi au nevoie de picioare, fie acestea şi făcute din lutul galben din inima mormintelor. Cu cât mai sus vei simţi că eşti, cu atât drumul spre mocirlă îţi va fi mai lung şi mai dureros, având timp să îţi aduci aminte de toate cele făcute şi crezute ca fiind reale, şi iată-le spulberate în neant.

Sunt zeu, plutesc în sferele înalte,

şi scuip pe tot ceea ce-i omenesc.

Cu ochii mei demonici văd departe,

pustiurile-n mine simt cum cresc.

Te-am văzut ca pe o zeiţă, mai pură şi mai bună decât mine. Am căutat să scap de întunericul din mine, strălucitor ca noaptea din morminte, să fiu demn de a-ţi sta alături, şi să privim împreună de deasupra lumii la zbaterea fiinţelor efemere, zâmbind şi stând departe de orice lucru le făcea pe acestea să se veselească, să cânte şi să danseze dansurile lor maimuţeşti. (Şi n-am ştiut că îţi plăcea să dansezi până la epuizare!…) Dar faptele mele de dinainte te-au zgândărit perpetuu, iar eu am devenit o bestie furibundă, apărându-mă cu colţii şi cu ghearele de atacurile tale. Dar încă mai credeam că mă iubeşti prea mult, iar timpul va trece, tu vei uita, dar iubirea nu-ţi va trece, ci va rămâne şi ne va lumina calea întru eternitate.

Sunt întunericul, sunt moartea,

sunt cel ce urlă în deşert.

Sunt cel ce te iubeşte noaptea,

și-n haos simt cum eu mă pierd.

Te-am privit cum, într-o zi, ai plecat privirea către un şobolan murdar, care le cânta serenade, folosind cuvinte împrumutate, fiicelor naive ale Evei, acelea care se uitau prea mult spre stele, visând poveşti eterne de iubire şi cavaleri pe cai înaripaţi. Nici n-am tresărit atunci, ci m-am uitat cu ochii mei orbi de zeu încrezător, fără a mă gândi că ai putea asculta altfel decât cu dispreţ şi amuzament vorbele deşucheate ale rozătorului. Nu ştiam că tu îi ascultai cuvintele cu drag, încă de când erau spuse altora, şi îţi spuneai că dacă l-ai spăla, iar blăniţa i-ar fi curată, ar fi tare drăgălaş, numai bun de sărutat. Şi poate, după asta, ar putea fi făcut chiar om, să renunţe la miasmele din canalele sale pestilenţiale şi să trăiască la fel ca oameniii. Numai când i-ai răspuns şi iarăşi i-ai răspuns, aflându-te nedormită dimineţile, ascultându-i trilurile mizerabile şi răspunzând la fel, am reacţionat, şi nu prea bine: cu mânie, cu o mânie crescândă, fără a-mi veni să cred sau să înţeleg cum de ai căzut atât de uşor în capcana întinsă atâtor altora înaintea ta, dar şi-n acelaşi timp cu tine. Apoi, am crezut că ai revenit prin sferele înalte, alături de mine, în vreme ce tu aruncai răvaşe înmiresmate către şobolan, şi nori grei de furtună ne-au înconjurat, iar furia mea a devenit criminală, oarbă, dezlănţuită. Cum ai putut fi lovită de atâta orbire?! Un şobolan este doar un şobolan, şi nu vrea să trăiască decât în locurile sale preferate, până la moarte (de-ar veni mai devreme!), neavând vreo dorinţă de a merge în două picioare.

Tu moartă-n groapă, putrezind, sub oasele albite

ale infamului amant, ce mi te luă din braţe.

Întind mâna şi, din mormânt, afară eu vă scot.

Vă suflu viaţă-n trupul mort, ca să înceapă chinul.

După ce au trecut atâţia ani şi s-au întâmplat atât de multe lucruri, din locul unde mă aflu acum, nu pot să văd decât un ocean întunecat, ininteligibil, care se îndreaptă spre mine, şi care mă uimeşte şi oripilează, în acelaşi timp, înecându-mă cu valurile sale care vin, vin şi nu se mai opresc, trăgându-mă, totodată, tot mai mult înspre adâncurile lui nebănuite, abisale. Dacă universul vrea să-mi spună ceva, bolboroselile sale îmi sunt respingătoare şi nu vreau să-l ascult, nu doar pentru că eu n-ascult vreodată de alţii, ci şi pentru că vremea naivităţii copilăreşti a trecut, iar lucrurile ori sunt, ori nu sunt. Alegerea între sălaşele zeieşti şi canalele şobolăneşti n-ar trebui să fie grea, oricât de mult ar fi decăzut acel zeu, cândva prea-mult iubit, neputând fi asemănat în vreun fel cu jalnicele fiinţe care viermuiesc prin subterane fetide.

Mă prăbuşesc, dar m-oi întoarce,

întunecat, ca noaptea din morminte.

Al haosului domn voi fi,

pe demoni îi voi răstigni.

Iar voi, fiinţe efemere,

viaţă lungă-n dar v-aduc,

întreaga veşnicie,

de chin şi de damnare.

Crunt vă voi pedepsi,

deoarece din voi,

născutu-s-au cei doi,

fiinţe trădătoare.

Vei vedea cele scrise şi nu o să-ţi placă, o ştiu. Dar nu pot să (mai) tac, pistruiato. Nu pot să tac, pentru că te iubesc. M-ai numit odată Cel-Întunecat, şi acum ştii că întunericul din mine va fi etern, până când moartea se va pogorî asupra mea. Sunt Cel-întunecat şi voi lupta pentru tine, chiar de va fi nevoie să distrug întreaga lume doar pentru a pierde o singură creatură, ca să rămânem doar noi (da! chiar aşa am spus: doar noi. Demonul râde de unul singur în hruba sa, întrezărind victoria, deşi, mereu bănuitor, crede că asta i-ar putea aduce şi pierzania.) Şi chiar de vor fi destule momente în care mă voi zbate în ghearele neputinţei de a nu fi putut deveni zeu sau a neputinţei de a accepta acest trup omenesc, vor fi la fel de multe momente în care voi privi răsăritul soarelui, voi asculta ciripitul vrăbiilor şi gânguritul copiilor, şi vom îmbătrâni împreună, chiar dacă va fi de la distanţă. Şi, de va părea vreodată că nu te mai iubesc, asta va fi numai pentru că otrava, chinul şi durerea, ele singure, vor mai răzbi până la suprafaţă, eu fiind prăbuşit în mine însumi.

Nu am mai pus videoclipuri pe acest blog de când am aflat de moartea Cameliei, aşadar asta se întâmplă foarte rar; acum însă îţi ofer acest triptic naiv şi demodat.

* Omul nu grăieşte singur, şi universul grăieşte, toate grăiesc într-o nesfârşită limbă.

** Aceste fragmente sunt, cele mai multe, scoase dintr-un poem intitulat ”Întunecat, ca noaptea din morminte”, fiind şi uşor modificate, poem a cărui publicare integrală pe blog îmi este interzisă, din anumite motive.

Ca să nu uităm: 1. Glenn Medeiros – Nothing’s Gonna Change My Love For You; 2. Leonard Cohen – Dance Me to the End of Love; 3. Christian Delagrange – Ne t’en va pas.

Publicat în Gânduri | 3 comentarii