Capitolul II

*** În care Ragnar aude freamăt de aripi cenușii

Motto: „M-am uitat, și iată că s-a arătat un cal gălbui.”

Primul an din viața lui Ragnar a fost unul zbuciumat; aproape un sfert din acesta îl va petrece în spitalul din Drammen. Doctorii le-au spus părinților că micul Ragnar se născuse cu o sensibilitate la plămâni. Asta îl va face să fie internat în spital de patru ori, înainte să împlinească vârsta de un an, datorită unor pneumonii. Una dintre acestea, îl va împinge până la hotarul negurilor uitării.

Părinții săi locuiau în capitala Oslo și îl lăsaseră în grija bunicilor, părinții Annei. Ocupați, fiecare dorind să-și realizeze o carieră, părinții săi nu aveau timp și de a crește un copil. Au refuzat însă oferta părinților Annei, care doreau să-l adopte pe micuț. Asta, deși îl făcuseră, probabil, doar pentru că tatăl său – un om religios – nu putea accepta ideea unui avort. Îl mai vizitau pe băiat, din când în când, mai ales în perioadele petrecute în spital. Această relație la distanță, va caracteriza legătura cu părinții săi, în primii opt ani de viață.

Ragnar abia împlinise șapte luni, când s-a îmbolnăvit de cea de-a treia pneumonie. Primele două le avusese până la vârsta de trei luni. Numai că, la ceasul acesta, trupul său mititel va fi greu încercat. La fel ca și în cazul îmbolnăvirilor anterioare, a fost internat în spitalul din Drammen, însoțit de bunica sa, Maren. De la început a fost clar că, de această dată, lucrurile erau mult mai grave. Corpul lui Ragnar era cuprins de febră și tremura din toate încheieturile, năpădit de frisoane. După 24 de ore de la internare, cu toate eforturile medicilor și cu toate combinațiile de medicamente încercate, febra nu voia să cedeze. Inima și plămânii copilului făceau tot mai greu față bolii. La două zile de la internare, medicul care-l trata îi spune bunicii lui Ragnar că nu ar fi o idee rea să cheme un preot. Pentru mama sa, care venise între timp și ea în spital, dar mai ales pentru Maren, această veste a venit ca un șoc. Dar, cum Maren nu cedase niciodată în fața vreunei situații dificile fără luptă, a insistat pe lângă medic să mai încerce o dată; să-i schimbe din nou tratamentul. Cu toate că era sceptic, medicul a ascultat-o pe femeia înlăcrimată, schimbând încă o dată medicamentația copilului.

În acest moment, Ragnar era vânăt la culoare, după efortul depus de inimă și împachetările cu gheață făcute pentru a-i scădea febra. Se părea că întunericul îl atrăgea iremediabil către abisul conștiinței. Dar, ca și cum ar fi avut propria sa minte, întunericul a hotărât să-l lase, momentan, în această lume. Nu era timpul potrivit, mai trebuia să trăiască, suficient cât să-i placă viața și poate, într-o zi, când nu se va aștepta… Îngerul cenușiu parcă îi simțise frica de moarte, și îl va vizita în fiecare deceniu al vieții sale. Doar ca să-i aducă aminte că deznodământul este inexorabil.

Până să împlinească vârsta de un an, Ragnar va mai vizita încă o dată saloanele albe ale spitalului din Drammen, devenite atât de familiare. Tot din cauza unei pneumonii, dar una ceva mai ușoară decât cea anterioară. Nu va fi însă și ultima din viața sa; plămânii săi vor da, destul de des, semne de slăbiciune. Dar, pentru moment, Ragnar va reveni în satul copilăriei, Hovjordet, alături de bunicii din partea mamei sale. Viața își reluă cursul obișnuit, în ritmul molcom din primii ani. Va mai trece încă multă vreme, până când Ragnar va începe să înțeleagă ce se întâmplă în jurul său. Până atunci nu era decât o grămadă de carne, pentru care lumea era neglijabilă.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Viața lui Ragnar. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Capitolul II

  1. Da’ de ce trebuie sa fie asa trist? Daca nu ai fi vorbit anterior de tineretea lui Ragnar, si deci nu as fi fost sigura ca va supravietui, m-as fi oprit din citit la cuvantul „preot”.
    Suferinta copiilor mi se pare cel mai dureros lucru. Si, din pacate, nu se intampla doar in povesti…

    Apreciază

  2. Pingback: Cand infloresc teii « Cati Lupaşcu. În oraşul de cuvinte

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s