Capitolul V

*** Dagmar

Motto: „Femeia a fost a doua greșeală a lui Dumnezeu

După acea vară superbă, petrecută la Hovjordet, Ragnar a revenit la Oslo, pentru a începe cel de-al doilea an la școala din Oslo și al patrulea per total. Nimeni nu știe de unde a pornit acea pasiune, prea timpurie, pentru colega sa de școală, Dagmar. Poate era vina sculpturilor lui Vigeland, poate era vina buclelor roșcate ale lui Lene sau poate că era pur și simplu o zăpăcire juvenilă. Singurul lucru neîndoielnic este că s-a întâmplat.

La mai bine de jumătate de an, de la începerea celui de-al patrulea an de școală, într-o zi de primăvară timpurie, Ragnar se afla în curtea școlii, într-o pauză. Unul dintre colegii, săi, pe nume Jonas, știind că acesta o simpatiza pe Dagmar, premianta clasei, l-a provocat, spunându-i că nu are curaj să o sărute. Conștient că nu este foarte apreciat de colegii săi și pentru a nu părea lipsit de curaj, Ragnar a luat decizia, care nu era poate cea mai potrivită.

Totuși, privită la rece, după douăzeci de ani, fapta nu era una pe care o regreta. Dar atunci, consecințele imediate au fost dezastruoase. Gestul prin care și-a lipit buzele de cele ale lui Dagmar, va avea urmări neașteptate. Șocată, aceasta îl va amenința că va veni cu tatăl la școală, a doua zi. Amenințarea l-a speriat într-atât pe Ragnar, încât următoarea săptămână o va petrece în parcul Frogner, în loc să fie la școală. Jonas, colegul său, urma să anunțe la școală că este bolnav, până când Ragnar va găsi o cale de ieșire din această situație. Relațiile reci cu colegii de clasă își vor face efectul, nefiind anunțat de nimeni că, de fapt, Dagmar nu îl chemase pe tatăl ei la școală și, astfel, refugiul său din parc fusese inutil. Dar a fost unul memorabil.

Cumva, își aduce aminte și acum foșnetul frunzelor și liniștea trufașă de pe aleile parcului, în timp ce adulții preocupați treceau pe lângă el, fără să-l bage în seamă. Erau puțini oameni, în acele dimineți răcoroase, în parcul Frogner, iar Ragnar redescoperea frumusețile sale. Orele petrecute singur în parc îl făcuseră să observe lucruri pe care nu le văzuse înainte. Ca felul în care vântul tânăr răsfoia crengile pomilor sau cum vrăbiile guralive țopăiau vesele, în căutarea unei fărâme de hrană. Erau lucruri neînsemnate, dar pentru Ragnar, acest episod i-a arătat o imagine nemaivăzută a lumii care-l înconjura. Însă, toate lucrurile frumoase au un sfârșit.

La sfârșitul săptămânii, Lovise, o colegă de clasă care locuia în apropiere, a trecut pe la părinții săi, ca să afle cum se mai simte bolnavul. Evident, aceștia au fost consternați. Confruntat cu adevărul, Ragnar a recunoscut cele petrecute. Își amintește și acum bătaia pe care a primit-o de la mama sa. Printre lovituri, îi răsunau în minte cuvintele tatălui său, spuse în timpul certei avute cu Anna, „Ți-am spus eu, că o să ajungă un vagabond.” Înțelegea, oarecum, reacția de furie a mamei sale, furie oarbă moștenită de la Geir, care își asumase pedepsirea sa, pentru a nu-i oferi prilejul tatălui său de face asta. Asta, plus dorința acesteia ca prezicerile lui Johan să nu se împlinească niciodată. A înțeles de ce, dar nu a iertat.

Reîntors la școală, după peripețiile avute, Ragnar a aflat că ceilalți colegi nu știau nimic despre aventurile sale. Povestea cu boala, inventată de el și transmisă mai departe de Jonas, fusese adoptată și de părinții săi, care nu doreau să fie făcuți de rușine de fiul chiulangiu și-i făcuseră rost de o scutire medicală. Singurul care știa adevărul, Jonas, și-a ținut gura, dovedindu-se singurul său prieten, poate și din cauză că se simțea vinovat. La urma urmei, acesta inițiase pariul stupid de la care pornise totul.

Ragnar fu întâmpinat cu răceală de Dagmar; gestul său îndrăzneț se pare că nu fusese pe placul acesteia. Astfel, orice șansă de amiciție între cei doi fusese înăbușită din fașă. Totuși, câteodată, când ridica ochii, o surprindea privindu-l cu niște ochi metalici, dojenitori. Însă, aceștia zăboveau numai pentru o clipă asupra sa, după care Dagmar îl ignora din nou. Mai târziu, rememorând acele momente și corelându-le cu faptul că aceasta nu și-a dus amenințarea până la capăt, de a-l chema pe tatăl ei la școală, Ragnar nu putea să nu se întrebe, oare, nu cumva…? Dar totul era tardiv, acum.

Își aduce aminte și acum însă, de chipul ei și de ochii de culoarea cerului senin și de buclele ei blonde. O va revedea, în fugă, după mulți ani, schimbată și ceva mai împlinită, dar ea nu-l va recunoaște. Va rămâne primul său sărut pe vecie însă; unul stângaci, brutal și fortuit, dar vrednic de ținut minte.

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Viața lui Ragnar. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Capitolul V

  1. Pingback: Adevărul din dicționare – Sânge balcanic (101) poem « Cosmin Stefanescu's Blog

  2. Pingback: Repetabila durere « Cati Lupaşcu. În oraşul de cuvinte

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.