Aeternum vale

Ca majoritatea ființelor bipede am avut și încă mai am demoni care mă bântuie, din când în când. Erori ale trecutului, dar și himere ale posibilelor lucruri care mă așteaptă în viitor – nimic altceva, decât consecințele directe ale acțiunilor de ieri sau de astăzi. Privind în trecut, nu pot să nu constat că există unele întâmplări pe care le regret. Unele în care mi-am dezamăgit alter ego-ul critic, iar altele în care i-am dezamăgit pe ceilalți. Dar, în ultima vreme, m-am întrebat dacă aceste fapte – aparent injuste – contează cu adevărat. Dacă este atât de importantă percepția altora – și chiar a acelui alter ego – asupra mea. Gânduri nerostite, reproșuri tăcute – „ai eșuat, te-ai plafonat, puteai să ajungi mai bine, mai sus” -, pe care le ghicesc în privirile și, uneori, în anumite expresii ale celor apropiați.

Pe de altă parte, 85% din populația acestei țări ar da orice să fie în locul meu. Da, puteam mai mult și încă mai pot. Timpul meu încă nu s-a scurs; mai este suficient nisip în clepsidră. Sau cel puțin așa cred. Cine știe? Poate că îmi voi relua zborul către ceea ce, pentru cei mai mulți, este lucrul cel mai important: poziția în societate. Cât mai sus, dacă se poate.

Am eșuat? Planurile mele s-au îndeplinit? Poate că nu, dar nu sunt nici la baza lanțului trofic. Nici nu aș putea fi vreodată. Nu am fost niciodată un om care să țină cont de părerea altora și nu am urmat întotdeauna calea trasată de societate. Ceea ce pentru alții sunt chestiuni importante, pentru mine nu fac doi bani.

Există totuși o poveste care nu-mi dă pace, o obsesie cu ochi verzi și bucle roșcate care-mi invadează visurile. O amăgire a lucrurilor care ar fi putut să fie; întrebări rămase fără răspuns. Până nu de mult, mai credeam și mă iluzionam că, poate, într-o zi îi voi propune să fugim în lume și de lume. Să trăim ceea ce ar fi putut fi, chiar rănindu-i pe cei din jurul nostru. Cu doi ani în urmă încă mai vedeam în ochii ei ceea ce am văzut odată. Era încă acolo. Mai este și astăzi. Dar, acum zece zile, am văzut-o cum își privește copilul și ceva s-a rupt în mine. N-aș mai putea. Chiar dacă știu că răspunsul ei ar fi „da.” Ochii ei ca peruzeaua nu au mințit niciodată.

Aeternum vale, îngerul meu… Ai fost un vis frumos și vei fi în amintirea mea veșnic, dar trebuie să te las să pleci. A sosit acea clipă. Timpul nostru a trecut și l-am lăsat să treacă pe lângă noi. Și eu sunt principalul vinovat. Te las să pleci, dar rana pe care ai deschis-o în inima mea nu se va închide niciodată.

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Personale. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.