Ziua în care l-am ucis pe Dumnezeu

7 decembrie 1630
Încep acest jurnal cu gândul că nu vom zăbovi prea mult la Magdeburg. Regimentul nostru a fost trimis aici pentru a zdrobi rezistența protestanților și pentru a încheia acest asediu care durează deja de mai bine de două săptămâni. Este prima mea prezență pe câmpul de bătălie, după lunile de pregătire de la Berchtesgaden. Cu doar patru luni în urmă, eu și Gertrude ne-am căsătorit. Anul viitor, prin iunie, se va naște copilul nostru. Sper să trăiesc să-l văd.
10 decembrie 1630
Am sosit de trei zile aici și abia reușesc să mai scriu ceva. Am fost îngrozit la scurt timp după ce am ajuns în tabără. Un fum gros acoperă mai tot timpul câmpul de luptă. Plămânii îmi sunt îmbibați cu mirosul de pucioasă și de sânge. Peste tot, unde privești, nu vezi decât sânge, cadavre și oameni schilodiți și cu privirile înnegurate. O atmosferă departe de imaginea ilustrată de poveștile bunicului, cu eroi și cavaleri luptând împotriva inamicilor imperiului. Încă nu am intrat în luptă, facem parte din trupele de rezervă.
18 decembrie 1630
Astăzi am ucis primul om. O experiență oribilă. Nu îi voi uita niciodată privirea îngrozită, în timp ce sabia mea îi pătrundea în abdomen.
24 decembrie 1630
Mâine este Crăciunul. Am înțeles de la comandantul escadronului că începând din această seară va intra în vigoare un armistițiu neoficial. Mă întreb însă cine are chef să petreacă în aceste clipe?
31 decembrie 1630
Mâine intrăm într-un nou an. Sper ca 1631 să fie mai bun decât anul care se încheie astăzi și să se termine odată asediul acesta afurisit.
17 ianuarie 1631
Luptele s-au mai domolit puțin. Ninge aproape fără oprire de trei zile.
11 februarie 1631
Astăzi a fost cumplit. Escadronul nostru a fost înjumătățit în timpul atacului. Otto, calul meu, a căzut sub focul muschetelor inamice, iar eu am scăpat doar cu câteva răni ușoare. Mâine îmi va fi repartizat un alt cal.
2 martie 1631
Se apropie primăvara. Se simte în aer. Pentru moment, escadronul nostru nu mai participă la asediu. Am fost trimiși să asigurăm paza convoaielor cu provizii.
19 martie 1631
Ultima zvâcnire a iernii. Astăzi a nins puțin.
4 aprilie 1631
De ieri ne-am întors pe câmpul de luptă.
26 aprilie 1631
Aici, sub zidurile cetății Magdeburg, am aflat că războiul nu este așa cum îmi fusese zugrăvit de poveștile bunicului meu. Urmând tradiția tatălui și bunicului meu, fac parte din cavaleria împăratului și mă duc acolo unde mi se spune. Dar, nu sunt atât de sigur că acest război este unul just.
20 mai 1631
Este târziu în noapte și privesc cum Luna își lasă razele sale palide peste tabără. Nu reușesc să adorm. Aceasta este ultima noapte pe care o să o petrec sub zidurile cetății protestanților. De prea mult timp încercăm s-o cucerim fără succes, dar în dimineața următoare zidurile sale vor ceda. Cel puțin, dacă este să mă iau după spusele comandantului escadronului nostru, Heinrich. Acesta este momentul pe care-l așteptăm din luna decembrie a anului trecut, de când am ajuns aici. Eram prea tânăr când începuse acest război, ca să mai țin minte motivul pentru care luptăm. Singurul lucru pe care mi l-am dorit încă de după prima confruntare, este ca această campanie să se încheie odată.
23 mai 1631
Cu greu scriu aceste cuvinte acum. Mâinile îmi tremură încă după evenimentele de acum trei zile. Zidurile cetății au cedat și am pătruns în oraș. Luptele au fost îngrozitoare. Soldații noștri au primit ordinul să incendieze casele locuitorilor, pentru ca aceștia să lase armele și să încerce să stingă focul. Escadronul nostru a intrat printre ultimele în oraș. Priveliștea a fost teribilă. Peste tot erau grămezi de cadavre, sânge, membre umane și focuri mocnind. Mă aflam în apropiere de ruinele catedralei, când am văzut câțiva soldați violând trei femei. Am dus mâna către mânerul sabiei și l-am privit pe comandant. Acesta își continua imperturbabil drumul. Ni se spusese voalat că însuși contele Tilly aprobase acest măcel. „Luați ce puteți și nu lăsați pe nimeni în viață,” erau vorbele pe care ni le spusese de dimineață Heinrich. Mi-am continuat drumul. Oriunde întorceai privirea, erau soldați care tăiau gâturile copiilor, femeilor sau bătrânilor.
Este ușor să spun că m-am gândit la Gertrude și la copilul nostru nenăscut, dar nu este așa. Am fost laș, m-am gândit numai la mine. Puteam să opresc măcar una dintre acele atrocități, dar ce folos? Acei oameni tot ar fi murit, mai devreme sau mai târziu. Singura diferență ar fi fost că m-aș fi alăturat lor, în lumea de dincolo. Nu puteam să fac asta, mai ales după ce am supraviețuit acestui asediu. Peste mulți ani, dacă voi scăpa cu viață din acest război, îi voi povesti fiului meu – la fel cum au făcut-o bunicul și tatăl meu – despre isprăvile mele din război. Vor fi povești despre cavaleri împlătoșați, luptând în numele împăratului și de partea dreptății. Minciuni, care să ascundă masacrele săvârșite sub masca unor vorbe frumoase.
Dumnezeu mă va judeca pentru faptele mele. Am venit aici să luptăm în numele Său, dar l-am ucis pe Dumnezeu la Magdeburg în acea zi.

Semnat: Gottfried Ackermann, ofițer în armata majestății sale împăratul Ferdinand.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Digresiuni și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s