Capitolul XII

*** Alma

Motto: „Orice poate fi trădat, oricine poate fi iertat, dar nu aceia cărora le lipsește curajul propriei noblețe.”

Înainte de a se îmbarca într-o călătorie de trei ani la Kristelig Gymnasium, Ragnar a intrat într-o relație de prietenie cu Alma, colega sa de bancă și a fostei sale iubiri, Marianne. Alma cea blondă era o fire complet diferită de Marianne. Dacă Marianne putea fi caracterizată drept o ființă tăcută, modestă și extrem de politicoasă, Alma era exact opusul acestor calități. Motivele pentru care Ragnar a inițiat această legătură rămân necunoscute până în ziua de astăzi. Totuși, ce nu i se putea reproșa Almei erau calitățile fizice. Aproape la fel de înaltă ca Ragnar, cu niște ochi de un albastru intens și cu un păr lung de culoarea soarelui, Alma era exponenta ambulantă a prejudecăților despre blonde. Poate că a fost Marianne puntea care i-a adus pe cei împreună sau poate că așa a fost scris în stele. Ceea ce se știe cu certitudine este faptul că vor porni într-o poveste de dragoste, care va dura mai mult de un an de zile.

Încă din ultima lună petrecută la Maryenlist, germenii relației între cei doi erau vizibili. La fel și legătura dintre fosta sa iubire Marianne și prietenul său Magnus Johansen. Erau vremurile adolescenței, când iubirile apăreau și dispăreau cu viteza gândului. Când erai pregătit să mergi mai departe, după o scurtă suferință de o lună, care ți se părea lungă cât un an. Și tocmai când credeai că lumea ta s-a sfârșit, aflai o lume complet nouă. O lume pe care o redescopereai la fiecare pas, iar fiecare vicisitudine era trecută pe răbojul experiențelor de viață.

Lepădându-se ușor de acea naivitate specifică adolescenților, cei doi vor aluneca într-o relație care va avea aproape toate atributele unei relații mature. Alma avea să fie prima. Prima cu care avea să exploreze ascunsa lume a senzualității. Prima cu care va experimenta erotismul și plăcuta emoție de a fi singuri, de a abandona cu totul orice rațiune și de a fi liberi. Liberi ca pasările cerului, să privească departe către infinitul conștiinței, sperând că-și vor găsi un loc potrivit pe această lume. Prima cu care nu va avea nevoie de cuvinte, stând pur și simplu împreună pe întuneric și sărutându-se. Prima cu care își va face planuri de viitor, care păreau până atunci absurde, precum cele de căsătorie și de întemeiere a unei familii.

Alma îi apăruse în cale înainte de a începe o perioadă de trei ani la Kristelig Gymnasium, o școală care urma să-i paveze drumul către vârsta adultă și responsabilitățile acesteia. Era poate ca o ultimă zvâcnire a hormonilor și a dominației acestora asupra rațiunii. Se observaseră reciproc însă cu mult timp înainte de asta. Priviri scurte, aparent fără noimă, împiedicate să meargă mai departe doar de prezența lui Marianne în ecuație. Așteptând o oportunitate. Acum, că aceasta se ivise, nimic nu le mai stătea în cale. Iubirea lor va arde atât de intens, încât se va consuma repede, mult prea repede. Începută în frumoasa luna mai a acelui an, se va încheia către sfârșitul lunii iulie a anului următor, cel de-al șaptesprezecelea an din viața lui Ragnar. Nu va fi vina nimănui, se va ajunge la separare printr-un acord perfect, aproape inconștient, izvorât în urma unei scurte perioade de ignorare reciprocă. Cine știe ce gânduri negre zămisliseră acest deznodământ? Amintirile despre motivul despărțirii zac undeva adânc îngropate în meandrele subconștientului. Singurul lucru neîndoielnic, este acela că nimic nu se desfășoară așa cum ne planificăm. Poate că, își stabiliseră acele planuri de viitor mult prea devreme. Sau poate că totul se petrece așa cum trebuie să se petreacă. Nu o va mai revedea niciodată, din acea zi de iulie.
Dar, uneori, o fantasmă blondă îi cutreieră visele lui Ragnar. Ca o licărire a unor fapte petrecute cu mult timp în urmă, dar niciodată uitate.

*

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Viața lui Ragnar. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Capitolul XII

  1. Pingback: Basm răsăritean | Caius

  2. Pingback: Basm sapienţial | Ioan Usca

  3. Pingback: Povara învăţăturii « Cati Lupaşcu. În oraşul de cuvinte

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s