Promisiuni

Ca la fiecare sfârșit de an, fac o analiză retrospectivă și constat că, din nou, nu am făcut tot ceea ce mi-am promis că voi face. Am pe undeva o listă cu lucrurile pe care trebuie să le fac și cu cărțile pe care trebuie să le citesc înainte de a părăsi această lume. Și, trebuie să recunosc, nu am înaintat nici măcar la cartea aflată pe locul doi. Este vorba despre „The Poisonwood Bible” de Barbara Kingsolver. Prima de pe listă am reușit s-o citesc în vreo doi ani. Abia ce am terminat-o luna trecută. Era vorba despre Coran. Da, acel Coran. Mă rog, nu este tocmai Coranul, pentru că musulmanii susțin că numai varianta în limba arabă se poate numi Coran, celelalte fiind doar niște traduceri explicative ale Coranului.

Lista nu este alfabetică, ci după o ordine aleatorie. Nu are nicio legătură cu valoarea cărților în sine. Și nu sunt decât 191 de cărți pe acea listă. Pe unele le-am mai citit, dar asta înainte să împlinesc 13 ani, așa că le-am uitat. Da, citesc tot mai rar, din păcate, dar așa se întâmplă când îți deschizi niște bloguri cretine și îți dedici o mare parte din timpul tău liber acestora. Și nici măcar nu sunt un blogger „jucător,” ca să-l citez pe un coleg de blogosferă. Internetul a ucis cititul, în cazul meu. Nu am nici măcar scuza că mă uit la televizor, pentru că nici nu-mi mai aduc aminte când am văzut un film ultima oară. Și, ca să dezvălui un secret, nu mă omor nici cu cititul altor bloguri. Sigur, mai citesc câte un articol-două pe săptămână, dar asta numai din curtoazie față de respectivele persoane. Și, bineînțeles, pentru a mă asigura că blogul respectiv, aflat la blogroll, păstrează o oarecare conduită morală. Pentru că, dacă nu, zboară de acolo. Dar să citesc un blog de la cap la coadă, asta nu se va întâmpla niciodată. Evident, numai dacă nu cumva Ea își va deschide un blog. Da, ea, obsesia roșcată. Lucru care are șanse de a se îndeplini ceva mai mici decât ale plopului să facă pere.

Cât despre cealaltă listă, cu lucrurile de făcut, nu am ajuns nici la punctul unu. Care este să văd echipa de rugby a Noii Zeelande jucând pe un stadion și legendarul său dans războinic, Haka. Chestie ceva mai greu de realizat. Cred că o voi retrograda pe ultimul loc. Cupa Mondială din 2011 are loc chiar în Noua Zeelandă și este cam scump de ajuns până acolo. Și da, declar în mod oficial, rugby-ul este sportul meu preferat.

Dar întotdeauna mai este și anul viitor, și următorul după acesta. Până când…

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Personale. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

27 de răspunsuri la Promisiuni

  1. Pingback: Popas | Ioan Usca

  2. Pingback: Colecţionara de coşmaruri – 30 | Caius

  3. memoirsofnobody zice:

    De ce esti asa defensiv? Faci declaratii cu patosul unui martir :”Da, acel Coran”, „Da, citesc tot mai rar”, „Da, rugby-ul e sportul meu preferat”, „Da, urasc fumatorii”, „Da, sunt arogant”, etc. Why do you think people would hold that against you? 😀 Parca tu trebuia sa fii Nero, nu crestinii!

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Nu mă apăr, pentru că nu am de cine. Acel „da” este mai mult pentru întărirea afirmației. Dar, totuși, ai sesizat ceva. Uită-te la lunile în care crește numărul postărilor. De ce crezi că se întâmplă asta? Găsind răspunsul la această întrebare vei afla și răspunsul la întrebarea ta. Un indiciu: începe cu „d.” 😉 Ar trebui să știi, doar mi-ai citit blogul.
      În plus, acest lucru are loc și din cauză că, de multe ori, gândurile mele sunt în limba engleză. Din acest motiv încep atât de des o propoziție cu „Și” (And) sau „Da” (Yeah).
      PS: Martir și Coran în aceeași frază sună ciudat. 🙂 Iar dacă par incoerent, este din cauză că trebuia să dorm la ora asta.

      Apreciază

  4. Pingback: Poveste de Crăciun | Ioan Usca

  5. quidam zice:

    Mda, si tu ai fost de o sinceritate absoluta in blogul asta… Puteai sa-mi spui ca formularea e un rezultat al infatuarii si ca scopul „da-ului” era sa ne anunte cand trebuie sa ne prabusim in admiratie. Mai simplu decat sa imi lasi mintea sa-si imagineze ce considera ea de cuviinta… desi rareori se inseala… cu toate ca si-ar dori. 😉
    Ar trebui sa incetez cu intrebarile? Sau doar sa le pun in noptile cu luna plina, cand imi sporesc puterile mentale? Contrar a ceea ce crezi tu, nu incerc sa te judec si nici sa te citesc.
    „Martir”-ul era de la mine dar „Coran”-ul era din citat. Nu stiu de ce ma obosesc cu explicatii cand tu stii foarte bine la ce m-am referit, si nu, nu la shahada! Cat despre incoerenta ta, tin sa precizez ca nu e in cantitate acceptabila. Mai bine raspunzi cand esti atat de obosit incat risti sa fii si onest, sau complet odihnit si cu o incoerenta rationala. 🙂

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Da, my mistake.
      Poți să întrebi în continuare. Da, știu, ești doar curioasă, ai spus asta. Vei primi răspunsuri, chiar dacă ți se vor părea poate evazive.
      Nu merge așa; când sunt foarte obosit sufăr de o stare ușor euforică, ca și cum aș fi băut vreo câteva pahare. Nu știu cât de onest pot fi atunci. 🙂

      Apreciază

  6. Pingback: Metode specifice | Ioan Usca

  7. Pingback: Colecţionara de coşmaruri – 32 | Caius

  8. Pingback: Craciun fericit! « Cati Lupaşcu. În oraşul de cuvinte

  9. Pingback: Cat de mare a ajuns disperarea romanilor? Nu trebuie sa ne sinucidem. Trebuie sa ne unim sa scoatem tara din necaz. « Hai ca se poate!

  10. Pingback: România la majorat | Gabriela Savitsky

  11. Pingback: Mos Craciun revine « Cosmin Stefanescu's Blog

  12. Pingback: Colinde pentru prietenii mei « Hai ca se poate!

  13. Ragnar zice:

    @Quidam
    Cause it’s one step closer to the edge of oblivion…or something. 😕
    Nu așa trăim, îndreptându-ne către un final, extrem de necunoscut?

    Apreciază

    • quidam zice:

      Perfect de acord. Vorba aceea, cu o moarte suntem cu totii datori. Dar din moment ce nu stii cat timp mai ai de trait, o numaratoare inversa imi pare inutila. Daca iti petreci viata incercand sa afli ce se intampla dupa moarte, atunci ce o sa mai faci?! Daca moartea fizica implica si disparitia a ceea ce numim suflet, poate ar trebui sa petrecem timpul ce ne-a fost dat incercand sa fim ce putem fi mai bun, iar daca spiritul e etern, nu se poate dezvolta ignorandu-si propria natura. Si intr-o lume in care nimic nu se pierde ci totul se transforma, nu cred ca oamenii constituie o exceptie.
      Religia e o alta problema. Cel mai probabil, din punct de vedere dogmatic, se inseala toate. Imi vine greu sa cred ca doar una detine adevarul suprem si ca supusii ei vor avea parte de fericire vesnica, in timp ce adeptilor altor religii li se va spune „sorry, teapa!”.
      Ca si concept, moartea e un subiect de studiu interesant si inepuizabil, dar nu merita sa devinta obsesia unei existente. Doar daca prin asta nu o ceri! Si poate e mai bine ca majoritatea oamenilor sa se teama de ea, decat sa aiba sute de motive pentru care ar muri si niciunul pentru care ar lupta pentru propria viata.
      PS: Ziceai tu ca numai posturile din categoria „Personale” sunt adevarate, sau imi aduc eu aminte prost?! 😉

      Apreciază

      • Ragnar zice:

        Personal, consider că această concepție ateistă de „trăiește-ți viața,” indiferent de existența sau nu a unei divinități este greșită. Dacă nu există o divinitate, nu există nicio diferență între a muri astăzi sau peste zece ani. Pentru tine, este același lucru. Oricum, nu sunt chiar atât de obsedat de moarte, mai degrabă, încerc să găsesc un sens pentru viață. Căutările mele au drept scop aflarea unui răspuns la o dilemă: dacă aceasta este singura viață, atunci cum trebuie să o trăim? Mulțumindu-ne doar „să fim,” acceptând regulile impuse de societate sau „împotrivindu-ne” prin orice mijloace, în afara regulilor societății? Dacă voi afla răspunsul, îmi voi schimba viața în consecință. Desigur, probabil, nu voi afla niciodată un răspuns incontestabil, așa că…
        Nu cred că vreo religie deține adevărul. Asemănările dintre moralitatea religiilor (aceasta este o teorie de-a mea), provin din faptul că aceste reguli au fost revelate, într-un fel sau altul, de către o divinitate, care le-a adaptat la fiecare grup cultural în parte. Aceste concepte morale absolute „plutesc” cumva în conștiința fiecărei ființe de pe planetă. Dacă există o divinitate, este aceeași pentru toate religiile, chiar dacă, aparent, acestea se contrazic. Dar, dacă analizezi mai cu atenție, descoperi de fapt că aceste contradicții sunt unele minore, care țin doar de anumite concepții teologice, legate mai mereu de natura ființei divine. Dar principiile de bază sunt aceleași, indiferent dacă ești creștin, evreu, musulman, hindus, taoist, șintoist sau budist.
        Acum, că tot m-ai întrebat asta și m-ai prins într-un moment de sinceritate, îți voi răspunde la ultima ta întrebare. Oricum, având în vedere că sunt doar patru-cinci persoane care citesc acest blog, nu vor afla mulți. Probabil, ce mult o singură persoană va citi acest comentariu. Toate postările conțin ceva adevăr. Absolut toate. Unele sunt chiar adevărate 100%. Însă, cred că bănuiai asta, oricum. 🙂

        Apreciază

  14. quidam zice:

    Esti imposibil! Ti-ai ales foarte bine ca subiect de studiu moartea, pentru ca oamenii isi pot dedica intreaga viata incercarii de a va intelege pe voi doi, si tot nu ar putea cuprinde tot! 😀
    In primul rand eu nu m-am referit la conceptul de „a-ti trai viata” in acceptiunea de „carpe diem”, ci ca unica modalitate de a avea o existenta completa, indiferent de existenta vreunei zeitati supreme. Regulile impuse de societate nu au nicio legatura cu modul in care ar trebui sa traim, in conceptie religioasa. Dar daca te referi la dogmatism, e cu totul alta problema, ce implica si credinta intr-o anumita religie. Si sa spui ca ti-ai schimba viata in functie de confirmarea existentei unei divinitati, pare un gest cel putin ipocrit! Daca Dumnezeu e un tip rau caruia trebuie sa ii satisfacem capriciile si grandomania, ti-ai schimba caracterul si ai afisa o atitudine pioasa, plina de bunatate si compasiune pentru semeni?! Ar insemna sa negi ceea ce esti, si indiferent de cat de bun esti ca actor, cred ca pe el nu l-ai putea insela.
    Daca vrei sa multumesti divinitatea, o viata traita pe baza conceptelor generale ( sa iti traiesti viata fara sa le faci rau celor din jur), valabile in majoritatea religiilor ar trebui sa fie destul. Si nu cred ca diferentele de genul: o singura viata vs. reincarnare, rai si iad vs. nirvana, ingeri si demoni vs. kami, pot fi considerate a fi minore. Cat despre principii de baza comune… cel putin intre religiile occidentale si orientale nu prea exista. In primul rand, taoismul a inceput ca o filozofie si nu ca o religie, si nici nu are o zeitate suprema concreta, cel putin nu echivalenta cu Dumnezeu, in modul in care il consideram noi. Spre deosebire de oricare Dumnezeu al religiei occidentale, Dao este Vidul, Absolutul, lucrul din care s-au facutYin si Yang, cele 10000 de lucruri, are la baza QI (suflul energetic care pune totul in miscare), este omniprezent dar nu omniscient si nu se implica in mod direct in vietile oamenilor. Iar multe din conceptele de baza ale sintoismului provin din taoism si samanism. In plus, nici sintoismul nu are o zeitate absoluta (Amaterasu e cea mai importanta dar nu suprema), ci un intreg panteon. Precizez ca miturile crearii lumii, atat cele din China cat si cele din Japonia, nu sunt relevante discutiei, din moment ce nu sunt considerate canoane.
    PS: Apreciez sinceritatea… desi ma debusoleaza si mai tare…

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Cred că nu m-am exprimat foarte clar. Mă refeream la principiile de bază morale, nu cele dogmatice.
      Cât despre schimbarea vieții, aici este o altă poveste. De exemplu, aș vrea să plec într-o croazieră în jurul lumii de șase luni, dar nu pot. Trebuie să aștept până voi ieși la pensie, iar atunci nu va mai fi atât de interesant. Dar, dacă aș „ocoli” puțin moralitatea, aș izbuti să-mi îndeplinesc dorința. Ai uitat totuși de partea în care spuneam că nu voi afla niciodată răspunsul, așa că nu îmi voi schimba viața niciodată. Era doar o idee. Pentru că, chiar dacă am ucis pe cineva în gând de o mie de ori, important este ceea ce fac, nu ceea ce săvârșesc doar în gândurile mele. Aici, nu sunt de acord cu creștinismul. Divinitatea ar ști, oricum, că nu îmi este greu să aleg calea cea comodă, dar eu rezist, alegând calea dificilă.

      Apreciază

      • quidam zice:

        De ce anume alegi sa rezisti? De teama unor eventuale repercusiuni sau pentru ca e in natura ta sa renunti la ce iti doresti, dintr-un incalcit simt al onoarei? Si daca ar trebui sa comiti un gest profund imoral, pentru binele altcuiva, ai face-o?

        Apreciază

  15. Ragnar zice:

    Încâlcit simț al onoarei? Did you just insulted me? 🙂 Aleg să rezist, pentru că mă supun principiului cu care-i terorizez pe cei din jur: am rămas doar eu și papa, singurii oameni corecți de pe această planetă, dar despre papă nu sunt chiar atât de sigur. Get it? :mrgreen:
    Gest profund imoral? Mă tem că moralitatea este oarecum personală (cu excepția acelor principii de bază: crimă, furt, viol etc.); ține de fiecare individ în parte. Ceea ce ție ți se pare imoral, altul i-ar găsi o justificare. Va trebui să detaliezi, ca să obții un răspuns pertinent. Cu alte cuvinte, cazul „x”, persoana „y” (relația acesteia cu mine, adică).

    Apreciază

    • quidam zice:

      🙂 Grozav! La „incalcit” te simti insultat, dar la „scelerat” zambesti! C’mon, admit there’s something twisted in that lit… large mind of yours (and I’m saying this in the sweetest way possible)! Iar papa macar isi primeste recunoasterea. Dar, stai! Martirilor masochisti tocmai aceasta lipsa face ca sacrificiul sa li se para mai mare si mai nobil. Now I get it! 😀
      Si exact la unul dintre acele principii morale de baza (comune in toate religiile), ma refeream eu. Dar daca vrei o situatie specifica, sa folosim un scenariu clasic hollywoodian: cuprins de o pofta nebuna de lapte, intrii la 11 noaptea intr-un magazin sa cumperi o cutie. Te plimbi printre rafturi, incercand sa localizezi frigiderul cu produse lactate, cand brusc, se aude strigatul disperat al unei femei. Un barbat inarmat cu un cutit ameninta o femeie care tocmai vroia sa isi plateasca cumparaturile si ii cere casierului sa ii dea toti banii din casa de marcat. Acesta, un pusti speriat, scoate un pistol de sub masa dar, fiind complet depasit de evenimente, este dezarmat cu usurinta de atacator. Insa in altercatie, atacatorul surescitat nu observa ca pistolul aluneca pe podea pana in dreptul tau. Acum, casierul zace neinarmat pe jos, atacatorul e furios si ameninta nin continuare femeia care cerseste indurare si tu (hai sa presupunem ca esti un tintas bun), l-ai putea impusca doar in cap sau in partea stanga a pieptului.
      Cheesy, I know, dar hai sa lucram cu ce avem. Si sa nu-mi spui ca te-ai duce si i-ai da tu banii hotului, urandu-i o seara placuta, ca nu ma ajuta cu nimic! Daca nu te poti conecta la moment, raspunde doar pe baza esentei situatiei: ai ucide un necunoscut, probabil rau, pentru a salva viata unui alt necunoscut, probabil bun? Ideea de „necunoscut” e importanta; in privinta a ceea ce ai face pentru o persoana la care tii mi-am format deja o opinie.

      Apreciază

      • Ragnar zice:

        În primul rând cred că ai văzut prea multe filme americane. Nu sunt sigur de ce, dar scena îmi pare cunoscută. Îți voi oferi un răspuns, dar mai întâi am câteva comentarii de făcut.
        Poftă de lapte? Nu spun că nu mi-ar place laptele, dar să-mi vină poftă de el este ceva exagerat. Mai ales că nu am niciun fel de pofte, legate de mâncare sau băutură. Aceste lucruri mă lasă rece. Nu este niciun fel de mâncare sau de băutură care să mă atragă în mod iremediabil. Sunt de fapt un individ destul de monoton, în aceea ce privește meniul. Am același mic-dejun de mai bine de zece ani încoace, în fiecare zi. Așa că nu aș avea ce căuta într-un magazin la acea oră.
        Apoi, un bărbat cu un cuțit? 🙂 Cred că nu ai citit toate postările mele, altfel ai fi știut că umblu înarmat. Și nu vorbesc despre cuțite. Chiar și atunci când ies din casă doar pentru 30 de minute. Și nu port la mine numai o armă, ci două. Nu am mai ieșit neînarmat din casă de vreo doi ani.
        În cele din urmă, ai spus anterior „gest profund imoral, pentru binele altcuiva.” Această poveste nu pare să conțină acel gest profund imoral, de care vorbeai. Apoi, chestiunea cu „o amenință cu un cuțit” este puțin cam vagă. Îi ține cuțitul la gât sau doar îl agită către femeie? Pentru că, dacă i-l ține la gât, nu poți să tragi, nici în situația în care îl poți lovi cu certitudine în cap, pentru că îi poate tăia gâtul atunci când alunecă. Dacă doar îl agită, nu cred că este nevoie să trag, pentru că, probabil, îl va lăsa jos, văzând țeava armei îndreptată către el și mai ales văzându-mi privirea. Chiar și surescitat fiind, poate să distingă între un om care ar „putea” să tragă și unul care va trage.
        Nu în ultimul rând, trebuie avută în vedere legislația românească. Nu poți să ucizi un om astfel, pentru că ai mari șanse să ajungi la pușcărie.
        Totuși, răspunsul este că, probabil, nu aș trage, ci aș încerca să-l conving ori să se predea ori să plece, fără să-i facă rău femeii. Nu fac presupunerea că acel individ este rău, poate că pur și simplu are niște probleme.
        Foarte interesant faptul că ai ales o victimă femeie. Puteai să alegi un copil, un bătrân, chiar un bărbat, și totuși ai ales femeia.

        Apreciază

  16. quidam zice:

    Tu te-ai decis sa imi provoci un anevrism? 😯 Am stabilit de la inceput ca totul e „un scenariu clasic hollywoodian”, si daca ar fi exista putina bunavointa din partea ta, nu ar fi contat daca era lapte sau Courvoisier, daca cutitul avea lama Bowie sau drop-point, ori daca ai fi avut bentita pe frunte sau ai fi uitat-o in ultima misiune in Burma! Probabil ai fi preferat sa folosesc un scenariu gen „Cenusa si diamant” sau „Los Olvidados”, dar serios acum, chiar crezi ca ego-ul tau mai are nevoie de asa ceva?! 🙂 Trebuie sa mentionez ca apreciez detaliile personale oferite, dar incep sa ma intreb daca nu as avea mai mult succes cu intrebari de calbrul: ce parfum porti? sau, care este cartea ta preferata?…
    …Nici mie nu-mi vine sa cred ca fac asta, dar o sa repet intrebarea atat de grosolan ignorata: ai ucide un necunoscut, probabil rau, pentru a salva viata unui alt necunoscut, probabil bun? Pur teoretica. Fara un caz concret. Sau poti sa-mi raspunzi tu, exemplificand cu diferite cazuri. si din moment ce scenaristii profesionisti considera ca eroismul unui barbat e cel mai bine evidentiat in situatii de tipul „damsel in distress”, cine sunt eu sa-i contrazic!?
    PS: Nu-mi raspunde doar pentru ca te amuza ideea ca eu imi construiesc o imagine gresita despre tine.

    Apreciază

  17. Ragnar zice:

    Încerci să mă forțezi să aleg între negru și alb, când eu mă uit și văd că griul arată mult mai bine. Nu întotdeauna situația este așa cum pare, la prima vedere. Nu poți judeca oamenii după aparențe, acesta este rău, celălalt este bun. Adevărul este că nu pot să-ți răspund la această întrebare. Oamenii nu se comportă niciodată așa cum și-au imaginat că o vor face, în anumite situații extreme. Exista o mare diferență între ceea ce am putea să facem și ceea ce vom face cu adevărat. Un răspuns la această întrebare ar fi doar unul de complezență, doar pentru a pune capăt acestei discuții și a-ți satisface curiozitatea. Dar nu va niciodată un răspuns definitiv.
    Ca exemplu, mă ofer pe mine: întotdeauna am crezut că pot să întorc și celălalt obraz la nesfârșit, dar după a cincea sau a șasea lovitură, ceva s-a rupt. Ca un mic scurtcircuit în creier, și am reacționat într-un fel în care nu trebuia să o fac.
    Așa că, răspunsul meu final este acesta: nu știu.

    Apreciază

  18. quidam zice:

    Diferenta dintre ce am putea sa facem si ce vom face cu adevarat, se datoreaza unei slabe cunoasteri de sine. „Ce am putea sa facem”, e de fapt „ce ne-am dori sa fim capabili sa facem”. Intr-un fel, asta vroiam eu sa zic pe la inceputul discutiei, cu ideea de a-ti trai viata incercand sa fii cel mai bun om care poti fi; de a-ti accepta propria natura. E drept, exista modalitati mult mai placute de a-ti petrece timpul liber decat introspectia, dar putine te ajuta mai mult. In mare, sunt de acord: nu poti sa stii sigur cum te vei comporta intr-o anumita situatie, inainte de a o experimenta; dar daca reusesti sa te cunosti putin mai bine, sa te privesti obiectiv, iti poti face o idee asupra propriilor limitari si tipare comportamentale.
    Tu ai crezut ca poti rezista la nesfarsit, pentru ca asta iti doreai. Probabil ca daca ti-ai fi analizat la rece temperamentul, ai fi stiut ca nu o sa reusesti sa o faci, ai fi oprit prima lovitura, nu te-ai fi lasat impins la limita, si ti-ai fi putut controla reactia. Mai putin loc pentru regrete.
    PS: A cincea sau a sasea lovitura… Chiar iti pasa! Si da, ai dreptate: nu poti judeca oamenii dupa aparente, impartindu-i in rai sau buni; de multe ori, in ciuda propriilor lor declaratii.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s