Un murmur funest

Este târziu, poate două sau trei noaptea. De aproape o oră, Ragnar stă rezemat de balustrada podului Ypsilon, care se întinde peste peste râul Drammenselva. Privește apa tulbure și întunecată. Este o zi rece a începutului de iarnă. Nicio stea nu se zărește, norii acoperind întreg cerul. Nimeni nu a traversat podul, de când stă acolo. Liniștea se înalță deasupra orașului. Ascultă sunetul apei, care curge învolburat. Mici valuri se formează la suprafața apei și se sparg, apoi, de piciorul podului. Este atras de acest sunet, care parcă îl cheamă pe nume. Dacă asculți cu atenție, poți auzi un freamăt, aproape ca un cântecel. Apa susura, dând senzația că-i șoptește un mesaj nedeslușit. Un cântec de sirenă. „Vino la mine!” Un murmur straniu, care-l atrăgea într-un fel irezistibil și irevocabil.

Cât de simplu este. O clipă de groază și apoi, liniște totală. Contactul cu apa rece este neașteptat, iar șocul este resimțit din plin de inimă. Pulsul crește brusc, pe măsură ce o forță nevăzută te trage la fund. Începi să te sufoci și vrei să te întorci, dar brațele îți sunt parcă amorțite. Vrei să încerci să înoți înapoi către aer, dar nu poți. Nu mai poți să-ți ții respirația și inspiri adânc, înecându-te cu apa care-ți inundă plămânii. Panica te cuprinde. Inspiri și respiri apă rece, în căutarea unei guri iluzorii de aer. Nu este așa cum te-ai așteptat să fie. Ai vrea să scapi, dar greutatea hainelor ude te duce la fund. Vezi luminile podului și știi că nu vei mai putea să ajungi acolo.

Doare. Nu ar fi trebuit să se întâmple așa. Imaginile încep să se succeadă cu repeziciune prin fața ochilor. Regrete. Îți poți auzi pulsul, modul în care bătăile inimii devin tot mai rare. Nu! Unde este lumina?! Nu este nimic care să-ți aline durerea. Nu e nimeni acolo. Singur. Tristețe. Întuneric. Nu se mai vede nimic acum. Doar o liniște asurzitoare. Somn. Ochii ți se închid. Te simți moleșit, ca atunci cu doar câteva clipe înainte să adormi. Simți cum ceva te atinge pe mâini. Deschizi ochii și vezi în jurul tău, plutind, câteva creaturi, ca niște licurici. Mintea începe să-ți arate culori și forme nemaivăzute. Nu mai este mult acum. Încet, imaginile pălesc, iar ceva, ca o ceață deasă și întunecată, îți învăluie privirea. Nu este așa cum ți-ai imaginat. „Îmi pare rău, mamă!

Cu acest gând în minte, tânărul se desprinse de balustrada podului și, aruncând o ultimă privire apei agitate, o luă încet spre casă. Acolo unde nu îl aștepta decât motanul său fidel. Intra, astfel, în cea de-a 365-a zi de solitudine.

Reclame

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Digresiuni. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Un murmur funest

  1. Pingback: Demonstraţia « Ioan Usca

  2. Pingback: Tenebre – 13 | Caius

  3. Pingback: UDMR vine acum cu noi sau sta opt ani in Opozitie « Hai ca se poate!

  4. Pingback: Cadrele militare in rezerva MApN, MAI, SRI şi SPP au protestat astazi la Constanta – Cu noi aţi ajuns în NATO « Hai ca se poate!

  5. Il Serpente zice:

    Doar un om care a murit poate să descrie corect , cum este să mori , restul sunt doar supoziții ……

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.