Capitolul XVIII

*** Viscolul

Motto: „Cu cât mai mult ne sunt gândurile încărcate de luxură, cu atât mai puține șanse avem să găsim adevărata iubire.”

Patru ianuarie, aceasta este ziua în care a sunat-o pe Christine, să o anunțe că este „liber.” L-a invitat să treacă pe la ea, în aceeași seară. Pulsul îi ajunsese la un nivel periculos, atunci când a sunat la interfonul clădirii. „Cine e?,” l-a întrebat o voce suavă. „Sunt eu, Ragnar,” a reușit să îngaime tânărul. Bâzâitul electric, care confirma deschiderea ușii, l-a făcut să tresare. Aceasta locuia la etajul doi. A urcat scările încet, respirând rar, pentru a se calma. Ceea ce nu știa, era faptul că imediat după ce-i va deschide ușa apartamentului, Christine se va repezi asupra sa. Florile îi vor aluneca din mână, și vor sfârși călcate în picioare de cei doi; un sacrilegiu, aproape o profanare a trupurilor trandafirilor morți. Dar aceste lucruri nu mai contau. Fiorii pe care-i simțeau pe furiș cei doi, atunci când se vedeau, urmau să fie concretizați în acea seară.

Așa a început o poveste de iubire, deși fiecare întâlnire dintre ei era dominată de un aspect fizic intens. Iubirea lor era mai mult ca o beție continuă, ceva inuman, desprins parcă dintr-o altă lume. Astfel, a trecut un an, presărat cu multe nopți în care Ragnar lipsea de acasă, acoperit de prietenii săi. Nicole rămăsese în trecut, chiar dacă – de multe ori – Christine îl suna și-i spunea: „Nu astăzi. Astăzi trece Nicole pe la mine.” Sigur, ar fi putut să-i spună, dar cine avea curaj? Pentru că, mai mult ca sigur, aceasta ar fi bănuit că relația celor doi s-a suprapus cu cea dintre ea și Ragnar. Când, de fapt, nu fusese decât un sărut și câteva gânduri indecente. O trădare suficientă însă pentru a o răni pe fragila Nicole. Această angoasă poate că a fost prea puternică, în cele din urmă, pentru relația dintre Christine și Ragnar.

Era o zi friguroasă de ianuarie a anului 1999, iar afară viscolea puternic. Cu o săptămână în urmă, micuța Frøya îi spusese „tata.” Deși, se amuzase împreună cu Christine, a doua zi nu i se mai păruse atât de nostim. Cuvintele micuței Frøya, îl determinaseră să efectueze o analiză atentă a ceea ce se întâmpla în viața sa. Unii vor spune că a fost acea teamă a bărbatului tânăr, de a-și asuma responsabilitatea creșterii unui copil; mai ales, un copil al altui bărbat. Adevărul era pe undeva, pe acolo.

În acea zi, privea pe fereastră cum fulgii de zăpadă se loveau de sticlă. Mici fragmente de apă înghețată, care parcă doreau să intre înăuntru, chiar dacă asta le-ar fi adus o moarte sigură. Pluteau încet, către pământ, prinși parcă într-un dans bizar. Afară, vântul șuiera amenințător, de parcă Skadi însăși era nemulțumită de ceea ce avea să săvârșească, gata să arunce o săgeată de gheață, care să-i scurteze viața. Gândurile tânărului hălăduiau aiurea. „Încotro ne îndreptăm?,” s-a întrebat în gând Ragnar.

Nu vom putea să ne ferim la nesfârșit de Nicole. Într-o zi, o vom răni. A fost frumos, te iubesc, dar trebuie să ne gândim la viitor. Gândește-te la oamenii pe care-i putem răni cu dragostea noastră. Vei rămâne în inima mea pentru vecie. Dar…” Acestea sunt doar câteva fragmente din discursul de despărțire, pe care i l-a ținut Christinei, pe data de 16 ianuarie a acelui an. L-a ascultat în tăcere, iar la sfârșit lacrimile au început să curgă. „Nu, nu plâng pentru că vrei să ne despărțim, ci pentru că ai dreptate. Nu putem continua așa, să ne ferim de sora mea. M-am gândit de multe ori la asta și nici eu nu am curajul să-i spun. Nu te voi uita niciodată.” Așa a vorbit Christine, în acea zi. După o vreme, el a plecat, croindu-și drum cu greu printre rafalele aspre de zăpadă. Frig afară, frig în sufletul său. Lacrimile au început să curgă, probabil din cauza fulgilor care-i biciuiau obrajii. Poate, dacă s-ar fi născut mai devreme sau ea mai târziu. Dacă s-ar fi întâlnit cu ea prima, și nu cu Nicole. Dacă…

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Viața lui Ragnar. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s