Sapere aude

Până prin clasa a patra, trăiam cu senzația că sunt unul dintre cei mai inteligenți copii de pe Terra. Apoi, am fost nevoit să recunosc, încet-încet, că este posibil să existe alții, ceva mai inteligenți decât mine. Cu oarecare rezerve, dar am acceptat, până la urmă. Asta, deși, consideram că voi deveni următorul Einstein. Până la vârsta de 10 ani citisem destule cărți, dar gândul că alții sunt mai deștepți decât mine, m-a determinat să citesc și mai mult.

Astfel, înainte să împlinesc 13 ani citisem deja Moș Goriot, Bătrânul și marea, Moby Dick, Anna Karenina, Război și pace, Crimă și pedeapsă, Idiotul, Frații Karamazov, Demonii, și majoritatea povestirilor lui Maupassant și O.Henry. Ceea ce nu este chiar un lucru neînsemnat. Când am ajuns la vârsta de 16 ani terminasem deja două biblioteci: pe cea de cartier și pe cea din „Hovjordet.” Atunci, m-am oprit brusc. Citisem inclusiv manuale tehnice, gen „Cartea tâmplarului universal.” Vor trece ani buni până îmi voi relua lectura, recitind unele cărți și făcându-mi apoi o listă cu „must read.” Motivul acelei întreruperi nu era dat însă de faptul că nu mai aveam nimic de citit, ci de apariția unui factor perturbator în peisaj: fetele. [Pentru detalii, a se consulta „Viața lui Ragnar,” începând cu capitolul XI.]

Deodată, descoperisem că existau și lucruri mult mai interesante decât reveria provocată de cărți. Și parcă, nici nu-mi mai doream să fiu cel mai deștept om din lume. Mult mai târziu, când voi reîncepe cititul, nu voi mai regăsi însă aceeași magie ca în trecut. Altădată, cărțile aveau darul de a mă duce într-o lume feerică; deseori trăiam aventurile personajelor ca și cum erau ale mele. Am murit odată cu Andrei Bolkonski; am simțit durerea lui Santiago, atunci când rechinii i-au devorat peștele; l-am urât și l-am compătimit simultan pe Raskolnikov. Acum însă, adult fiind, farmecul a dispărut; povestea propriu-zisă se pierde printre rânduri, sunt mai atent la metaforele folosite, la asemănările cu stilul și ideile altor autori șamd. Și nici timpul liber nu mai este același, ca în vremea copilăriei.

Totuși, acea senzație de „cel mai inteligent om de pe planetă” n-am reușit s-o îndepărtez complet. În continuare mă mai consider astfel, uneori. Și, la urma urmei, cine și după ce criterii spune că nu sunt? 😉

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Onirice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Sapere aude

  1. cami zice:

    :))
    e ciudat, da’ până pe la 16 ani poveştile ni se aseamănă:)))

    Apreciază

  2. Pingback: Voi ce parere aveti? « Hai ca se poate!

  3. Pingback: Povestea unui blogger prost « Ioan Usca

  4. exoligu zice:

    De ce totuşi Sapere aude? E nevoie de îndrăzneală (supliment la inteligenţă) pentru a păstra intactă impresia de încredere în propriile forţe? Înclin să cred că da.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.