Uneori, mă întreb ce anume am avut în minte atunci când am crezut că pot să creez un blog care are pretenția că se ocupă cu „tentativele literare„. La urma urmei, se poate observa cu ochiul liber că ideile mele sunt puține și fixe. Dacă nu este vorba despre faimoasa roșcată, atunci este despre moarte sau despre cât de proști și răi sunt oamenii etc. Desigur, aș putea să scriu despre ceea ce știu, dar pe cine naiba interesează care este procentul maxim admis de ioni de clor solubili în apă din betonul armat exploatat într-un mediu uscat sau care este temperatura de vaporizare a metanului în condiții normale? Pe nimeni, bineînțeles. Așa că, nu pot scrie despre asta. Iar chestiile care mi s-au întâmplat până acum în viață nu sunt chiar atât de ieșite din comun.
Adică, te-ai aștepta la mai mult de la mine, doar se presupune că sunt un tip sensibil. Sunt la fel de emotiv ca Chopin, doar fără genialitate și fără tuberculoză. Îmi plac femeile obraznice, care fac ele primul pas. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, niciodată nu am făcut eu prima mișcare. Poate am fost eu cel care a aruncat prima privire, dar mereu au fost ele cele care au inițiat flirtul propriu-zis. Tipic, aș spune. Am început vorbind despre lipsa mea de talent literar și am ajuns la femei. De altfel, acestea reprezintă una dintre acele idei fixe.
Ar trebui să renunț, atunci? Sincer să fiu, văd zilnic oameni lipsiți de orice talent și chiar reduși mental care lucrează în mass-media. De exemplu, am văzut că unii cred că hibridarea porumbului este o modificare genetică și nu încrucișare selectivă. Îi oprește asta să continue? Nu! Atunci, cred că voi continua și eu să aberez. Un om cu mult mai mult talent decât mine a spus odată: „De multă vreme am încercat pur și simplu să scriu cât de bine pot. Uneori am noroc și scriu mai bine decât pot.” Cine știe? – poate că va sosi acel moment și pentru mine.
Per aspera ad astra 
Pingback: Pisikalia – 1 « Ioan Usca
Pingback: Indicii anatomice – 16 | Caius
Hai nu mai dramatiza! E adevarat, nu o sa devii niciodata un mare scriitor dar complet lipsit de talent nu esti. 🙂 Daca nu esti multumit de ele, poate ca „tentativele literare” nu ti se potrivesc si ai nevoie sa incerci altceva. Si fixatiile tale pot fi considerate (inca), derivate ale marilor teme literare; dragostea, moartea, singuratatea si altele asemenea, sunt categoriile majore in care se incadreaza toate scriiturile. Momentan, subiectele tale nu deranjeaza; dar daca si peste 5 sau 10 ani o sa scrii tot despre ele… e clar ca ai o problema (si asta e cel mai dragut lucru pe care am putut sa-l scriu)! Asta a fost partea serioasa; acum…
La „se presupune ca sunt un tip sensibil” si „Sunt la fel de emotiv ca Chopin” mi s-au dilatat pupile instant! De unde naiba ar trebuii sa se presupuna lucrurile astea? Pana acum ai dat vina pentru problemele tale pe „traumele majore” din viata si pe o usoara psihopatie, nu pe natura ta! E la fel ca faza cu muzica. Scrii peste tot ca asculti „metale grele” funeral doom, death si gothic, si esti surprins ca oamenii se socheaza cand aud de Shania Twain!
Si cea mai tare chestie: femei „obraznice”?! 😆 Din toate cuvintele din limba romana, asemanatoare ca inteles si substrat, tu chiar pe asta a trebuit sa-l folosesti!? M-ai amuzat teribil! 🙂 Cum as putea sa rezum totul… „Like”!
ApreciazăApreciază
Vom vedea ceea ce voi scrie peste 5 sau 10 ani, dacă trăim până atunci…
La ce credeai că mă refer când spuneam că semăn cu o fată? Sunt un tip sensibil. Traumele psihice majore sunt responsabile pentru pesimism și fascinația față de secretele morții sau pentru ușoara doză de nebunie, nu pentru sensibilitate. Aceasta este din naștere.
Păi, cred că depinde ce înțelege fiecare prin „obraznice”. Puteam să folosesc „nerușinate”, dar nu se potrivea. 🙂 Care este motivul mirării tale, dacă pot întreba?
ApreciazăApreciază
Ca o completare: de ce se presupune că sunt sensibil? Acest lucru a fost observat și verificat de către alții. Iar cititorii mei ar fi trebuit să deducă asta, până acum. Ce trebuie să spun? Am spus doar că îmi dau lacrimile când ascult imnul țării. Crezi că asta este din cauza unui patriotism dus la extrem? Trebuie să mai spun că plâng de câte ori văd „The Green Mile” sau „Sweet November”? Trebuie să mai spun că regret ori de câte ori ucid accidental o furnică sau un păianjen? Sau că sunt emoționat profund de melodii precum „Right Here Waiting” de Richard Marx sau „Only Time” de Enya?
La urma urmei, sunt sensibil pentru că așa spun eu.
ApreciazăApreciază
Nu ideile din articol m-au surprins ci continutul lui ca si formulare. Si tu ai spus primul ca „se presupune”, eu doar ti-am repetat cuvintele. Nu credeam ca o sa iti expui sensibilitatea atat de direct si intr-o asemea exprimare. Atat…
Uite… am observat ca in ultimul timp comentariile mele te deranjeaza, le iei ca pe niste atacuri sau reprosuri sau… denigrari. Ti-am spus de mai multe ori ca nu incerc sa te judec sau sa te critic sau sa te iau de prost, dar se pare ca modul meu de exprimare nu te ajuta sa intelegi ce vreau sa spun. I’m starting to feel like the big bad wolf… Sunt un om cinic si poate putrezit in interior, dar nu vreau sa par a fi si un om rau. Si din moment ce eu nu pot sa continui sa imi cer scuze dupa aproape fiecare comentariu, iar pe tine cuvintele mele par a te deranja, nu crezi ca poate ar fi mai bine sa nu mai spun nimic?! Pentru ca nu pot sa ma schimb brusc cand scriu aici, sa renunt la micile mele ironii si glume stupide, pe care tu nu le prinzi in adevaratul lor sens si sa devin o fata numai lapte si miere. Mi-ai spus ca de obicei tu alegi sensul negativ al cuvintelor, si cum cuvintele mele pot fi lesne percepute si asa, nu pot sa stau de fiecare data cu o pancarta cu „Just kidding! Me not really evil! :)”…
ApreciazăApreciază
Pingback: Întrebări | Gabriela Savitsky
Pingback: Refrenul din melodia unei zile însorite « Gabriela Elena
scrii frumos :).
ApreciazăApreciază
Mulțumesc. 🙂
ApreciazăApreciază
@Quidam
Mai întâi, am spus eu vreodată că mă deranjează comentariile tale? Dimpotrivă, această interacțiune cu o minte cinică și ascuțită ca a ta m-a inspirat de multe ori să scriu. (Da, știu, din nou flattery… 🙂 ) Iar pentru pagina „autor” sfaturile tale au fost foarte utile. După cum vezi, am tot modificat-o, după fiecare observație de-a ta. Într-un fel, tu chiar ești muza mea. 🙂 Iar ultimul lucru pe care-l doresc este să-mi alung muza. Nu am voie să-ți răspund într-un mod asemănător? De altfel, ai precizat în comentariu că urmează partea neserioasă. 🙂
Apoi, nu credeai că o să-mi expun sensibilitatea atât de direct? Stai pe aproape că mai urmează – am astfel de idei în ciorne de mult timp. Acestea așteaptă doar momentul potrivit, deoarece unele au legătură cu evenimente din „Viața lui Ragnar” care nu au avut loc încă.
În încheiere, aș vrea să adaug că nu mi-ai răspuns întrebării din primul comentariu. Please do. Credeam că am devenit un fel de amici virtuali, iar astfel de „ciocniri” verbale se mai întâmplă între amici. M-am înșelat?
ApreciazăApreciază
Mie imi era teama ca ultimele comentarii ti-au lezat sensibilitatile, si cand colo, tu chiar incepi sa realizezi importanta mea in „structura” blogului tau… 🙂 I’m quite impressed! Replica cu : „La urma urmei, sunt sensibil pentru că așa spun eu.”, am perceput-o cam dura si imi lasase impresia ca te-am deranjat cu adevarat.
Iar intrebarea la care te referi, eu nu o prea inteleg. Nu am spus nicaieri ca sunt mirata de ceva. E drept, m-au surprins acele doua replici, dar cum am mai spus, prin formulare si nu prin continut. Nu credeam ca o sa folosesti vreodata „emotiv” ca sa te descrii sau ca tu iti consideri sensibilitatea ca fiind un lucru general stiut. Daca nu la asta te refereai, dezvolta intrebarea te rog, si eu iti raspund la orice.
Cat despre treaba cu amici virtuali… Iti dai seama ca din moment ce eu credeam ca prezenta mea a devenit inoportuna, nu mi-a trecut asa ceva prin minte… dar ma bucur sa aud ca tu crezi asta! 🙂 So, it’s done: we’re buddies! „Ciocnirile” verbale de genul asta nu ma deranjeaza deloc, atata timp cat stiu ca cealalta persoana nu se va supara usor. Discutiile lungi, in contradictoriu sau nu, despre orice si nimic, sunt chiar pe lista cu „My Favorite Things”, mai ales cand chiar am cu cine. Dar sa stii ca de acum inainte nu te mai menajez, indiferent de cat de panseluta esti! 😉
ApreciazăApreciază
I am sentimental, but I’m also evil. 😈 Nu pot explica asta; este ca și cum un copil speriat și un demon furios ar coexista în aceeași conștiință. Consideră că ultimul a preluat inițiativa la acel comentariu, la o oră după ce se manifestase copilul.
Discuțiile în contradictoriu erau și sunt printre preferatele mele. Obișnuiesc să mă contrazic chiar atunci când știu că nu am dreptate, absolut deloc. Vreau să văd până unde merg oamenii pentru a-și apăra părerea. Surprinzător, cei mai mulți cedează repede, chiar dacă au dreptate. 🙂
ApreciazăApreciază
Pingback: Cum te numeşti? « Gabriela Elena
Alaturarea asta dintre sensibilitate si… „ferocitate”, nu e neaparat una nefericita. Probabil e ceea ce te-a salvat de la a deveni un om eminamente indiferent… sau crud. Plus ca acum stiu pe ce sa dau vina pentru eventualele izbucniri, ofensive sau nu. 🙂
Majoritatea oamenilor nu sunt capabili sa faca fata unei discutii in contradictoriu pentru ca le lipsesc fie argumentele, fie taria de a le impune, fie amandoua, caz in care ajung sa spuna ca „cel mai destept cedeaza”; dar uneori, foarte putini ce-i drept, fac asta pentru un… castig mai mare. E foarte interesant sa observi reactia interlocutorului tau, intr-o situatie in care cedezi cand tu stii ca ai dreptate, si mai stii si ca el stie asta dar refuza sa o recunoasca. Sau sa admiti o teorie gresita doar de dragul evenimentelor pe care acest gest le poate declansa. It’s quite entertaining! 😉
Aaa… Inca ceva! 1. Esti un mincinos: mi-ai spus ca prima doamna Stiansen si-a capatat aceasta titulatura la 3 luni dupa ce ai regasit-o, nu ca atunci doar i-ai facut propunerea! si 2. Ajuta-ma te rog sa inteleg: femeile au in general o problema cu semantica, si in momentul in care o reprezentanta de-a lor isi exprima o nelamurire in legatura cu sensul unui cauvant, e doar o manifestare a acestei probleme; dar cand tu te legi de un „mai” sau „se presupune” cauti un inteles mai adanc, sau e tot repercursiune a apropierii tale de sufletul femeiesc? 🙂
ApreciazăApreciază
Holy smoke! Nu-mi vine să cred că ți-ai amintit asta! Era, dacă vrei, o chestiune de semantică, nu o minciună. 🙂 Odată ce i-am propus și a acceptat, iar apoi a urmat ceremonia propriu-zisă, am considerat faptul ca fiind îndeplinit atunci, la trei luni. Sunt subiectiv, iar în plus relatez fapte care au avut loc demult.
La a doua întrebare…maybe. Însă, doar am accentuat acel cuvânt, de legat, m-am legat de întreaga propoziție.
Cât privește „cel mai deștept cedează” – este adevărat, dar numai atunci când cel deștept se găsește într-o evidentă inferioritate fizică. Adică, se oprește când vede că încep să iasă scântei. Pentru că, dacă nu știai, bărbații – când rămân fără argumente verbale – le aduc pe cele fizice. La urma urmei, cred că depinde de circumstațe, deoarece câteodată și eu cedez. De fapt, cedez nu este corect – nu mă implic în discuție de la bun-început, prefer să tac.
ApreciazăApreciază
Ce vrei!? Tin minte toate tampeniile dar ce am facut ieri imi amintesc cu greu… 🙂 Si pana acum trebuia sa iti fi dat seama ca am foarte atenta pe parcursul tuturor discutiilor noastre!
ApreciazăApreciază