Pustiu

Îmi simt creierul amorțit… Sunt obosit de atâta imbecilitate cu care mă confrunt aproape zilnic. Reacționez mult mai bine atunci când sunt provocat să gândesc de către o minte strălucitoare. Asta se întâmplă însă mult prea rar. Poate că am greșit să mă ascund în mulțime – poate trebuia să-mi aleg o carieră într-o firmă mică și cu oameni deosebiți. Poate nu. Nu sunt genul care să lucreze atât de aproape de conducere; nu-mi place să mă supun. Aici îi văd pe cei din conducere o singură dată la trei luni, care și așa este mult prea des. Îmi place să fiu în anonimat. Nu l-am văzut niciodată pe director, decât la televizor. Nici nu vreau să-l văd.

Am niște dureri oribile de cap, de vreo două săptămâni încoace. Doctorul spune că este din cauză că nu mă odihnesc suficient. Probabil, are dreptate. Mi-a prescris mult somn și solpadeine, dar acestea din urmă nu au efect decât vreo două ore. Cert este doar faptul că, de la durere, îmi vine tot timpul să le dau cu ceva în cap interlocutorilor mei. Nu reacționez bine la durere – sunt un pachet de nervi. Iar asta mă va aduce foarte aproape de limită, în cazul apariției unei provocări puternice. Nu pot să-l controlez pe acel monstru furios din interiorul meu, atunci când există un factor perturbator atât de intens. Doar de trei ori l-am scăpat complet de sub control, iar o dată urmările au fost devastatoare. Regret ulterior, dar este mult prea târziu. O dată m-a salvat o ea, iar în cealaltă ocazie m-au ținut – cu greu – trei colegi, până m-am calmat. Ați văzut vreodată un animal turbat? Aceasta este imaginea pe care trebuie s-o aveți în minte. Când monstrul este eliberat, singura scăpare este fuga, pentru că nimic nu mai contează. Aparent, reacționează numai la lacrimi feminine…eternul meu punct slab. Alegorica mea Andromedă înlănțuită.