În decursul vieților noastre, întotdeauna se întâmplă să ajungem la o răscruce – un punct în care trebuie să decidem direcția pe care trebuie s-o urmăm. Deseori, facem alegerea greșită, dar nu descoperim asta decât după ce am parcurs o distanță mult prea lungă pe acel drum. Nu ne mai putem întoarce și regretăm hotărârea luată în trecut. Ne plângem de milă și blestemăm momentul în care am luat decizia nefericită. Dacă am putea întoarce timpul înapoi… Însă nu putem face asta. Trebuie să trăim cu acțiunile noastre, iar asta – uneori – ne macină iremediabil ființa.
Nu toți facem însă asta – unii se ridică, se scutură de amintirile nefaste și merg mai departe. Aceștia sunt oamenii de oțel, cei care nu se opresc niciodată, indiferent câte obstacole le scoate viața în cale. Aș vrea să spun că majoritatea suntem așa, dar nu este adevărat. Cei mai mulți suntem sufocați de greșelile trecutului, ajungând să trăim într-un iad al remușcărilor. Bineînțeles, nu recunoaștem asta; nici măcar față de noi înșine. Trăim zilnic în minciună, până când o întâmplare, o senzație, un gând, o atingere, ne aduce aminte de ceva, de cineva, de acea întâmplare din trecut, care ne bântuie. Tresărim, sentimentele ne inundă sufletul, însă totul durează numai o clipă. Alungăm repede acele gânduri fugare. Înăuntru, în adâncurile minții, știm însă că fantoma aceea este încă acolo, și nu va pieri decât odată cu noi.
* Au mai scris despre asta: Scorpio, Psipsina, Redsky, Labulivar, Altcersenin și Vero.
Ai dreptate..Deh, asta-i natura umana…
ApreciazăApreciază
„Înăuntru, în adâncurile minții, știm însă că fantoma aceea este încă acolo, și nu va pieri decât odată cu noi.”- concluzie trista dar adevarata…
ApreciazăApreciază
Îți urez bun venit pe blogul meu. Mă bucur că ți-a plăcut postarea, chiar dacă nu face altceva decât să reformuleze niște realități ale firii umane.
ApreciazăApreciază
Pingback: intersecţii « psipsina
Pingback: Indicii anatomice – 28 | Caius
foarte adevarat,din pacate…
ApreciazăApreciază
Da. Așa suntem noi, oamenii.
ApreciazăApreciază
Pingback: Provocare papala-Intersectii « cataratorii
Pingback: AM AFLAT CINE ESTE ALBA CA ZAPADA « Hai ca se poate!
Pingback: Cântecul lebedei « Gabriela Elena
Pingback: Brambura « Gabriela Elena
Nu stiu daca ceea ce ai scris atat acum cat si in alte articole, sunt ganduri carora le-ai dat viata pornind de la o idee, sau sunt incercari literare. In aproape tot ceea ce am citit simt tristete, remuscare, durere. Daca este starea reala a sufletului tau, vreau sa-ti spun ca exista speranta eliberarii de tot ceea ce te apasa.
Nu trebuie sa duci cu tine totul, pana in ultima clipa a calatoriei.
Pentru o discutie pe blog este cam mult de povestit…
ApreciazăApreciază
Tot ceea ce a fost scris sau va fi scris pe acest blog are legătură cu mine – cu gândurile mele, cu întâmplările din viața mea. Absolut tot. Nu există nicio speranță, deoarece sunt deja în infern. Și cred că se spune: Lasciate ogne speranza, voi ch’intrate. Rostesc adevărul, sperând că asta mă va elibera, dar nu se întâmplă.
Nu poți renunța la povara purtată, pentru simplul motiv că nu poți uita.
Ultima ta propoziție mă nedumerește. Ce sugerezi?
ApreciazăApreciază
Pingback: La răscruce | VeroVers
Daca esti deja in infern esti ,probabil,mai aproape de adevar decit noi,ceilalti.Sau poate spui lucrurile asa cum noi,restul,inca nu stim s-o facem.Ma bucur ca ti-am gasit blogul.De azi inainte te citesc.
ApreciazăApreciază
Infernul este, până la urmă, o noţiune relativă. Unii ar spune chiar că este aici, cu noi, în noi, în fiecare clipă.
Mulţumesc. Mă bucură gândul unui nou cititor. 🙂
ApreciazăApreciază