Întrebarea

Cineva a pus o întrebare, undeva. Nu mi-a fost adresată, dar am senzația vagă că răspunsul primit nu a fost unul complet satisfăcător. Voi încerca să răspund acestei întrebări, chiar dacă pe parcurs voi divaga, oarecum, de la sensul inițial al chestiunii. Care era întrebarea? Asta, cred că rămâne să se deducă din conținutul articolului.

Există unele ființe umane care se consideră, nu întotdeauna în mod justificat, ca fiind deasupra trăirilor meschine ale omenirii. Se văd pe sine ca aparținând unei elite, unui grup aparte – oameni care înțeleg într-un mod cu totul diferit sensul vieții. Nu se bălăcesc în noroi, alături de ceilalți, ci stau pe margine și-i privesc cu dezgust pe acești viermi respingători. Sunt persoane educate, au citit poate mii de cărți, iar acest simplu fapt le acordă dreptul de a nu fi la fel ca majoritatea; sunt speciali. Însă, nu aceasta este ideea principală. Orice percepție despre sine nu poate avea loc decât prin prisma comparației cu alte ființe umane. Bineînțeles, într-un raționament perfect, nu ar trebui să ne comparăm cu alții. Acest lucru este însă imposibil, deoarece nu pot exista deducții logice asupra valorii sau nonvalorii unui act creator sau de altă factură. Așa putem compara valoarea, de pildă, unei piese de Wolfgang Amadeus Mozart, respectiv Serenada No. 13 în Sol major (Eine kleine Nachtmusik), și a uneia de Jörgen Elofsson, respectiv „Sometimes”, aflată pe albumul „…Baby One More Time”. Deși, aprioric se poate afirma cutuma de gustibus non est disputandum, valoarea intrinsecă a celor două piese este complet diferită, sensibil în favoarea piesei lui Mozart. Nu pentru că asta o afirmă experții în muzică, ci pentru că asta ne dictează însăși rațiunea noastră (în cazul în care nu suntem complet imbecili).

Prin urmare, revenind la aprecierea de mai sus, comparația individuală cu alte ființe umane are loc, chiar și involuntar, atât în direcție ascendentă, cât și descendentă. Ceea ce este cu adevărat important însă, este sentimentul avut atunci când este făcută această comparație. Ar trebui să simțim mulțumire, atunci când ne comparăm cu oameni care, potrivit normelor societății occidentale, se află pe treapta cea mai de jos? Evident, nu. Există întotdeauna un element care ne poate scăpa observației; poate acea ființă se complace în acea situație dintr-un motiv. Poate că a ales să nu urmeze consuetudinile majorității, preferând să se afle la periferia colectivității – să fie, pur și simplu, fără a adăuga formă fondului. Viziunea asupra vieții, a modului în care aceasta trebuie trăită, nu constituie elemente universal acceptate. Deseori, conștiințele diferite au fost privite drept bizarerii, anomalii ale comportamentului admis de regulile societății.

Totuși, uneori firea umană nu se poate abține să nu experimenteze un sentiment de satisfacție, atunci când se examinează pe sine, raportându-se la ființele considerate inferioare intelectual și spiritual. Însă, această contemplare a sinelui trebuie să aibă loc și în sens ascendent. Prea puțini oameni acceptă însă o comparație cu titanii gândirii umane, motivul fiind neîndoielnic datorat unui rezultat prea puțin măgulitor pentru sine. Pentru că, sigur, ce putem aduce în sprijinul temeiului pentru care ne-am afla deasupra mocirlei? De ce suntem deosebiți? Ce înfăptuire extraordinară ne putem atribui, pentru ca lumea întreagă – sau măcar un colțișor din aceasta – să se cutremure la auzul numelui nostru? Ce am creat atât de minunat, pentru ca omenirea să ne cadă la picoare, în admirație? Suntem oare chiar atât de diferiți de ceilalți viermi dezgustători care infestează această planetă? I-am hrănit cumva pe cei flămânzi, i-am îmbrăcat pe cei săraci, le-am alinat suferința celor bolnavi? Orice, din ceea ce am făcut în această viață, a influențat în vreun fel cursul istoriei? Ce am făcut? NIMIC! Atunci, suntem cu adevărat superiori cuiva? De ce? Pentru că știm anumite lucruri, pentru că am citit, poate, biblioteci întregi, pentru că înțelegem lucrurile altfel decât majoritatea maimuțelor, pentru că suntem oarecum diferiți?

Cercetând cu mai multă atenție și mai puțină aroganță, am putea descoperi că, la urma urmei, nu suntem atât de diferiți. Principala diferență între noi și ființele umane aflate în mlaștina imundă a vieții, este aceea că noi ne-am asigurat, prin mijloace proprii sau prin simpla acțiune întâmplătoare a destinului (a se citi hazardul de a te naște într-o anumită țară sau familie), satisfacerea instinctelor primordiale: foamea și nevoia de adăpost. Având aceste garanții, ne putem dedica o parte din timp unor activități spirituale, rezultatul acestora fiind încurajarea injustă a unor sentimente de unicitate și superioritate.

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Onirice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la Întrebarea

  1. Sarbatori fericite alaturi de cei dragi. Hristos a Inviat!

    Apreciază

  2. Bucuria invierii sa-ti umple sufletul de pace!

    Apreciază

  3. Pingback: Ultimul Mitropolit – 10 « Ioan Usca

  4. Pingback: Vertij « Ilarie

  5. Pingback: Te astept… intra… « Rokssana's Blog

  6. Pingback: Dragilor bujorilor, ai mei din suflet prieteni « Deea Dulce mult aduce

  7. Pingback: Te sărut cu dulceaţă de cireşe amare « Deea Dulce mult aduce

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.