Șobolanul

Este o seară răcoroasă de primăvară. O femeie vine de la serviciu și se îndreaptă spre intrarea în bloc. Atenția îi este atrasă de către un șobolan gri, care iese de la subsolul blocului, abia mergând, părând să fie rănit. Se duce către acesta și-l privește curioasă, înțelegând apoi că animalul fusese otrăvit. Un adolescent îl observă la rândul lui, luând o piatră cu intenția evidentă de a-i zdrobi capul.
„Nu! Lasă-l! Nu vezi că oricum va muri?!”, rostește femeia indignată.

Oarecum rușinat, tânărul se retrage, lăsând-o singură. Femeia se apropie de șobolan și se așează pe vine, privindu-l în tăcere. Creatura se culcase pe pământ, incapabilă să se mai miște. Ochișorii îi erau tulburi, iar trupul îi era zguduit de mici convulsii. Respira foarte repede. Pentru o clipă, femeia a avut senzația că o privește în ochi, cerându-i poate ajutorul. A vrut să întindă mâna și să-l mângâie, dar repulsia a împiedicat-o să-și continue gestul. A simțit un puternic sentiment de milă pentru acea ființă muribundă. Părea să nu-i mai fie frică de oameni. Murea și nu-i mai păsa de nimic altceva.

Însă, în ochii inexpresivi ai acelei vietăți nefericite, femeia a ghicit că-și dorea să trăiască, mai mult ca orice. Nu există vreun animal care să-și dorească să moară, indiferent cât de mult l-ar durea. Numai oamenii își doresc moartea pentru a scăpa de durere, asumându-și uneori această decizie și pentru prietenii lor necuvântători. Aparent, făpturile asemenea șobolanilor sunt atât de malefice, încât oamenii au hotărât că trebuie să fie uciși în chinuri îngrozitoare.

Ritmul respirației șobolanului s-a încetinit brusc. A deschis gura, căutând parcă să tragă mai mult aer în plămânii săi minusculi. Apoi, nimic; s-a așternut liniștea. Trupul micuț a mai tresărit o singură dată și apoi a încremenit. Intrase în umbră, pentru eternitate.

Femeia l-a mai privit încă o dată în ochii rămași deschiși și apoi a plecat. În timp ce urca scara de la intrare, o lacrimă i se scurgea încet pe obraz.