Fiorul

Încă de când m-am născut, am simțit respirația viciată a morții suflându-mi în ceafă. Până la vârsta de doi ani, am suferit șase pneumonii, dintre care trei au fost duble. Acestora li s-a adăugat și o congestie pulmonară. Una dintre cele șase pneumonii era să mă omoare. Dar am supraviețuit. Nu trebuia, dar am făcut-o. Apoi, la scurt timp după ce am împlinit vârsta de unsprezece ani, am căzut și splina mi-a explodat. Am alergat acasă și am leșinat lângă ușă. Puteam să mă lovesc la cap și să zac neobservat acolo, suficient de mult timp, încât sângele scurs în abdomen să-mi asigure un bilet fără întoarcere, către neant. Nu s-a întâmplat însă. M-am ridicat, a venit ambulanța și am fost întrebat dacă vreau să merg la spital. Decizia a stat în mâinile mele. Întrebați un copil de unsprezece ani dacă vrea să meargă la spital, să vedeți ce va răspunde. Cred că durerea prea puternică m-a determinat să vreau să merg la spital. Două ore mai târziu aș fi fost mort, dacă nu mă duceam. Am scăpat și atunci.

La vârsta de 25 de ani, am căzut și mi-am spart capul. În timp ce mă prăbușeam, eram deja inconștient și puteam să-mi rup gâtul, dar nu am făcut-o. Puteam să mor și atunci, dar nu s-a întâmplat. Apoi, la 27 de ani, un utilaj de jumătate de tonă a căzut peste mine. Printr-o întâmplare, absolut miraculoasă, toate părțile acestuia care puteau să-mi scurteze viața, m-au încadrat perfect. Am scăpat doar cu niște vânătăi. Trebuia să mor atunci, dar nu am făcut-o. În cele din urmă, anul trecut m-am înecat cu o bomboană de ciocolată. Eram singur acasă și am intrat în panică. M-am repezit la bucătărie, să iau un cuțit și să-mi perforez traheea, dar chiar și în acea stare am înțeles că îmi tremură mâinile prea tare și risc să-mi tai gâtul. Am băut niște apă și am tușit cu putere de mai multe ori, reușind după vreo 30 de secunde să respir din nou. Cele mai lungi 30 de secunde din viața mea. Puteam să mor într-un mod stupid, dar nu am făcut-o.

Dacă nu aș ști mai bine, aș spune că Moartea mă urmărește și râde de mine. Mi-a simțit frica și mă torturează, neducându-și însă niciodată gestul până la capăt. Până într-o zi…

Am început să fiu interesat de moarte de pe la vârsta de zece ani. Fiecare întâlnire cu întunericul etern nu a făcut altceva decât să-mi sporească fascinația față de subiect. Cu cât îl aprofundez mai mult, cu atât înțeleg că posibilitatea nemuririi așa-zisului nostru suflet este una foarte mică. Am văzut groaza din ochii animalelor, atunci când li se apropie moartea. Le-am auzit țipetele terifiante și le-am văzut zbătându-se din răsputeri să-și salveze viața. Dacă animalelor le este atât de frică, atunci de ce am fi noi nepăsători? Deoarece suntem altfel, având un suflet viu dat de Dumnezeu? Însă, dacă nu suntem decât niște maimuțe? Atunci, animalele au perfectă dreptate, atunci când le este atât de frică. Dacă unui animal îi place atât de mult viața, de ce am fi noi diferiți? Oamenii cărora nu le este deloc frică de moarte au acea credință irațională, precum își vor continua viața și după acest eveniment funest. Nu încetează niciodată să spere, acceptând liniștiți încheierea călătoriei lor în această lume. Ceilalți se tem și încearcă prin orice mijloace să-și prelungească viața. Pentru că, cel mai probabil, nu este nimic dincolo de aceste trupuri din carne și oase. Înaintea luminii a fost întunericul, iar când lumina nu va mai fi, ne vom întoarce în întuneric.

Așa că, rog să fiu iertat pentru că, din când în când, îmi materializez printr-un articol acel fior care-mi străbate mintea.

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Gânduri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Fiorul

  1. Pingback: Lovitura – 4 | Caius

  2. Pingback: 2012 « Ilarie

  3. Pingback: Ultimul Mitropolit – 13 « Ioan Usca

  4. Pingback: PENTRU NAIVII CARE MAI CREDEAU – EI BINE UITE INCA O DOVADA CA NU « Hai ca se poate!

  5. Pingback: Da-mi drumul pe un nor « Rokssana's Blog

  6. Pingback: Tatăl nostru « Gabriela Elena

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.