Capitolul XXVI

*** Kjerstin

Motto: „Fear not death; for the sooner we die, the longer we shall be immortal.”

Anul 2002 a trecut repede, în așteptarea venirii pe lume a primului lor copil. Sarcina Charlottei va decurge normal, fără evenimente deosebite. Pe la mijlocul lunii aprilie, Anna îi va transmite lui Johan vestea privind graviditatea Charlottei. Știrea despre viitoarea naștere a primului său nepot, îl va lăsa rece pe acesta. „Și ce dacă?” – așa va suna răspunsul sec al acestuia.

La data de 22 noiembrie li se naște o fetiță, frumoasă ca o rază de soare în mijlocul primăverii. O vor boteza Kjerstin. Bucuria prilejuită de nașterea micuței, va fi umbrită în scurt timp, din nefericire. Se părea că aceasta moștenise problemele cu plămânii ale tatălui ei – va contracta o pneumonie severă în chiar a treia săptămână de viață. Va trece cu brio, în cele din urmă, peste această încercare, dar boala îi va slăbi plămânii și așa destul de fragili.

În acea iarnă, după ce avuseseră neplăcuta experiență cu refuzul aprobării creditului imobiliar, cei doi soți au hotărât să caute să închirieze un apartament cu două camere. Garsoniera în care locuiau devenise, dintr-o dată, prea mică pentru trei persoane. Din luna februarie, a anului 2003, se vor muta într-un apartament din cartierul Tøyen.

La începutul lunii aprilie, micuța Kjerstin se va îmbolnăvi iarăși. Diagnosticul: pneumonie, din nou. Cum plămânii acesteia fuseseră sensibilizați de prima îmbolnăvire, complicațiile bolii vor determina internarea micuței în spital. Ragnar și Charlotte își vor lua concediu, stând mai mult la spital, supraveghind-o îndeaproape pe Kjerstin. După o săptămână teribilă, se părea că lucrurile reintră pe făgașul normal – copilului îi era mai bine. Ragnar va reîncepe serviciul, lăsând-o pe Charlotte să aibă grijă de micuță.

Era într-o zi de marți, 8 aprilie 2003, când Ragnar a fost sunat la serviciu de către Charlotte. Cu o voce stinsă, aceasta va rosti cuvintele pe care nu le va uita niciodată: „Vino repede la spital. Kjerstin are o criză.” A rămas împietrit. Apoi, împovărat, s-a ridicat și a plecat fără să vorbească cu nimeni. A luat un taxi, îndreptându-se spre spital. Când a ajuns în apropierea salonului, a observat că medicul care se ocupase de Kjerstin îl aștepta în fața ușii. S-a oprit brusc, continuându-și nesigur drumul și privindu-l întrebător. Acesta a plecat ochii pentru o clipă, apoi i-a spus: „Îmi pare foarte rău. Fiica dumneavoastră a dezvoltat o insuficiență cardio-respiratorie. Am făcut tot ce am putut, dar… n-am putut s-o salvăm.” A vrut să spună ceva, dar vorbele i s-au oprit în gât, sufocându-l parcă. Îl privea pe medic în tăcere, părând să nu priceapă cuvintele pe care le auzise. Într-un final a rostit: „Înțeleg…” S-a îndreptat apoi buimac spre ușa salonului în care se aflau ființele cele mai dragi lui. A întins mâna spre clanța ușii și a rămas așa, preț de un minut poate. A intrat apoi, cu sufletul greu.

Primul lucru pe care l-a văzut a fost Charlotte, care stătea pe un scaun, cu ochii plecați și albă ca varul la față. A ridicat ochii și l-a privit, pierdută. Apoi, și-a aruncat ochii spre patul în care se ghicea trupul firav al micuței lor fetițe, acoperit cu un cearceaf alb. Ragnar s-a îndreptat nehotărât spre pat și a dezvelit trupul palid al Kjerstinei. Părea că doarme, ochișorii ei fiind închiși. Lacrimile au început să-i curgă șuvoaie. I-a atins unul dintre acele brațe minuscule. Era rece. Și-a retras mâna, de parcă l-ar fi electrocutat. A îmbrățișat trupul lipsit de viață și început să plângă în hohote. Charlotte a venit și l-a cuprins cu mâinile de mijloc, începând și ea să plângă. Au stat așa minute în șir…

Mai târziu, în acea zi, Ragnar a efectuat formalitățile necesare pentru a lua acasă corpul neînsuflețit al Kjerstinei, refuzând totodată efectuarea unei autopsii. Aflarea motivului precis al decesului, nu avea cum să le aducă alinare. În plus, nu doreau ca rămășițele fiicei lor să fie sfârtecate, ca o bucată oarecare de carne.

Trei zile mai târziu, într-o după-amiază mohorâtă, trupul micuței lor era coborât în pământ, pentru eternitate. Ragnar nu a plâns atunci, la fel cum nu o făcuse nici în celelalte două zile. Începând din a doua zi de după moartea Kjerstinei, sufletul i se umpluse de mânie. O furie stăpânită, ascunsă de o stare aparentă de tristețe; furie îndreptată mai ales împotriva lui Dumnezeu.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Viața lui Ragnar. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Capitolul XXVI

  1. Pingback: nu spune « Rokssana's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s