Nu am avut un prieten imaginar, copil fiind. Realitatea a fost prea puternică, pentru a-mi permite astfel de evadări. Nu am visat decât că puteam să zbor. Uneori, încă mai cred că am putut zbura, la un moment dat, dar am uitat cum. Îmi plăcea să stau cocoțat în bătrânul nuc din spatele livezii bunicilor. Acum, nucul nu mai este – a murit și au trecut câțiva ani de atunci, deja. Acolo, printre frunzele sale verzi, mirosind a iod, îmi imaginam că zbor. Murmurul vântului, care-și căuta adăpost printre crengi, parcă-mi rostea o poveste de demult.
Câteodată, îmi doresc să aud voci; să fiu în pragul nebuniei. Poate că, dintre toate acele vedenii, se va găsi vreuna interesantă. O voce din negura nopții, care să-mi aducă anumite răspunsuri și cu care să am o conversație vie. Poate, chiar să-mi șoptească secretul creației, precum a făcut Ansamblul Umbrelor cu Anna-Varney Cantodea.
Când eram copil și apoi adolescent, îmi plăcea enorm să mă contrazic; chiar atunci când știam că nu am dreptate deloc. Cred că voiam să văd până unde poate merge cineva, pentru a-și apăra opinia. Inutil de spus că, spre dezamăgirea mea, majoritatea cedau foarte repede. Acest lucru m-a făcut să trag, destul de devreme, concluzia că oamenii sunt ca o turmă de oi; cărora le place să fie conduși, uneori de un cioban, alteori de un câine. Prea rar își iau aceștia destinul în propriile lor mâini, neacceptând să mai fie conduși de alții.
Îmi place ploaia; întotdeauna mi-a plăcut. Săptămâna trecută, când am ajuns la stația de metrou la care trebuie să cobor, afară ploua. Zeci de oameni se adăposteau în gura intrării la metrou. Ploua destul de tare, eu nu aveam umbrelă și am stat la baza scării, preț de vreo cinci minute. Apoi, m-am gândit, „dacă va ploua așa o oră?” Și am hotărât să ies în ploaie. Am simțit în spatele meu priviri uimite, iar câțiva au schițat un surâs. Am înaintat ferm prin ploaia călduță, ca în vremuri demult apuse, nepăsător și zâmbind către cerul înnorat. Am ajuns acasă ud până la piele, dar cu un sentiment plăcut în suflet.
aaaa, faza cu contrazisul am practicat-o şi eu; mult, mult timp. bine, recunosc, incă o mai practic dacă am chef de hai:P
ApreciazăApreciază
Eu nu mai practic, deoarece acum îmi vine să-i sparg nasul celui care mă contrazice, așa că o las baltă. 🙂
ApreciazăApreciază
de imaginat, uneori. depinde de „subiectul” ales.
da’ prefer să-l văd cum se înroşeşte de nervi. e mai amuzant:D
ApreciazăApreciază
Observ că-ți place să torturezi psihic oamenii. Și mie îmi plăcea, odată. Acum însă, nici măcar de asta nu mai am chef.
PS: Nu trebuia să-ți faci somnul de frumusețe la ora asta? 🙂
ApreciazăApreciază
trebuie să-mi păstrez micile plăceri în viaţă;) cheful vine şi pleacă; uneori, mai trebuie şi ajutat puţin…
PS: are oră fixă: când majoritatea se duce la muncă:D
ApreciazăApreciază
Pingback: Ultimul Mitropolit – 47 « Ioan Usca
Pingback: a darui fara resentimente « Rokssana's Blog
Pingback: Parada | Caius
Pingback: Comisia de aparare din Camera Deputatilor a adoptat un amendament potrivit caruia in anumite situatii politistii pot fi trasi pe linie moarta timp de 6 luni – Igas ameninta: “Daca disponibilizarile din MAI nu vor fi facute, politistii vor prim
Pingback: miercurea fara cuvinte-5 (Wordless Wednesday) « Rokssana's Blog