Capitolul XXVII

*** Tenebre

Motto: „This world was never meant for one as beautiful as you”

Primele zile, care au urmat după înmormântarea fiicei lor, au fost de-a dreptul îngrozitoare pentru Charlotte și Ragnar. Peste tot, unde priveai prin apartament, se găseau lucruri care-i aparținuseră Kjerstinei. Jucăriile, hăinuțele și mai ales pătuțul acesteia deveniseră niște obiecte care parcă erau însuflețite, privindu-i cu reproș. Charlotte a plâns în acele zile cât pentru o viață întreagă, luând totodată numeroase calmante. Durerea era atât de mare, încât începuse să fie insuportabilă. Au încercat să se aline reciproc, dar având spiritele amputate, le era dificil să găsească vorbele potrivite.

Întrebări grele le treceau prin minte celor doi tineri, atât de greu loviți de moartea Kjerstinei. Cum poți să-ți continui viața, atunci când știi că trupul acela micuț putrezește în pământ? Cum poți să privești răsăritul soarelui, când știi că ochișorii aceia tulburi nu-l vor mai vedea niciodată? Cum poți să continui să te dedai unor activități atât de triviale, precum plăcerile carnale? Pentru ce? Pentru un fior de câteva zeci de secunde? Pentru câteva minute de extaz? Cu speranța că, eventual, asta va duce la un alt copil? Un copil care s-ar putea să trăiască sau nu? Aceste întrebări le vor afecta viața, iar neagra depresie le va înghiți treptat ființa, în următorii ani.

Charlotte va suporta din ce în ce mai greu pierderea copilului, iar desele aluzii despre problemele lui Ragnar cu plămânii, din primii ani de viață, îi vor induce acestuia ideea că soția sa îl acuză în mod voalat de moartea Kjerstinei. Deși, amândoi conștientizau faptul că trebuie să discute despre tragica întâmplare, pentru a o putea lăsa în urmă, nu vor face asta niciodată; de fiecare dată când vreunul încerca să aducă subiectul în conversație, li se punea un nod în gât. Probabil, ar fi avut nevoie de un psiholog, dar nu au crezut vreodată că este necesar să apeleze la ajutor profesionist. Ceea ce, s-a dovedit ulterior, a constituit o gravă eroare.

La aproape două luni de la moartea Kjerstinei, o nouă lovitură va clătina viața celor doi soți. Tatăl Charlottei, care locuia la Lillestrøm, era ucis de către un scelerat. Agresat, în plină stradă, de către un individ cunoscut ca având grave probleme psihice, acesta va cădea și se la lovi cu capul de o bordură. Câteva ore mai târziu, murea la spital, singur. Charlotte era anunțată despre deces, abia a doua zi. Se va duce singură la înmormântare, Ragnar neputând să-și ia liber de la serviciu. Se va întoarce schimbată de acolo.

În următoarele opt luni, cei doi soți nu vor mai avea relații intime; actul respectiv părându-li-se amândurora drept ceva nepotrivit. În cele din urmă, la inițiativa lui Ragnar, acestea vor fi reluate. Însă, și atunci și în următoarele ocazii, acesta va simți o oarecare răceală din partea soției sale; era ceva în ochii acesteia, care nu-i plăcea. Senzația că aceasta face asta doar din obligație va fi una persistentă, care-l va urmări în următorii ani.

Câteva luni după moartea Kjerstinei, Ragnar va purta o serie de monoloage cu Dumnezeu; cerând o explicație, căutând o consolare. Niciun răspuns nu va veni din sfera celestă; niciun semn, doar o tăcere apăsătoare, de parcă nici Dumnezeu nu avea un răspuns la acea întrebare. În această perioadă, credința și așa rarefiată a acestuia va fi șubrezită în mod serios.

Aceste două întâmplări vor zdruncina din temelii relația tânărului cuplu. Doar anii care vor veni, vor putea oferi răspunsul la întrebarea dacă legătura dintre ei era suficient de trainică; dacă acea pasiune nebună, care fusese la început, sădise sau nu în sufletele lor mugurii unei iubiri nemuritoare.

În acea vară, în pofida evenimentelor funeste, Ragnar își va lua licența în Științe Umaniste, cu specializarea în Media și Comunicare. Era poate un semn al faptului că, în adâncurile minții sale, acesta nu abandonase lupta; viața continua.

*

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Viața lui Ragnar. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s