Iepurașul

Pădurea Întunecată, noaptea târziu. Vulpea cea șireată merge agale printre copaci. La un moment dat, apropiindu-se de un luminiș, aude pe cineva plângând. Lângă un tufiș, observă un iepuraș.

– Ce s-a întâmplat iepurașule? De ce te ascunzi în mijlocul nopții și plângi? Ce anume te macină? – l-a întrebat vulpea pe iepuraș.
– Am un secret… De fapt, mai multe, a răspuns iepurașul, ezitant.
– De ce să ții secrete? Mai bine, spune-le cuiva, ți-ar ușura suferința, a continuat vulpea, mieroasă.
– Nu cred… Sunt niște fapte îngrozitoare. Atât de cumplite, încât nimeni nu știe de ele, spuse iepurașul, abătut.
– Chiar nimeni?, se miră vulpea.
– Păi… poate doar Dumnezeu, dacă există, rosti iepurașul, nesigur.
– Da. Dumnezeu întotdeauna știe, glăsui vulpea, încrezută.
– Le-am scris… În jurnalele mele. Dacă le-ar citi cineva, ar fi îngrozit, adăugă iepurele.
– Chiar așa?! Ce puteai săvârși tu, care să fie atât de teribil? Adică, toată lumea știe că ești un iepuraș fricos și cuminte, spuse vulpea, pe un ton batjocoritor.
– Nu este chiar așa! Am și eu păcatele mele. Și nici nu sunt cuminte. Ceea ce văd ceilalți, nu este decât o mască. I-am păcălit pe toți, zise iepurele, ușor revoltat.
– Sigur, cum spui tu, rosti vulpea, cu un zâmbet larg pe față, retrăgându-se în pădure, plictisită.

Nici nu eu nu știu ce este asta. Acest dialog imaginar mi-a venit în minte acum câteva săptămâni și l-am notat pe o foaie de hârtie. Inițial, partenerul de dialog al iepurașului era un personaj fără nume, mai mult un alter-ego.