Capitolul XXIX

*** Motanul negru

Motto: „There are two means of refuge from the misery of life – music and cats.”

În acea dimineață, prima de după ziua reîntoarcerii la Oslo, Charlotte auzea niște bătăi ciudate în ușă, însoțite de ceva ce i se păruse a fi un strigăt neomenesc. Când a deschis, curioasă, ușa, înăuntru a dat navală un pisoi negru, foarte mic. Afară, rămăsese un motan mare roșcat, care-l urmărea, maltratându-l se vede treaba, pe cel mic. Vizitatorul s-a arătat foarte prietenos, culcându-se la scurt timp pe un taburet, ostenit pesemne de toată acea alergătură. Când Ragnar s-a trezit, având vederea încă încețoșată, nu a observat acea mogâldeață de pe taburetul din bucătărie. Abia după ce a ieșit de la baie, a remarcat mica vietate. „Ce e asta?„, a întrebat-o acesta pe Charlotte, aruncând un deget acuzator către pisoi. „Am deschis ușa și a intrat în casă. Pot să-l păstrez?” a replicat aceasta, pe un ton nevinovat. Ragnar a ezitat o clipă, apoi a răspuns: „Bine, dar dacă va veni cineva să-l caute, trebuie să-l dai înapoi.” Cumva, a avut senzația că soția sa nu a mai auzit nimic de după acel „bine„. Bucuroasă, Charlotte s-a dus la pisoi, luându-l în brațe și vorbind cu acesta.

Bineînțeles, nimeni nu a venit să întrebe de pisoi; sau, cel puțin, așa i-a spus Charlotte. Prin urmare, îl vor adopta și-l vor numi Oddvar, datorită spiritului său bătăios. În timp, Ragnar va ajunge să se atașeze de acel motan, poate mai mult chiar decât soția sa.

În acea toamnă și în iarna care-i va urma, pisoiul va sta în casă; cei doi luând hotărârea că mediul de afară este unul mult prea periculos pentru un pisoiaș fragil precum Oddvar. Odată cu venirea primăverii însă, văzându-l cum stă și privește trist pe fereastră, îl vor lăsa afară. Mai întâi însoțit, apoi singur. Atunci când se va instala vara, Oddvar era deja un mic vagabond – pleca dimineața și se întorcea acasă seara, mieunând la ușă pentru a-și anunța sosirea. Uneori dormea în casă, alteori mânca repede și se cerea înapoi afară, întorcându-se la treburile lui pisicești. Motanul roșcat, cel care-l determinase să ceară adăpost în casă, în acea zi de septembrie, devenise rivalul său în lupta pentru favorurile pisicilor din zonă. Deseori se încăierau, iar Oddvar venea acasă julit și zgâriat – semne ale faptului că era un războinic.

Pe la mijlocul verii, mai precis în noaptea de 24/25 iulie a anului 2004, Oddvar s-a cerut afară, ca de obicei. Numai că, de această dată, nu s-a mai întors acasă. L-au strigat, iar Charlotte l-a căutat, a întrebat vecinii, dar nimeni nu-l văzuse. Apoi, după aproape o săptămână, o femeie i-a spus că a văzut, cu vreo șase-șapte zile în urmă, un motan negru mort, sub un copac, nu departe de casa în care locuiau. Totuși, atâta vreme cât nu avea o confirmare clară, Ragnar va continua să spere că Oddvar se va întoarce, într-o bună zi. Așa că, în fiecare dimineață, se va duce în fundul curții, acolo pe unde-și făcea veacul motanul, și-l va striga. Va face asta până în ziua în care se vor muta din acea casă. Nu era atât speranța reîntoarcerii motanului, cea care-l va determina să facă asta, cât întrebarea legată de modul în care murise acesta. Ipoteza cea mai probabilă, era aceea că Oddvar fusese lovit de o mașină și ajunsese, într-un fel sau altul, pe acel trotuar, sub copac. În dimineața de după dispariția acestuia, Ragnar trecuse pe trotuarul de vizavi, chiar prin dreptul acelui pom, lucru care-l făcuse să se întrebe ulterior dacă nu cumva Oddvar se găsea atunci acolo, mort sau în agonie, iar el nu-l văzuse. Poate se zbătea în ghearele morții, întrebându-se unde este el sau Charlotte. Era poate o copilărie, dar a iubit foarte mult acel motan negru.

Așa s-a sfârșit scurta perioadă petrecută de Oddvar în viața lor. A plecat în acea noapte caldă de iulie și nu a mai revenit vreodată. La doar câteva săptămâni după dispariția sa, nu departe de acel copac, cei doi au putut observa leșul motanului roșcat – rivalul lui Oddvar; lovit și acesta probabil de un autovehicul. Îl chemase pesemne Oddvar, să-și continue lupta în lumea umbrelor.

*

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Viața lui Ragnar. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Capitolul XXIX

  1. Pingback: Ce poţi dărui? « Gabriela Elena

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.