Furtuna

Furtuna se apropie. O simt cu fiecare por al trupului meu. Poate că ploaia îmi va spăla lacrimile… Sau poate că apele îmi vor lua sufletul cu ele, pentru totdeauna.

În această viață, destinul – sau hazardul, whatever – m-a lovit de câteva ori, aducându-mă în genunchi. Însă, după o perioadă mai scurtă sau mai lungă de derută, m-am ridicat; întotdeauna. Săptămâna care se încheie mâine este una dintre cele mai îngrozitoare din viața mea. Din postările mele de până acum, cred că s-a desprins un ton încărcat de amărăciune și – poate – de mânie. Unele informații despre mine nu au fost dezvăluite încă. Motivul este acela că am dorit să aștept să fie publicate capitolele din „Viața lui Ragnar” care cuprind respectivele povești. Însă acum sunt în genunchi; din nou. Dacă și cât de repede mă voi ridica, voi afla abia după ziua de luni. Am menționat într-o postare anterioară că sunt bolnav, dar nu și cât de grav. Trupul meu cedează, încet, dar sigur. Dacă voi trăi până pe la 60 de ani, am mari șanse să ajung într-un scaun cu rotile. Norocul meu, dacă pot spune așa, este acel accident avut la vârsta de 11 ani. Lipsa splinei mă va face să cedez, probabil, înainte să împlinesc acea vârstă. Orice infecție mai puternică mă poate ucide. De altfel, acum șapte ani o gripă era cât pe ce să facă asta. Însă am scăpat atunci.

În anul 2008 eram diagnosticat, cu o întârziere de cinci ani, cu o boală oribilă. Incurabilă, dar nu letală. Apoi, doi ani mai târziu, îmi era găsită o a doua boală. Și aceasta incurabilă, dar nu mortală. A doua, este cea care are toate șansele să mă paralizeze, într-o zi. Până atunci, ambele boli îmi consumă o mare parte din venituri și din nervi, iar asta doar pentru a le întârzia evoluția.

Nu mi-am plâns niciodată de milă; cel puțin, nu pentru foarte mult timp. Răspunsul meu la durere a fost întotdeauna furia. Mânia mea s-a îndreptat împotriva lui Dumnezeu, a părinților mei (pentru moștenirea genetică defectuoasă) și împotriva mea. Sunt furios acum; în genunchi, dar furios.

Ieri, C.C. – soția mea – a efectuat un control medical. Boala de inimă de care suferă s-a agravat. Ea nu știe asta și nu-i voi spune. Aceasta va fi povara mea. Am timp până la toamnă să ticluiesc o minciună, care să justifice motivul pentru care o voi duce la o clinică privată de cardiologie, pentru niște analize speciale. Până atunci, o voi lăsa să se bucure în tihnă de concediul de vară, pe care-l așteaptă cu mare nerăbdare.

Aseară, discutam despre șansele ca eu să ajung paralizat, iar ea a spus să nu-mi fac griji, că va avea grijă de mine. Nu mi-am putut stăpâni o lacrimă, atunci. Nu știu dacă a observat, dar dacă a făcut-o, sunt sigur că nu a știut motivul corect. Cu toate medicamentele pe care le ia, poate muri oricând… Pot să mă întorc într-o zi acasă și să o găsesc întinsă pe podea, lipsită de viață. Dacă se va întâmpla asta, în acea zi voi ceda. Toți acei ani în care am ținut înăbușit monstrul din mine, vor fi istorie. Nu se va mai întâmpla ca în urmă cu doi ani.

Și tocmai terminasem de trasat liniile noului „mare plan„, cu șapte obiective precise. Optimismul începuse să-și facă loc din nou în viața mea. Eram fericit…

Nu-mi plângeți de milă, pentru că eu nu o fac. Această furtună va trece, la fel cum au făcut-o și celelalte. Voi vedea ce va rămâne în urma ei și dacă voi putea să repar stricăciunile.