Marea

Mi-e dor de mare. Este aproape un an de când am văzut-o. De fapt, până mai anul trecut, nu mă omoram cu vizitele la mare. Muntele era preferatul meu. Însă, anul trecut a avut loc un eveniment, care va fi reflectat în capitolul XLIII din „Viața lui Ragnar„, în urma căruia am ajuns din nou la mare; unde nu mai fusesem de prin 2006. Și, recunosc, după acea vacanță, a început să-mi placă marea. Poate că, datorită faptului că am văzut-o prin ochii ei. Sau poate că, până atunci, nu putusem să privesc dincolo de aglomerație, de zgomot, de fumul de grătare, de manele, de saltelele vechi și murdare ale șezlongurilor, de burțile de bere și de mitocănie, de chiștoacele de pe plajă, de indecență și de apa mizerabilă, plină de alge. Ok, recunosc, aceste chestiuni încă mă mai deranjează și acum. Însă, încerc să văd pădurea în ansamblul ei, nu uscăturile.

Ceva s-a întâmplat atunci… Am stat și am ascultat glasul mării. Cântecul pe care valurile ce se sparg de mal îl cântă neîncetat; țipătul straniu al pescărușilor; croncănitul unui stol de ciori în timp ce traversează în zbor stațiunea. Până și urmele tălpilor goale, ce rămâneau imprimate în nisipul fierbinte, aveau farmecul lor. Zgomotul de fond, antropic, parcă pierise. Nu-i cunoșteam pe acei oameni, nu voiam să-i cunosc și nu-mi păsa de ceea ce fac sau vor aceștia. Eram doar eu, amintirile mele, ea și marea.
Pentru prima oară, după multă vreme, razele soarelui-zeu mi se păreau prietenoase. Deoarece, prea multă vreme m-am ascuns de soare; atât de mult, încât devenisem aproape alergic la el.
Voi veni din nou să văd, mare și soare, noii mei prieteni; vechii mei prieteni uitați. Aveți răbdare, pentru că în curând așteptarea va lua sfârșit. Poate chiar săptămâna viitoare.