Zgomot

Cu multă vreme în urmă, puteam fi ușor caracterizat drept un „party animal„. Nu exista vreo sâmbătă, să nu fiu în discotecă sau în club, cu prietenii mei. Ba chiar, pe perioada vacanțelor școlare, eram prezent la apel cel puțin trei zile pe săptămână. Intram în club la ora 5 PM, începeam în spate, la biliard, continuam la bar și sfârșeam distracția pe ringul de dans, la 5 AM, în ziua următoare. Muzica la volum foarte ridicat era prietena mea. Acum, însă, stau și mă întreb: ce naiba s-a întâmplat? Când aud muzică tare de la vecini, îmi crește brusc pulsul și simt o dorință subită de a le sparge capetele respectivilor. O perioadă, am crezut că, date fiind spusele „pe vremea mea„, am îmbătrânit doar. Apoi, am crezut că am căpătat o problemă cu muzica, în general. Însă, după asta, am fost într-un club și, deodată, am realizat că mă simt în largul meu. Nu era nici faptul că am îmbătrânit, nici muzica, ci era faptul că nu doream să aud muzica altora și mai ales, când voiau alții. Cu muzica mea, n-am nicio problemă.

Știu exact de unde mi se trage – este de la creaturile care locuiesc cu un etaj mai jos. Aceștia m-au terorizat, pentru o vreme, cu manele. După ce le-am chemat poliția de vreo sută de ori (nu glumesc!) și după trei plângeri penale – una lui și două prietenilor acestuia – mi-am obținut, în sfârșit, liniștea. Însă, precum în povești, după ce am retezat capul balaurului, trei noi capete, tinere, au apărut în loc. Trei puști au preluat ștafeta de la dobitoci. Bineînțeles, tot cu manele, că asta pare să fie preferința noii generații. Deocamdată, vizitele poliției la sus-numiții sunt la început. Probabil, va mai dura ceva timp până se vor potoli. Însă mă uit la copiii de 12-13 ani din fața blocului, care ascultă manele la telefoane, și nu mă pot abține să nu mă întreb: nu cumva…?