În iad

Așadar, am ajuns în iad; din nou. Trebuie să spun că nu este așa cum îmi aminteam. Durerea este relativ suportabilă, iar plictiseala nu este foarte accentuată. Cel mai îngrozitor lucru în Iad este neputința; nu poți să faci absolut nimic pentru a schimba situația în care te găsești. Însă, de departe, cel mai neplăcut este să descoperi că persoana în care aveai încredere nu este lângă tine, la nevoie. Nu numai asta, ci chiar îți reproșează faptul că ajuns în Iad, împreună cu tine. Chiar dacă nu ai făcut nimic ca să ajungi acolo.

Bineînțeles, nu vorbesc despre acel iad, aka hell. Este un iad metaforic. O situație pentru declanșarea căreia eu nu am avut nici cel mai mic aport. Absolut nicio contribuție. Lucrurile pur și simplu ne-au izbit în față, fără niciun fel de avertizare.

Asta înseamnă că-mi voi anula vacanța? Nu, bineînțeles că nu. Planurile merg înainte, mai ales că am plătit deja rezervarea la hotel. Totuși, un plan este distrus, în totalitate; aproape ireversibil. Și, aș mai adăuga că, era dublat de un alt mini-plan, secret și cu desăvârșire magistral, dar puțin cam… malefic. Mă întreb dacă a existat vreo forță supranaturală, care a lucrat la ruinarea acestui din urmă plan. Singura rază de speranță este una ipotetică și depinde de terțe persoane, asupra cărora nu am nicio influență. Ziua în care voi ști cu certitudine dacă această speranță de doi bani se poate concretiza, este ziua de 23 august. Până atunci, mă așteaptă miliarde nervi.

Însă nu pot trece peste ziua de ieri. Nu este prima oară când C.C. mă dezamăgește. Este adevărat ceea ce se spune: nu poți să cunoști o persoană, până când nu locuiești împreună cu aceasta pentru câțiva ani. Astfel, caracterul ascuns al acesteia iese, treptat, la iveală.
Egoismul și lipsa ei de empatie mă cutremură. Mă face să mă întreb, dacă nu cumva are ceva probleme la mansardă; să fie o psihopată mică. În pofida icoanelor pe care mi le-a pus pe pereți, legătura ei cu creștinismul este numai una pe bază de tradiție și superstiție. Noțiuni precum iubirea față de aproapele tău îi sunt complet străine. Singura persoană importantă este ea. Numai dorințele și nevoile ei contează.

Am început să observ aceste chestiuni către sfârșitul anului 2010. La fel de repede cum au ieșit la suprafață, la fel au și dispărut. Când sursa nemulțumirii dispare, răutatea ei se disimulează. Această criză recentă, însă, a dezvăluit din nou acea răutate. Iar dacă eu nu mă comport conform dorințelor ei, devin o parte a problemei. Cum nu sunt un ins slab, am ripostat și atunci și ripostez și acum.

În consecință, ne-am certat. A fost o ceartă mică, pierdută puțin în complexitatea problemei. A plâns puțin, învinuind pe toată lumea – de la familie, până la Dumnezeu. Cuvintele mele de încurajare au fost cam diluate, marcate de faptul că m-a dezamăgit și iritat prin atitudinea ei. Însă lucrurile cu adevărat oribile vor veni abia în zilele următoare. Și ea știe asta. Dacă lucrurile degenerează, nu știu ce decizie voi lua. Am fost o dată în iad și nu mi-a plăcut. Aceasta a doua ședere nu va dura în mod sigur cât a durat prima.