Capitolul XXXIII

*** Discordia

Motto: „Ninguna persona merece tus lágrimas, y quien se las merezca no te hará llorar.”

Din luna februarie a anului 2003, la trei luni după nașterea Kjerstinei, Charlotte începuse să ia anticoncepționale. După moartea fiicei lor, cei doi nu vor mai discuta vreodată despre posibilitatea conceperii unui alt copil. Ragnar luase decizia să lase aceasta pe umerii Charlottei; tot ce trebuia să facă era să se oprească din luatul anticoncepționalelor. În mod evident, acest lucru nu s-a întâmplat.

O conversație care trebuia să aibă loc, n-a avut loc niciodată. Puteau să folosească drept motiv amintirile dureroase, dar adevărul este că nu a existat vreo scuză. A fost pur și simplu ceva ce n-au făcut. Poate, ca un semn al înstrăinării lente dintre ei.

Către sfârșitul anului 2005, Ragnar s-a deplasat pentru verificarea unor acte, la un șantier al firmei la care lucra. Înainte să plece de acolo, se va opri, împreună cu șeful de șantier, în apropierea construcției, pentru a discuta anumite chestiuni. În timp ce vorbeau, o platformă metalică s-a prăbușit peste Ragnar. Șeful de șantier a scăpat neatins. În mod miraculos, Ragnar a fost încadrat perfect de părțile componente ale platformei, scăpând doar cu câteva vânătăi și julituri. Va fi dus totuși la spital pentru câteva investigații, printre care și o tomografie; însă, acestea nu vor dezvălui nimic anormal. Întâmplarea îl va zdruncina puțin. Putea să moară atunci; mai bine spus, ar fi trebuit să moară atunci, însă, divinitatea sau hazardul hotărâseră să-i mai acorde o șansă.

În afara acestui moment, anul 2005 va fi unul neutru, fără întâmplări deosebite, viața lui Ragnar intrând într-o rutină amorfă. Singurele momente care ieșeau din tipar, erau certurile cu Charlotte. Însă, parcă și acestea căpătaseră o rutină proprie. În timpul uneia dintre certuri, exasperat de scandalurile fără sfârșit, Ragnar i-a spus soției sale să-și facă bagajele și să plece la Strømmen, la mama ei. Însă, văzând-o cum începe să-și scoată hainele din șifonier, cu o înfățișare îndurerată, acesta a dat înapoi, cerându-și iertare și căutând împăcarea. O va mai trimite o singură dată la Strømmen, în anul 2006, însă lucrurile vor decurge exact ca și prima oară.

În vara anului 2006, Ragnar va obține licența în Științe Politice, ultima facultate pe care o va urma. Colecționarea diplomelor lua astfel sfârșit; cel puțin, pentru o perioadă.
În afară de susținerea licenței, anul 2006, la fel ca și anul precedent, nu va fi unul care să conțină evenimente notabile. Pentru Charlotte și Ragnar, timpul părea să se scurgă într-un ritm încetinit, către o direcție necunoscută.

Nu se schimbase mare lucru, față de anii precedenți; Charlotte continua să se împotrivească vizitării părinților soțului ei, iar certurile în această privință păreau să nu se mai sfârșească. Singura concesie făcută de Ragnar, fusese aceea că nu mai mergeau atât de des în vizită la părinții săi. Însă, nu era atât o favoare făcută Charlottei, cât era aversiunea față momentele neplăcute în care trebuia s-o convingă să meargă cu el. Nu putea să se ducă singur, iar când aceștia îl vor fi întrebat despre soția sa, să le spună „Charlotte vă urăște. Nu a vrut să vină.” Și așa era destul de jenat, când trebuia să îndulcească remarcile acide ale Charlottei, la adresa mamei sau sorei sale, în timpul rarelor, de acum, vizite în apartamentul din Grønland. Întotdeauna trebuia să găsească o explicație pentru ce a vrut „de fapt” să spună Charlotte. Ceva neadevărat, desigur, dar era singura modalitate de a menține aparența unei relații civilizate între soția și respectiv mama și sora sa. Îi va rămâne în memorie, probabil pentru foarte multă vreme, privirea Charlottei, în timp ce el încerca să-i găsească scuze. Era un amestec ciudat între răutate, amuzament și iritare.

Astfel, în relația dintre cei doi, norii negri se acumulau. Ceea ce fusese inițial o ploaie rece și rapidă de primăvară, începuse să se transforme într-o vijelie năprasnică persistentă. În micuțul lor apartament din cartierul Grünerløkka, atmosfera începuse să devină viciată. De multe ori, venind de la serviciu, Ragnar simțea că nu-și dorește să se ducă acasă, ci să plece pur și simplu încotro vedea cu ochii.

*

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Viața lui Ragnar. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s