De ce?

[Postare scrisă la data de 6 august 2011, inspirată de Donatien Alphonse François, marquis de Sade.]
Dragă cititorule, nu cunosc motivele pentru care intri pe blogul meu și, sincer să fiu, nici nu mă interesează să le aflu. Când am început să scriu aici, mă găseam în căutarea unui loc de refugiu, de refulare; un loc unde puteam să fiu eu însumi, fără teama că voi fi judecat sau rănit de cei din jur. Totuși, dintr-o reținere semi-pudică, pe care n-o înțeleg în totalitate acum, adevărata poveste nu a fost dezvăluită complet. Poate că mi-a fost teamă că familia, amicii sau cunoscuții vor descoperi acest blog și mă vor identifica. Însă i-am avertizat și îi voi mai avertiza încă o dată: dacă veți privi în abis, fiți siguri că și abisul va privi în voi. Dacă voiți să vă asumați acest risc, fiți bineveniți! – dacă nu, valea!

Prin urmare, am hotărât că este vremea să las deoparte inhibițiile și să eliberez latura mea întunecată pe deplin. Astfel, tenebrele minții mele vor fi revelate fără niciun fel de menajamente. Chiar cu riscul de a-mi alunga unii cititori, prea puritani pentru astfel de povești. Însă pentru a afla ce este virtutea, mai întâi trebuie să știm ce este viciul.

De vreme ce majoritatea capitolelor din „Viața lui Ragnar” au fost publicate deja, unele aspecte ale poveștii vor reveni sub forma unor scurte povestiri. Voi alcătui o listă cu ceea ce a fost omis și voi hotărî ce anume merită sau nu să fie publicat. Nu foarte curând însă, pentru că voi intra în vacanță, în scurt timp. Dar demonul a fost eliberat din cușca sa.

De ce am ajuns la această concluzie? Răspunsul este unul simplu, dar complex în același timp. Am meditat asupra rostului acestui blog și m-am întrebat: de ce scriu? Găsesc plăcere în asta? Este ceva stimulant, recreativ, să-mi dezvălui gândurile cele mai intime unor străini? Răspunsul pe care l-am găsit la aceste întrebări este conținut parțial de cele afirmate în a doua frază a acestei postări. Scrisul îmi oferă relaxare, punct. Chiar dacă majoritatea celor scrise sunt trăiri personale sau sunt inspirate după întâmplări din viața mea, voi încerca neobosit să caut acea sclipire artistică, cea care pare să nu mai vină.

Cu toții ne aflăm în căutarea unei identități spirituale. Este poate aventura în necunoscut, cea care ne atrage sau poate, pur și simplu, lecturarea gândurilor altcuiva constituie doar o metodă de omorâre a timpului. Poate că unele gânduri ne sunt cunoscute, pentru că ne-au trecut și nouă prin minte, cândva. Poate că altele ne repugnă complet și ne revoltă însăși faptul că există oameni care gândesc astfel. Oricum, orice demers este inutil; orice acumulare de idei, de gânduri, de bogății materiale sau spirituale, de noi experiențe – toate sunt sortite eșecului. Nimic nu contează cu adevărat, atunci când ne vom încheia scurta noastră ședere în această lume. Pentru că asta este tot ceea ce avem; nu știm nimic despre altceva. Este mult, este puțin? Probabil că nu este suficient, dar ce putem face? Nimic din ceea ce ne stă în putință nu va schimba inevitabilul. Și atunci, ce ne mai rămâne? „Căci nu este nimic mai bun pentru om sub soare, decât să mănânce, să bea și să se veselească” – așa spune Ecclesiastul. Și să citească, aș adăuga eu. Deoarece, nu există nimic pe lumea aceasta care să se apropie mai mult de magie, decât arta așternerii cuvintelor pe hârtie. Mă înclin în fața menestrelilor scrisului, eu, un umil învățăcel lipsit de talent.

Pregătiți-vă pentru o călătorie pe un tărâm sumbru și profund vicios: adâncurile minții mele. Cele mai negre gânduri și fapte vor cunoaște lumina zilei, unele în premieră absolută, redate prin scrierea pe acest blog. Continuați să citiți, dacă îndrăzniți!