Nec spe, nec metu

Vizita din acest an pe plaiurile copilăriei mele a fost una mai scurtă decât în alte dăți. De aici, probabil, și lipsa unor emoții puternice provocate de nostalgia reîntâlnirii cu bătrâna casă a bunicii mele și cu împrejurimile acesteia. Totuși, a existat un moment în care am fost copleșit de o senzație intensă, în afara vizitei la mormântul tatei (bunicului).

Era târziu, poate două sau trei noaptea, când am ieșit în spatele casei, pentru niscaiva necesități fiziologice. Ajuns acolo, m-am oprit, fiind năpădit de amintiri de demult. A fost un an rodnic, iar porumbul din spatele casei a crescut la înălțimi amețitoare, de aproximativ trei metri. Cerul era senin, însă adia un vânt neliniștit, care unduia tulpinile plantelor. Era întuneric, iar mișcarea inflorescențelor porumbului avea ceva amenințător în ea. Mi-am amintit atunci, că această unduire nocturnă îmi provoca frica și atunci când eram copil. M-am înfiorat în acea noapte; acel foșnet al porumbului mi-a indus din nou, după mulți ani, o senzație atroce de teamă. Dacă în copilărie îmi imaginam că în întuneric, printre tulpinile de porumb, se pot ascunde niște monștri supranaturali, niște spirite diabolice, acum, singura explicație a acelei frici iraționale este reprezentată de teama că în întuneric s-ar putea ascunde singura bestie care există pe această lume: omul.

De când am început să înțeleg lumea în care trăiesc, am avut și am mari dificultăți în a găsi acei oameni buni despre care am tot auzit; de prin filme și de prin cărți. Am observat că răul există în fiecare om, chiar și în cei care-mi sunt foarte dragi. Însă, pe aceștia din urmă, cunoscându-i foarte bine, îi pot ierta pentru răutatea lor, deoarece înțeleg motivele pentru care acționează astfel. Bănuiesc însă faptul că, și în cazul străinilor, răutatea acestora se datorează unor cauze justificabile. Cu toate acestea, singurul lucru pe care nu-l înțeleg este de ce sunt eu diferit. Da, știu că am afirmat anterior cum că aș fi cel mai mare ticălos din lume. Totuși, majoritatea faptelor mele rele se găsesc în trecutul îndepărtat. În ultima vreme, am devenit un fel de sfânt. Glumind, aș putea spune că am mai rămas doar eu cu Papa, iar despre Papă nu sunt chiar atât de sigur. Așa că, am mai rămas doar eu – singurul om bun din această lume, capabil să ierte orice și pe oricine [mă gândesc să încep să vând indulgențe]. Înainte să se găsească unii care să susțină ipoteza demenței, trebuie să spun că nu sunt nebun [probabil]. Nu pot să explic de ce și cum, pur și simplu sunt altfel față de ceilalți oameni, iar deosebirea constă în faptul că eu doar gândesc răul, nu-l și eliberez prin fapte. Bineînțeles, am și defecte, dar per ansamblu se poate afirma că acțiunile mele sunt benefice. Chiar dacă am susținut că mă voi răzbuna pe cei care mi-au făcut rău și încă mai planific tot felul de vendete, adevărul este că n-aș merge până la capăt. Acele zile au apus, cu multă vreme în urmă. Poate că, într-adevăr înțelepciunea se dobândește odată cu vârsta. Este probabil rodul acumulării experiențelor de viață și a înțelegerii faptului că orice acțiune funestă poate declanșa o reacțiune. Asta, cu toate că, în trecut nu am suferit repercusiuni de pe urma faptelor mele diabolice.

Fără speranță, fără teamă. Am ales acest titlu, dincolo de semidoctismul specific unui ins ca mine, deoarece exprimă o realitate: nu mai am speranța că voi găsi un om bun pe această lume, iar teama de bestia umană nu mă mai încearcă, decât în rarele momente în care sunt neînarmat printre voi.

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Onirice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Nec spe, nec metu

  1. Pingback: Ancheta – 2 « Ioan Usca

  2. Pingback: life in pictures 3 -Nothing | Rokssana's Blog

  3. Theodora zice:

    „Chiar dacă am susținut că mă voi răzbuna pe cei care mi-au făcut rău și încă mai planific tot felul de vendete, adevărul este că n-aș merge până la capăt.” – Eu cred ca as avea momente cand as merge pana la capat.

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      După cum spuneam: toți oamenii sunt răi. Însă, momentele de surescitare nervoasă maximă nu se pun, deoarece atunci respectiva persoană nu se găsește în deplinătatea facultăților sale mentale.

      Apreciază

  4. Pingback: Cum se mimeaza lupta impotriva evaziunii fiscale « Hai ca se poate!

  5. Pingback: Rebrenduire | Caius

  6. Pingback: pisicile din viata mea « Rokssana's Blog

  7. lili3d zice:

    Fără speranţă şi fără teamă ar putea însemna un fel de linişte sufletească.

    Apreciază

  8. Pingback: Pisica ce mi-a fost băgată-n suflet « Dictatura justitiei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.