Anna Erzsébet

O amintire din trecut, pe care o credeam uitată de mult, a revenit zilele acestea. Anna Erzsébet este numele ei. Și nu, nu apare în „Viața lui Ragnar,” deoarece face/făcea parte dintre acele întâmplări care nu sunt conforme cu imaginea pe care mi-am creat-o. Amintirea vremurilor în care eram neputincios nu este una prea plăcută. Acum sunt tipul dur, de care le este frică celorlalți. O imagine și un aspect fizic construite, probabil, tocmai datorită amintirilor fetide pe care le-am zăvorât în adâncurile minții.

Am dat întâmplator peste numele Annei, în niște documente de la un minister aflat în portofoliul UDMR, printre care era și declarația acesteia de avere. Știu acum unde locuiește, ce mașină conduce, cum și-a obținut locuința, ce venit a avut în ultimul an, ce studii are și unde le-a făcut șamd. Știu că în 2001, 2003 și 2007 avea același nume de familie ca în timpul școlii, rezultând că nu s-a căsătorit niciodată; dacă trăiește cu cineva, o face în concubinaj. Și nu că sunt cârcotaș, dar sunt curios cum poate cineva să achiziționeze o mașină nouă, care costă cât venitul său pe trei ani de zile (care este și singurul ei venit legal), și să aibă un cont bancar cu o sumă egală cu venitul ei pe patru ani. Presupun că funcționarii ministeriali au un talent deosebit la a face economii. :mrgreen: Sau poate are vreun binefăcător, cine știe? Singurul regret este că n-am găsit și o fotografie de-a ei, mai ales că nu are nici cont pe Facebook. Însă să trec la subiect.

Vedeți voi, după operația din anul 1988, am slăbit foarte mult, iar această stare de lucruri s-a perpetuat până pe la vârsta de 13 ani. Pentru vreo doi ani de zile, am fost un copil slăbuț și bolnăvicios. După asta, însă, am început să cresc brusc în înălțime, iar începând cu anul școlar următor, situația s-a schimbat în favoarea mea. Totuși, până atunci am fost supus șicanelor copiilor mai solizi. Dar să revin la Anna.

Nu îmi amintesc exact dacă am fost colegi și în clasele 3-4, dar în clasele 5,6 și 7 am fost colegi de clasă. Anna a fost întotdeauna genul de elevă ștearsă, care nu ieșea în evidență nici prin notele foarte bune, nici prin cele foarte proaste. A reușit să se mențină undeva la mijloc. Însă, în clasa a șasea, ea, P. Mihaela și V. Dorina s-au înhăitat cu două repetente, două țigănci care erau în clasa a opta și aveau vreo 17-18 ani; una cred că era poreclită Macumba, dacă nu mă înșel. Împreună, au constituit un „grup infracțional„. Ce făceau? Activitatea lor preferată era umilirea celorlalți elevi, cu deosebire a băieților. Dintr-un motiv anume, Anna era cu ochii pe mine. Acum, privind retrospectiv și cunoscând psihologia juvenilă, cred că mă plăcea, de fapt. Însă, singura reacție pe care a obținut-o din partea mea a fost ura, deși o plăcusem în anul anterior. Am urât-o enorm pe acea ființă.

Episodul care mi-a rămas întipărit în memorie este cel în care Anna și celelalte haimanale au început să joace o leapșă cu fesul meu. Pentru un adult, acest lucru poate părea ceva pueril, mai ales dacă nu i s-a întâmplat ceva asemănător. Însă, pentru un copil, pentru un băiat, acest gen de umilință este ceva îngrozitor. Am plâns în acea zi, acolo, de față cu ceilalți elevi. Anna și amicele ei au râs. Singurul care a înțeles de ce plâng și mi-a luat apărarea, chiar în mod violent, a fost D. Ionel. A înțeles, pentru că și lui i se întâmpla asta, destul de des chiar. Ionel plângea de nervi, atunci pierdea un joc de fotbal. A înțeles că acel plâns sacadat era unul de nervi, de neputință. Nu puteam s-o bat pe Anna, deși fizic îmi stătea la îndemână – era totuși o fată. Însă, nu puteam să bat o fată, în primul rând, iar apoi, prietenele ei colorate și supradimensionate m-ar fi făcut praf. Pe lângă noi, elevii de a șasea, cele două arătau ca niște luptători de sumo.

N-am înțeles atunci de ce mă ura Anna. Ura ei a crescut în anul următor, deși era acum lipsită de apărare; cele două huidume reușind în sfârșit să promoveze clasa a opta. Privind în urmă, cred că era furioasă pentru că nu înțelesesem că mă place. Am dedus asta, mult mai târziu, analizând cele petrecute în clasa a șaptea. În acel an, un nou coleg s-a alăturat clasei, pe numele său, Silviu. Era un puști cu o constituție masivă, și nu în sensul că era gras. Ca orice nou venit, acesta va încerca să se cațere în cadrul ierarhiei băieților. În cadrul acestei acțiuni, îi va șicana pe cei de pe ultimele poziții, iar aceștia vor ceda, rând pe rând. Inevitabil va ajunge și la mine. Însă, eu nu am dat înapoi și am stabilit rezolvarea conflictului, printr-o bătaie după ore. Problema era că bănuiam că mă va învinge, așa că aranjasem cu Ionel și alți colegi să intervină, în cazul în care Silviu urma să mă „facă„. Lupta începuse bine, îi administrasem câțiva pumni zdraveni, făcând să-i dea sângele pe nas și să-i apară lacrimi în ochi. Dar, sătul să tot încaseze lovituri, acesta a năvălit peste mine, iar la sol nu aveam șanse, datorită diferenței mari de greutate. Eram în dificultate, iar prietenii mei au intervenit; Ionel și un alt coleg i-au administrat câte un picior. Tehnic, nu am pierdut acea bătaie, dar…

Cea mai supărată de intervenția prietenilor mei a fost… Anna. În zilele următoare a făcut numeroase comentarii legate de acest fapt, cerând chiar o repetare a luptei. În acel an, se va întâmpla deseori să o găsesc în fața clasei, împreună cu Silviu. Iar de fiecare dată mă va privi într-un fel bizar – un amestec straniu de dispreț și concupiscență.

A fost ciudat să rememorez aceste întâmplări și să constat că sunt tot acolo; nu le-am uitat. Și după atâția ani, încă o urăsc puțin pe Anna, pentru cum s-a purtat cu mine. Aș fi însă curios să aflu dacă mă mai ține minte, iar dacă nu, să observ ce reacție are când află cine sunt și mai ales aș vrea să văd cum arată acum. Îmi amintesc și astăzi chipul ei, mai ales acele buze roșii, care încadrau o gură puțin cam mare. Cred că în timp a ajuns să fie frumoasă, avea trăsături plăcute încă de pe atunci.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Suvenire. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Anna Erzsébet

  1. Pingback: Am zărit lumină – Marin Sorescu | innerspacejournal

  2. Il Serpente zice:

    foarte tare povestirea m-am amuzat teribil , ce umilințe ai mai cunoscut și tu în copilărie și mai ales de la fete ,Doamnee cu adevărat umilitor hahahaha …….. ms pentru alte informații oferite pe gratis despre slujba ta desprinse din postare și din precedenta ….

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s