Cu multă vreme-n urmă

Îmi amintesc faptul că, înainte de 1989 (ca de altfel și după), părinții mei rămâneau deseori fără bani. Iar atunci apelau la… mine. Da, știu, asta pare bizar, dar aveți răbdare, veți înțelege de ce. Încă de la o vârstă fragedă, am observat că ai mei nu sunt foarte bogați. Întotdeauna se plângeau că au prea puțini bani. Prin urmare, atunci când mă întrebau dacă vreau un anumit lucru (o jucărie, ceva dulce șamd) spuneam că nu, pentru că știam că n-au bani niciodată. Retrospectiv privind, asta pare greu de înțeles – erau amândoi salariați, iar cheltuielile cu întreținerea, electricitatea șamd erau mici pe atunci. Numai după ce m-au adus la București, după vârsta de opt ani, am început să înțeleg de ce aveau mereu probleme cu banii: îi dădea tatăl meu pe băutură.

Pe acest fundal, am devenit un copil… chibzuit. Puținii bani de buzunar pe care mi-i dădeau ai mei, îi economiseam; rareori îi cheltuiam pe niște reviste, o gumă de mestecat, o înghețată sau altceva. Nici atunci, nici acum, nu știu pentru ce-i strângeam; pur și simplu era un lucru pe care-l făceam. Pe lângă banii de buzunar oferiți de părinți, mai aveam și alte surse de venit. În ținuturile copilăriei mele exista un obicei – acum aproape dispărut – ca, de sărbătorile hibernale, copiii să meargă cu colindul. În Ajunul Crăciunului, cu colindul, pe 31 decembrie, cu plugușorul, și pe 1 ianuarie, cu sorcova. Acum acest obicei a devenit ceva rușinos, doar copiii săraci îl mai practică. Cumva, a ajuns să fie sinonim cu cerșitul. Atunci nu era așa. Sărbătorile de iarnă și colindatul copiilor erau niște momente frumoase, iar gazdele îi primeau pe prichindei cu mare bucurie. Toate acestea s-au pierdut astăzi, iar oamenii au sufletele tot mai înnegurate, chiar și pe acele meleaguri înverzite. Unii ne ofereau nuci, mere, prăjituri, dar cel mai mult ne bucuram atunci când primeam bani. Trei lei, cinci lei, zece lei, iar de la vecinii apropiați și de la rude, chiar 25 sau 50 de lei. Iar în cazuri foarte rare, chiar și o sută de lei. În acest mod, strângeam sume destul de frumușele; cel mai mult am strâns aproape o mie de lei; vreo 900 și ceva, însă memoria nu mă mai ajută. Acești bani îi adăugam la economiile mele.

O mare prostie! Ar fi trebuit să-mi cumpăr jucării, deoarece niciodată nu aveam suficienți soldăței. Părinții mei au aflat despre acest obicei, iar după o perioadă, când rămâneau fără bani, apelau la mine. Întotdeauna mama era cea care venea și îmi cerea, chipurile, un împrumut. Cea mai mare sumă pe care le-am „împrumutat-o” astfel a fost de 1.800 de lei. Îmi aduc aminte suma cu exactitate, deoarece a fost recordul personal de economisire. Bineînțeles, niciunul dintre aceste așa-zise împrumuturi nu le-am mai văzut înapoi. Pe lângă asta, alocația mea era „economisită” tot de părinți, fiind strânsă pe un carnet CEC. Nu trebuie să mai menționez că tot ei erau cei care retrăgeau bani, atunci când aveau nevoie. Într-un final, acel carnet CEC a ajuns la mine, însă la acea dată (în 1991) nu mai erau decât 300 de lei pe el. Îl am și astăzi, ca pe o relicvă a unor vremuri demult apuse, iar acei bani nu i-am retras niciodată. (Din câte am înțeles, acele carnete au… expirat, CEC-ul hotărând că dacă nu ți-ai retras banii la timp, trebuie să-i pierzi.)

Abia pe la vârsta de 13 ani am scăpat de păgubosul obicei de a strânge bani, cu scopul de a-i sponsoriza apoi pe părinți, și am început să-i cheltuiesc pe diverse lucruri.
Într-un fel, aș spune că mi-am cam plătit o parte din cheltuielile cu creșterea mea. Nu ar fi trebuit să fie responsabilitatea mea, dar lucrurile au decurs altfel decât ar fi trebuit. Ar fi trebuit să fie cei mai fericiți ani… Au fost, oarecum, dar se putea și mai bine.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Suvenire. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la Cu multă vreme-n urmă

  1. lili3d zice:

    Cam greu cu astfel de amintiri, dar până la urmă se estompează gravitatea lor. Sunt sigură că te-au iubit părinţii, dar au intrat într-un cerc vicios din care n-au mai putut ieşi. Uneori, oamenii se manifestă aşa cum nu le place nici lor înşişi. De fapt, deseori. Şi eu îi urăsc pe beţivi, dar înţeleg că nu reuşesc să se mai abţină şi devin alte fiinţe decât cele care au fost. Alte persoane. Or fi extratereştri gri de vină, cum reiese dintr-o ştire de la George Valah.
    Aici, la mine, încă mai merg copiii (toţi) cu colindul. Şi cu colindeţul (dimineaţa de Ajun a Crăciunului). Dar s-au cam împuţinat.

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Cerc vicios? Poate că da, poate că nu. Extratereștri gri? Aș râde, dacă nu ar fi tragic. Oamenii găsesc întotdeauna cele mai puerile explicații pentru răutatea lor, în loc să accepte că asta vine din ei.
      Și acolo mai merg copiii cu colindul, dar sunt tot mai puțini, iar părinții „respectabili” nu-și mai lasă progeniturile să facă asta, considerând că este ceva rușinos.

      Apreciază

  2. tu1074 zice:

    Frumos scrisă această postare destul de tristă!Nu ai avut o copilărie deosebit de ușoară,dar nici foarte traumatică.Au fost cazuri mai grele!!!
    Cu adunatul banilor ai făcut,după părerea mea,o fapță copilărească!Nu te-ai bucurat de lucrurile pe care ți le puteai cumpăra,asta e păcat,dar ai învățat să prețuiești banii lucru care nu este rău și care poate te-a ajutat în viață.Cred că prin ceea ce ai trecut încopilărie te-a făcut un om mai bun,acum,ca adult!

    Apreciază

  3. Pingback: life in pictures -4 – I Don’t Feel Stupid Anymore « Rokssana's Blog

  4. Pingback: 59 de principii ale profesorului de succes (6) | innerspacejournal

  5. rokssana zice:

    si eu sunt convinsa ca toate neajunsurile astea te-au ajutat sa vezi altfel lucrurile…

    Apreciază

  6. Pingback: Despre 11 septembrie 2001 « Hai ca se poate!

  7. Pingback: 59 de principii ale profesorului de succes (7) | innerspacejournal

  8. Și noi apelam, din când în când, la pușculița mezinului. Dobânda era considerabilă.
    Până în seara asta, n-am stabilit vreo legătură între împrumutul nostru și meseria pe care fiul meu și-a ales-o. Este finanțist, într-o bancă londoneză.
    Mi-ai alungat o incertitudine. Mulțumesc!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s