Lașul

Cu mult timp în urmă, cred că eram în clasa a patra sau a cincea, a avut loc o întâmplare de care nu sunt foarte mândru. În acea zi nefericită, tocmai se terminaseră orele și mă îndreptam grăbit către ieșire, mergând prin curtea școlii, când am fost abordat de către trei țigănuși, mult mai mari decât mine. Aveam la mine aproximativ 50 de lei, o sumă mare pentru acea perioadă, cu care intenționam să-mi cumpăr câteva reviste „Magazin istoric” de la un anticariat aflat în drumul către casă. Țiganii [nu știu, este corect politic să le mai spun așa? Păi, oricum întotdeauna m-a durut în cot de corectitudinea politică!] m-au înconjurat, iar unul dintre ei mi-a cerut pe un ton agresiv să le dau banii. Am intrat în panică. Nu puteam să pierd o sumă de bani atât de mare. Așa că, am căutat o cale de scăpare. Ochii mi-au căzut pe doi colegi de clasă, care se îndreptau în direcția opusă celei în care mergeam eu, doi colegi care își aduseseră cu ei în acea zi clasoarele cu timbre. Am spus că n-am bani și am indicat către cei doi, specificând că aceia au bani și chiar clasoare cu timbre. Cred că au fost clasoarele cele care i-au convins să mă lase în pace și să se îndrepte către cei doi. În acea vreme, clasoarele erau destul de scumpe, din câte îmi aduc eu aminte.

În acea zi, cei doi veniseră cu clasoarele la ei, pentru a ne arăta colecția lor de timbre. I-am urât puțin în acea zi, iar acesta a fost probabil și adevăratul motiv pentru care i-am indicat drept ținte celor trei țigani. Aveam și eu o colecție de timbre, iar în perioada celor vreo doi ani, cât a ținut „febra” timbrelor, nu am reușit niciodată să-mi cumpăr un clasor. Motivul? Cred că cititorii fideli își amintesc faptul că, atunci când reușeam să strâng o sumă mai mare de bani, părinții se nimereau să aibă nevoie de un „împrumut„. Prin urmare, timbrele mele au rămas acolo unde se găsesc și astăzi: într-o carte.

Am scăpat și mi-am păstrat banii în acea zi, însă prețul plătit a fost însăși onoarea mea. Regret și astăzi acea întâmplare, iar aceasta se deduce și din faptul că nu am uitat nici acum episodul. Nu-mi mai aduc aminte fețele protagoniștilor și nici numele unuia dintre cei doi colegi, dar momentul este la fel de viu în mintea mea de parcă ar fi avut loc săptămâna trecută. Îmi amintesc cum i-am zărit pe cei doi urcând un mic deal, care ducea către o spărtură în gardul de beton care înconjura școala. Am luat acea decizie pe loc, fără să stau prea mult pe gânduri. Mi s-a părut atunci singura scăpare și, probabil, chiar așa a fost. Însă, acesta din urmă este un lucru pe care lașii îl spun întotdeauna, în apărarea lor.