Pe scut sau…

Din timpuri imemoriale, omenirea a creat și a menținut mitul potrivit căruia este important felul în care mori – în genunchi sau luptând ca un leu neînfricat. Cumva, am vaga senzație că oamenii care au inventat aceste idei nu au fost niciodată în preajma morții sau a unui muribund agonizând. Nu există nimic eroic la un soldat care moare pe câmpul de luptă. Există doar o durere nemărginită, disperare, un amestec între instincte primordiale, incoerență și senzații care nu pot fi experimentate altundeva. Logica își pierde puterea, iar intelectul cade pradă impulsurilor. Iar atunci când intervine moartea, întotdeauna cu mult sânge, cu intestine și membre sfârtecate, nu este nimic nobil în asta. O moarte este o moarte, un eveniment grotesc și tragic, indiferent dacă este în timpul somnului, înecat cu propria vomă, sau în timpul asediului glorios asupra Stalingradului. Moartea este dezgustătoare, iar carcasa nevolnică ce rămâne în urmă nu are nimic falnic sau grandios în ea.

A privi un mort în ochii săi lipsiți de vlagă, care te fixează încremeniți și fără să mai aibă acea strălucire din timpul vieții este un act sumbru și înspăimântător. Iar cea mai mare tragedie ar fi reprezentată de faptul ca, într-adevăr, moartea trupului să fie sfârșitul. Sfârșitul viselor, al speranțelor, al fericirii și al omului. Iar ceea ce am fost odată să se piardă în eter precum picăturile de rouă sub razele soarelui – fără vreo urmă perceptibilă a existenței noastre. Atunci, cu adevărat, moartea nu ar fi nimic altceva decât un eveniment respingător și nedorit, o veritabilă infamie pregătită omului de haosul cel neiertător, imaterial și rece.

Iar atunci, mai contează felul în care murim? Și dacă da, pentru cine? Pentru că, dacă eu nu mai simt, nu mai văd, nu mai aud, nu mai sunt pentru veșnicie, pentru mine nu mai are vreo importanță cum voi fi murit.

Reclame

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Gânduri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Pe scut sau…

  1. Pingback: Nobleţea… naturii | innerspacejournal

  2. Pingback: O floare de weekend. « Tu1074's Blog

  3. Pingback: duzina de cuvinte – 8 – mi-ar placea… « Rokssana's Blog

  4. lili3d zice:

    Încă mai crezi în moartea veşnică???

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Este încă o posibilitate. Dacă eu cred sau nu în asta, nu are nicio legătură. Într-un fel, pot fi considerat agnostic, deoarece înclin să cred că nu putem afla adevărul despre natura și originea omului sau a universului.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.