Puterea cuvintelor

Această poveste nu este una plăcută; relatează o întâmplare nefericită petrecută acum mai bine de patru ani. Într-o relație, deseori nu sunt faptele cele care îi șubrezesc fundația, ci cuvintele; cuvinte care au darul de a crea răni adânci, fără de leac.

Era acea zi fatidică de 17 martie a anului 2007, o zi în care eu și Charlotte am avut o ceartă; ca de obicei în ultimul an, aș putea spune. Aceste certuri fără de sfârșit, pentru cele mai neînsemnate motive, mă aduseseră într-o stare…dezagreabilă. Adevărul este că începusem să mă satur de acea atmosferă tensionată, de multe ori întâmplându-se să nu-mi doresc să revin acasă. În acea sâmbătă, cearta a degenerat într-un schimb de cuvinte mai dur ca în alte dăți.

Totul a pornit de la un eveniment care avusese loc în vara anului anterior, când o adusesem pe bunica mea în capitală, pentru o serie de analize medicale. Printre altele, aceasta fusese diagnosticată cu glaucom și doream să fim siguri înainte de a începe un tratament. În prealabil, discutasem toate detaliile cu Charlotte, cerându-i aprobarea pentru cheltuirea banilor în acest scop. A fost de acord, atunci. Suma totală cheltuită cu bunica mea s-a ridicat la aproximativ 1000 de euro, una destul de importantă. O duceam mai bine însă la acea vreme, când încă nu apăruseră semnele crizei financiare. După cum am spus mai sus, toate acestea îi fuseseră aduse la cunoștință Charlottei cu mult timp înainte. Totuși, odată cu venirea toamnei, a început să-mi reproșeze, mai întâi în mod voalat, apoi fățiș cheltuirea acelor bani. Iar acest lucru s-a întâmplat și în acea zi de sâmbătă.

Cu acest atu la îndemână, a început să-mi ceară să-i cumpăr tot felul de chestii; unele utile, altele nu. Precum un robot costisitor de bucătărie, pe care l-a folosit aproximativ o dată pe lună, în perioada în care am mai fost împreună. Apoi, a urmat un inel aproape la fel scump ca robotul, de parcă inelul de logodnă și verigheta nu erau suficiente. [Însă cred că această dorință mi s-a părut una frivolă din cauză că eu detest bijuteriile și împopoțonarea. Femeile se pare însă că au o slăbiciune pentru lucruri strălucitoare.] A urmat motivul ultimei certe, o pereche de cizme, marca Tommy Hilfiger; întâmplător, cea mai scumpă pereche din întreg magazinul. Dintr-un motiv anume, Charlotte avea impresia că banii îi poți tipări acasă la imprimantă; în pofida faptului că venitul ei era de vreo patru ori mai mic decât al meu. Chestiunea este că nu-i spuneam niciodată că nu vreau să le cumpăr, ci doar o rugam să aibă răbdare puțin, deoarece nu aveam bani la acel moment. La care, întotdeauna, replica ei era: „Pentru alții se găsesc bani!„; ignorând cu bună știință faptul că banii utilizați pentru bunica proveniseră din depozitul bancar avut la acea vreme. Și nu puteam să mă duc mereu să retrag bani dintr-un depozit la termen. Dar orice explicație de-a mea se lovea parcă de un zid, Charlotte părând să nu mai audă și să nu înțeleagă nimic din ce spuneam, fiind mereu irațională și nervoasă. La final, ori tăcea, întunecându-i-se chipul, ori începea să plângă și să spună că n-o iubesc la fel de mult cum îmi iubesc rudele de sânge și altele asemenea. Și întotdeauna cedam. I-am luat și acele cizme, dar asta n-a mulțumit-o decât momentan. Seara, când am ajuns acasă, a început din nou.

Însă, de acea dată, tonul și cuvintele folosite au contribuit într-o mare măsură la ruptură. „Eu sunt cea care-și desface picioarele, nu mamaia„, au fost cuvintele ei exacte. Îngrozitoare vorbe, încărcate de venin, ce au fost ca un pumnal înfipt în inima mea. Nu le-am uitat și, câtă vreme mă va ajuta sănătatea mentală, nu le voi uita niciodată. Mai ales că, unul dintre lucrurile pe care nu le tolerez în familie este obscenitatea.

După fiecare ceartă urma o perioadă de tăcere, după care mereu eu eram cel care spărgea gheața. Nu și atunci. M-am dus în dormitor, am scos o geantă și am început să-mi împachetez câteva lucruri. Charlotte era în sufragerie, aproape vânătă la chip. M-am oprit și m-am uitat la ea, dar nici măcar nu m-a privit. Sincer să fiu, atunci când am început să împachetez nu doream cu adevărat să plec, în pofida celor spuse de ea. Credeam că asta o va face să cedeze și să-și ceară iertare. M-am înșelat. „Plec„, i-am spus. Abia atunci a ridicat ochii și m-a întrebat nervoasă: „Unde pleci?” „La un hotel„, a fost răspunsul meu, la care ea nu a mai replicat nimic.

Pe când mă încălțam pe hol, am tot sperat la un „nu pleca„, o solicitare ce nu a mai venit. Am aruncat o ultimă privire în oglinda de pe hol – eram livid la față; cu cât trecea mai mult timp, iar Charlotte tăcea, cu atât mă enervam mai tare. La vremea la care deschisesem ușa, eram deja hotărât să divorțez. Poate am greșit în acea zi și nu trebuia să plec, dar paharul se umpluse. Ce s-a întâmplat mai departe este descris în capitolul XXXIV din „Viața lui Ragnar„, nu voi mai reveni asupra subiectului.