Trecutele iubiri – Partea I: Marianne

Șapte – aceasta se pare că este cifra magică, în cazul meu. Doar despre șapte fete/femei se poate afirma că au însemnat cu adevărat ceva în viața mea. Doar despre șapte se poate spune că le-am iubit, și (după cum am mai spus), într-un fel, încă le mai iubesc pe toate.

Prima dintre ele a fost Marianne, pe care am cunoscut-o în primul an de liceu. [Aici, dacă se va observa o oarecare neconcordanță cu unele evenimente prezentate în „Viața lui Ragnar„, trebuie să menționez că acolo am introdus o serie de „licențe artistice„, necesare pentru adaptarea poveștii la sistemul școlar norvegian. Cine dorește anumite clarificări, poate să mă întrebe.] În clasa a zecea, clasa noastră a fost mutată în laboratorul de chimie al școlii. Băncile din noua sală aveau câte trei locuri fiecare, iar – printr-un miracol – cele două frumoase ale clasei, Marianne și Alma, mi-au propus să le fiu coleg. Nimeni nu reușise să le agațe în primul an de liceu, deși, despre Alma se auzise că ar avea un prieten mai în vârstă decât ea, din afara liceului. O minciună, după cum aveam să aflu ulterior. Prin urmare, propunerea fetelor a stârnit o serie întreagă de șușoteli prin clasă. Bineînțeles, am acceptat, doar nu eram nebun să n-o fac.

Astfel, a început o relație de prietenie cu cele două. Curând însă, granițele acesteia au fost depășite de o întâmplare imprevizibilă dar deosebit de plăcută. Era pe la mijlocul lunii octombrie a anului 1992, cu puțin timp înaintea începerii primei ore la școală, iar eu stăteam în fața laboratorului de chimie. Mă uitam pe fereastră, în curtea școlii, când am văzut-o venind pe Marianne; Alma încă nu ajunsese. Am urmărit-o cum mergea grăbită către intrarea în școală, și apoi pe holul relativ scurt care dădea spre sala noastră. Când m-a zărit stând acolo, mi-a zâmbit. Rămăsesem pironit în fața ușii laboratorului, așteptând să ajungă lângă mine pentru obișnuitele replici de politețe. Însă, după ce a șoptit un scurt „bună„, s-a oprit în dreptul meu, apoi a mai făcut un pas și s-a întins sărutându-mă scurt dar apăsat pe buze. Acea senzație, a buzelor ei roșii și calde, precum și mirosul ei, de parfum și alte produse cosmetice, mi-au rămas întipărite adânc în memorie. Îmi închid ochii acum, în timp ce scriu asta, și parcă-i simt apăsarea buzelor și atingerea obrajilor ei catifelați. Imaginea chipului ei se găsește neschimbată în amintirile mele. Părul ei lung și șaten, ochii căprui și pielea albă ca laptele nu au suferit vreo transformare în mintea mea. Avea un aer ușor provincial, părând mereu sfioasă, iar hainele puțin demodate întregeau portretul unei fete așa cum nu mai întâlnești în zilele noastre. Iar acel sărut inocent a fost incomparabil – nimic altceva de atunci și până astăzi nu l-a putut egala.

Acea toamnă, aflată pe sfârșite, a trecut repede, la fel și iarna. În afara momentelor petrecute împreună la școală, relația noastră nu a conținut așa-numitele „întâlniri„. Cred că am invitat-o de vreo două ori la un film sau ceva asemănător în weekend, dar de fiecare dată a spus că n-o lasă părinții. Ceea ce era oarecum de înțeles; în acele vremuri părinții erau ceva mai responsabili, iar o fată care nu împlinise încă 16 ani nu avea ce să caute la întâlniri cu băieți. Însă, la acea vârstă nu înțelegeam asta, mai ales că eu plecam în weekend oricând la un joc fotbal sau altundeva, iar părinții mei nu comentau nimic. Cred că este mai greu pentru fete să obțină o astfel de libertate. Ele sunt mai…vulnerabile, bănuiesc.

Timpul a trecut, iar spre sfârșitul lunii martie a anului 1993, am invitat-o din nou să ieșim împreună într-o sâmbătă. A refuzat iarăși, sub același motiv – al severității părinților săi. Nu știu de ce atunci m-am enervat mai mult decât la refuzurile precedente, dar știu că asta a determinat o răcire între noi. Una pornită din partea mea.
În scurt timp, momentele noastre de tandrețe s-au rărit. Ea n-a întrebat de ce, iar eu nu i-am spus nimic. Înainte ca primăvara să se încheie, iubirea noastră era moartă.