Elise (II)

Faptul că oamenii nu fac întotdeauna ceea ce le dictează rațiunea, este un lucru binecunoscut. Motivele pentru care fac asta, mai puțin.

Iarna sosise oarecum mai devreme în acel an. Era un început friguros de decembrie, atunci când Elise m-a invitat să sărbătorim publicarea acelui prim articol într-o gazetă mizerabilă. Deși invitația ei mi-a aprins tot felul de beculețe colorate prin minte, încă nu emisesem vreo ipoteză plauzibilă despre modul în care ar fi putut evolua lucrurile în viitor. Nu pot spune însă că nu-mi treceau tot felul de chestii…nepotrivite prin cap. De altfel, am recunoscut anterior că sunt atras în mod iremediabil de frumusețea feminină. Gânduri interzise îmi străbat mintea chiar și atunci când sunt prins [interesantă alegerea cuvântului, nu-i așa?] într-o relație, prin urmare, cu atât mai mult în perioadele în care am fost fără pereche. Diferența constă în faptul că eu nu trădez încrederea persoanei de lângă mine NICIODATĂ [cu majuscule, ca să fie clar]. Nu s-a întâmplat până acum și nu cred că se va întâmpla vreodată. Dar să revin la Elise.

Pe data de 8 decembrie 2007 am mers în acel bar cochet, aflat nu departe de podul Ypsilon. Am băut câte două pahare de Jägermeister (băutura ei preferată), apoi am plecat în direcții diferite. Nimic altceva nu a tulburat banalitatea zilelor de muncă în acea săptămână. Apoi, săptămâna următoare, miercuri, m-a invitat din nou „la un pahar„. Am acceptat. Acest lucru s-a repetat și în următoarele două zile. Apoi am intrat în concediu și nu ne-am mai văzut până la revelion. Acolo, mi l-a prezentat pe soțul ei, urmând apoi o petrecere enervantă. Pe la ora trei am salutat formal câteva persoane, și mi-am luat tălpășița. M-a urmărit în afara restaurantului, strigând după mine. „Ce faci, pleci așa, fără să-ți iei la revedere cum trebuie?„, m-a întrebat. „Păi… cum trebuia?„, au fost singurele cuvinte pe care le-am articulat. Aș putea spune că era amețită, dar adevărul este că era cherchelită de-a binelea. S-a apropiat și m-a sărutat energic pe gură, surprinzându-mă. „Așa! Acum ne putem spune ‘La mulți ani!’„, a mai adăugat, făcând apoi o piruetă nesigură și întorcându-se în restaurant.

Bineînțeles, am pus pe seama alcoolului consumat acel gest inadecvat și nu m-am gândit la altceva, deși… Într-adevăr, când am întâlnit-o prima oară m-am uitat după verighetă, just in case. De altfel, când mă uit la o femeie acesta este primul lucru la care mă uit. Mă rog, al doilea… Ok, al treilea. Bine, m-ați prins!, este al patrulea. :mrgreen: Dar nu voi spune care sunt primele trei. 🙂 Prin urmare, nu pot nega anumite idei necorespunzătoare la adresa ei. Însă, asta este în însăși natura noastră a bărbaților, a tuturor. Dacă asta nu se întâmplă, atunci niscaiva legături de prin creier sunt greșite. Și acesta nu este cazul.

În domeniul în care lucrez, vacanța de iarnă este întotdeauna una scurtă și nu toată lumea beneficiază de asta. Prima zi lucrătoare a acelui an a fost într-o joi, respectiv ziua de trei ianuarie. Mă așteptam ca revederea cu Elise să fie puțin mai ciudată, după acel sărut. Surprinzător, nu a adus vorba despre asta, comportându-se ca și cum nu se întâmplase nimic. Cu toate acestea, m-a invitat încă din acea zi la păhărelul de după program, un lucru ce se părea că devine o obișnuință. Cu o singură deosebire față de celelalte dăți: la despărțire m-a sărutat pe obraz. Mărturisesc, în mod sincer, că am crezut că o să mă sărute din nou pe gură. N-a fost cazul, totuși. (Ulterior, mi-a mărturisit că asta a și intenționat, dar faptul că eu n-am comentat nimic despre sărutul din noaptea de revelion a descumpănit-o.)

Acele vizite în barul sus-amintit au continuat pe parcursul întregii luni ianuarie. Iar de fiecare dată când mă săruta pe obraz la plecare, aveam o senzație ciudată, de parcă voiam mai mult. Și parcă și ea era străbătută de un fior când făcea asta; sau poate că doar îmi imaginam eu.

Zilele s-au scurs încet, fără evenimente deosebite, într-un oraș înghețat și lipsit de agitația marilor metropole. Relația cu Elise era una neschimbată; în afara momentelor bahice și a unui ușor flirt la muncă, nimic nu părea să tulbure atmosfera. Doar câteodată, când mâinile ni se atingeau accidental, aveam impresia că ea așteaptă ceva de la mine. O reacție poate, o continuare a gestului întâmplător într-unul voit.
Pe acest fundal, a venit și ziua de șase februarie 2008. Dar despre ce s-a petrecut în acea zi și în zilele următoarele voi relata într-o postare viitoare.

Partea I; Partea a III-a; Partea a IV-a.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Suvenire. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Elise (II)

  1. Așa aș fi vrut să citesc urmarea în seara asta..

    Apreciază

  2. Pingback: Regenerare « Tu1074's Blog

  3. Pingback: Ceaiul (Poveste parfumată) | innerspacejournal

  4. Pingback: Viata este ca o cească de ceai (Poveste parfumata) « Gabriela Elena

  5. Pingback: Silvio Berlusconi a demisionat – italienii sunt in strada « Hai ca se poate!

  6. Pingback: life in pictures -13 – perseverenta « Rokssana's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s