Trecutele iubiri – Partea a II-a: Alma

Șapte – aceasta se pare că este cifra magică, în cazul meu. Doar despre șapte fete/femei se poate afirma că au însemnat cu adevărat ceva în viața mea. Doar despre șapte se poate spune că le-am iubit, și (după cum am mai spus), într-un fel, încă le mai iubesc pe toate.

A doua zeiță în cronologia iubirii a fost Alma, cealaltă colegă de bancă din clasa a zecea. Abia mă despărțisem de Marianne, chiar dacă o astfel de sentință nu fusese rostită de vreunul dintre noi – separarea având loc treptat și fără cuvinte, iar Alma s-a nimerit pur și simplu să fie acolo. De fapt, era mereu aproape de mine, doar stăteam în aceeași bancă, nu-i așa? După răcirea de Marianne, unul din primele lucruri care s-au schimbat a fost și locul în care stătea aceasta în bancă. Dacă înainte, locul ei era la mijloc, după aceasta s-a mutat la margine, amplasând-o strategic pe Alma între noi doi. Într-un fel, a fost o decizie cu repercusiuni alegorice.

Alma era frumoasă, fiind puțin mai înaltă decât Marianne și având o pereche de ochi de un albastru intens, iar părul – care-i trecea binișor de umeri – era de culoarea soarelui, fiind blondă de la natură. Alma era genul de fată care flirta cu toți băieții, având astfel o reputație îndoielnică, asta în timp ce adevărul era cu totul altul. Era o fire veselă, mereu zâmbitoare, și obișnuind deseori să spună lucrurilor pe nume, într-o manieră oarecum lipsită de tact. Se putea spune chiar că, vorbea de multe ori atunci când ar fi trebuit să n-o facă. Probabil, sursa acestor ieșiri, deși întrutotul drăguțe, era reprezentată de faptul că Alma nu era o fată cu o inteligență sclipitoare, rezultatele școlare și capacitățile ei cognitive neputând fi caracterizate ca fiind unele extraordinare. Însă, nici nu încerca să pară altfel, și poate că tocmai această sinceritate debordantă a fost ceea ce m-a atras la ea.

Noi doi am stat întotdeauna de vorbă, încă din timpul relației cu Marianne; în general, despre nimicuri specifice vârstei și acelor vremuri. Despre chestiuni precum muzică, filme, îmbrăcăminte și chiar sport. În perioada tulbure a legăturii cu Marianne, dar mai ales după ce devenise limpede că aceasta aparține trecutului, discuțiile noastre au devenit mai dese decât până atunci. Totodată, s-au modificat și subiectele discuțiilor; am vorbit despre Marianne, despre relațiile dintre fete și băieți, despre iubire. Totul era lipsit de complicații cu Alma, viziunea ei despre viitor fiind una simplistă: să găsească la un moment dat un băiat care să reprezinte iubirea vieții ei, să se căsătorească și să aibă copii. Totul trebuia să meargă perfect de prima dată, Alma neluând în considerare posibilitatea unei variante precum eșecul în direcția acestor demersuri. Asta, probabil, din prea multe filme americane siropoase văzute.

Formal, pot spune că relația noastră a început către sfârșitul lunii mai a anului 1993. Cu toate acestea, abia în septembrie avea loc primul nostru sărut. Până atunci, nu făcusem altceva decât să vorbim. O invitasem la o plimbare în parc, iar ea acceptase. Se vede treaba că părinții ei erau ceva mai îngăduitori. Însă, probabil, asta se întâmpla deoarece Alma împlinise deja vârsta de 17 ani în luna iulie, fiind puțin mai mare decât mine. Stăteam pe o bancă, iar sărutul pur și simplu a fost ceva ce s-a întâmplat; o urmare aproape firească în situația dată. Deși, ca orice prim sărut a fost unul tulburător, nu a avut aceeași intensitate ca primul sărut cu Marianne. Poate a fost din cauză că, atunci am fost luat prin surprindere, pe când cu Alma a fost ceva premeditat de amândoi.

Au trecut atâția ani, iar o parte din amintirile mele au început să pălească, încet-încet. Totuși, îmi amintesc foarte clar anumite imagini, mirosuri, sunete… Acestea sunt la fel de vii în mintea mea, ca în urmă cu 17 ani. Poate cel mai bine îmi aduc aminte ce s-a întâmplat atunci…

Era un sfârșit de săptămână din friguroasa lună ianuarie 1994, când am plecat amândoi la munte. Părinții noștri știau că suntem într-o mini-excursie cu școala, dar nu eram decât noi doi. Îmi amintesc chipul recepționerei, care ne privea suspicios, dar nu a spus nimic. Îmi amintesc cum sânii ei albi s-au înfiorat atunci când i-am atins pentru prima oară. Ea a fost prima cu care am explorat universul interzis al erotismului, iar eu am fost primul pentru ea… Se spune că prima dată nu se uită. Nu știu despre ea, dar eu nu am uitat. Dincolo de stângăciile normale vârstei și de tabuurile acelor vremuri, ceea ce s-a întâmplat în acea sâmbătă s-a cristalizat într-o amintire nemuritoare.

Iubirea noastră nu alunecat în trivialitate, iar cele întâmplate în acea zi rece, nu s-au mai repetat. Aș putea minți, spunând că am preferat să păstrăm dragostea noastră pură, că nu am mai vrut să facem asta, dar adevărul este că, atât la mine, cât și la ea, era mereu cineva acasă. Bineînțeles, nu au lipsit anumite gesturi necuviincioase în diferite locuri mai mult sau mai puțin publice, dar asta a fost tot.

Era perioada emoțiilor intense, când un lucru absolut banal năștea adevărate drame. Odată cu terminarea acelui an școlar, semnele schimbării apăruseră deja, dar poate că nu eram încă pregătiți s-o recunoaștem. La începutul acelei vacanțe de vară, am efectuat o scurtă vizită la bunicii mei, după care am revenit în capitală. Am mai dus-o astfel până către sfârșitul lunii iulie. Despărțirea a fost irevocabilă, două zile mai târziu eu fiind deja înapoi la bunici. Ultima oară când am văzut-o a fost la petrecerea de după absolvirea examenului de bacalaureat.

Nu te voi uita niciodată, frumoasa mea… Și dacă vei găsi aceste cuvinte vreodată, îmi pare rău că nu a fost ceea ce ți-ai dorit să fie. Prea multe speranțe, prea multe întrebări, prea multe incertitudini… Aș putea să spun că a fost culpa amândurora, dar probabil doar eu am fost vinovat.