Cățelul

Mă gândeam zilele trecute la felul în care obișnuiesc să mă atașez de orice – de la oameni, până la obiecte neînsuflețite. Se poate spune că am rămas un copil; unul mare, dar un copil. Ați văzut Toy Story? Despre primul film vorbesc. Nu mi-am aruncat jucăriile, și nu o voi face niciodată. Poate că unele i le-am cedat sorei mele, iar pe altele mi le-au subtilizat partenerii de joacă din copilărie, dar nucleul principal a rămas mereu alături de mine, prin toate peregrinările mele. Pentru mine, acești tovarăși tăcuți au fost și vor fi întotdeauna însuflețiți.

De fiecare dată când trebuie să arunc un obiect personal vechi, mă încearcă o undă ușoară de regret. Au fost lucrurile mele, iar aruncarea lor mi se pare o abandonare, o trădare aproape. Cineva ar putea observa că numai o persoană care a fost abandonată manifestă această temere asupra lucrurilor care-l înconjoară. Într-un fel, am fost abandonat – de mama care m-a născut, de mama care m-a crescut (bunica), de tata care a murit (bunicul), de animăluțele cu care am crescut și care au murit, de iubire, de speranță…

Însă, nicăieri acest atașament nu se observă mai bine decât în relațiile cu ele. Adică, mă îndrăgostesc iremediabil de aceste ființe, numite femei. Sunt ca un cățel singur și abandonat pe străzi, căruia dacă îi dai puțină mâncare e în stare să te urmeze până la capătul lumii. Iar dacă-l vei primi în viața ta, îți va deveni un prieten credincios până la sfârșitul zilelor sale. Poți să-l mai bați ocazional sau să-l cerți, dar dacă nu vei exagera cu asta, te va iubi la fel de mult și se va întoarce mereu acasă.

Nu există vreun lucru din această lume pe care să mi-l facă ea, și pe care să nu-l pot ierta. Bineînțeles, cel mai greu de iertat ar fi trădarea. Aici, nu sunt sigur cum aș reacționa și dacă aș putea ierta complet. Probabil, m-aș retrage departe de ea, scufundându-mă într-un abis al tristeții. Nu aș înțelege însă niciodată de ce, pentru că nu le-am neglijat, nu le-am vorbit urât, le-am oferit tot ceea ce am putut și le-am iubit. Le-am iubit, așa cum un cățel își iubește stăpâna: sincer, neschimbător și etern.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Gânduri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

16 răspunsuri la Cățelul

  1. Stefania zice:

    Doamne, ce mult ma regasesc eu in postarea ta Rognar, parca m-ai descrie pe mine, mai putin in ce priveste relatiile amoroase. Si eu ma atasez foarte repede si trainic de orice. Deseori ma simt ca un catelus maidanez care atunci cand cineva ii ofera alinare si mangaiere ii ramane credincios pentru totdeauna si chiar de-l alunga cineva, el tot poposeste pe „pragul” casei lui, fara sa bata la usa, in semn de recunostinta.

    O seara minunata iti doresc Ragnar! 🙂

    Apreciază

  2. Pingback: parfumul zeiţei ciocolată « Rokssana's Blog

  3. Mă întreb câți bărbați pot ajunge cu sinceritatea atât de departe..jucării, obiecte mărunte, iubite. Ziceam odată că ești arogant. Ești un copil minunat!
    Fiul meu cel mic- are treizeci de ani- păstrează hârtia de un dolar pe care i-am dat-o când a plecat prima oară de acasă.
    Lângă calculator, mă privește simpatic un cosaș- este printre primele lui jucării.
    O să ocup spațiu cam mult, dar nu pot să nu spun că, într-un geamantan, am adunat cele mai dragi „mărunțișuri „ care-mi vorbesc despre copiii mei, copii.
    Seară frumoasă!

    Apreciază

  4. cami zice:

    să spunem că, într-un fel sau altul, mă regăsesc şi eu. dar eu merg pe ideea de „a iubi atât de mult”, nu pe „teama de abandon”…

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Da, acel paragraf trebuia completat. Acolo era o observație al cărei scop era să afirme tocmai contrariul. N-a ieșit prea bine. 🙂 Nu mi-e teamă să trăiesc singur, chestia este că asta nu durează prea mult. Întotdeauna mă prinde o ea în mreje. 🙂

      Apreciază

  5. Pingback: Ciocolată | innerspacejournal

  6. Pingback: Un mesaj de la Codobatura albă. « Tu1074's Blog

  7. Pingback: Folderul – 2 « Ioan Usca

  8. rokssana zice:

    vei invata poate sa nu te atasezi nici de obiecte si nici de oameni…de abia atunci vei fi liber

    imagineaza-ti ca poti pierde totul intr-o clipa,doamne fereste! , ce s-ar intampla?

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Păi, am o asigurare completă a cărei valoare este mai mare decât cea a casei și bunurilor. :mrgreen: Desigur, ea și motanul au o valoare neprețuită, dar am și pentru acest caz o variantă. Probabil, mi-aș abandona această viață și aș întemeia o sectă. M-aș îmbrăca cu un sac și aș începe să predic Cuvântul. Mă rog, mai există și o altă variantă, complet opusă celei anterioare, dar asta e altă poveste. Nu mă pot pronunța asupra unor lucruri netrăite. Ceea ce cred că voi face și ceea ce voi face efectiv pot fi două noțiuni diferite în realitate.

      Apreciază

  9. Theodora zice:

    Ma regasesc partial 🙂

    Apreciază

  10. Pingback: De necrezut: Tokes solicita parlamentarilor europeni sa ia masuri impotriva romanizarii din Transilvania « Hai ca se poate!

  11. Pingback: Unnatural hobby « Silence's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s