Trecutele iubiri – Partea a III-a: Nicole

Șapte – aceasta se pare că este cifra magică, în cazul meu. Doar despre șapte fete/femei se poate afirma că au însemnat cu adevărat ceva în viața mea. Doar despre șapte se poate spune că le-am iubit, și (după cum am mai spus), într-un fel, încă le mai iubesc pe toate.

Cea de-a treia femeie care a lăsat urme în amintirile mele, a fost Nicole. Am cunoscut-o în primul an de facultate, la construcții, în 1995. [Ca o paranteză aici – cred că majoritatea cititorilor mei au înțeles până acum faptul că termenul „construcții” reprezintă de fapt un eufemism pentru adevărata mea ocupație. Dacă nu, atunci aflați astăzi.] Erau numai șapte fete în acea grupă, iar Nicole era una dintre ele. O fată slăbuță și visătoare, cu șase luni mai mare decât mine și care avea părul lung de culoarea grâului copt, fără să fie vopsit, și ochii albaștri. Era cea mai înaltă dar și cea mai frumoasă fată din acea grupă (asta, bineînțeles, după opinia mea lipsită de obiectivitate).

Când am început facultatea, veneam după o serie de relații pasagere, de care nu sunt foarte mândru. După despărțirea de Alma, am trecut printr-o perioadă în care sentimentele sexului feminin nu mă interesau câtuși de puțin. În acea vară, părul începuse din nou să-mi crească, iar jacheta mea de piele devenise un accesoriu aproape permanent. Aspectul fizic era combinat cu o atitudine nepăsătoare, părând mereu că mă gândesc la altceva; lucru pe care mi l-au reproșat și profesorii. Bineînțeles, spre uimirea acestora eram capabil să reproduc ad-litteram tot ceea ce spuseseră în ultimele minute. Pe acest fundal, faptul că toate cele șapte fete erau îndrăgostite de mine (așa cum îmi va fi dezvăluit ulterior) nu era o surpriză prea mare; nici faptul că aleasa mea a fost cea mai atrăgătoare dintre ele.

Nu eram prea vorbăreț pe atunci, preferând un comportament misterios punctat cu priviri aproape inexpresive, lucruri care observasem că au un succes inexplicabil la fete. În rarele momente în care purtam o conversație, mai ales cu ea, spuneam doar chestii ambigue, lăsând loc de interpretare. Era noiembrie deja, când observasem că Nicole roșea ușor atunci când se întâmpla ca privirile să ni se întâlnească. Eram mai mereu prin preajma ei, iar acum apăruseră primele semne că tacticile mele începuseră să dea roade. Trebuie să recunosc faptul că ea a fost printre puținele fete pe care le-am curtat a la carte, ca să zic așa. Astfel, la începutul lunii decembrie am invitat-o să ieșim împreună, la o „întâlnire„. Desigur, a roșit înainte să accepte, dar răspunsul a fost cel așteptat. Era o zi de duminică și am ales să mergem într-un parc, iar la plecare ne-am oprit într-o cofetărie care astăzi nu mai există. Spre seară, am condus-o acasă, iar la despărțire am sărutat-o scurt și suav pe buze. Era extrem de emoționată – i-am simțit trupul fremătând precum petalele unei flori gingașe în bătaia vântului. A doua zi, când ne-am revăzut la școală, zâmbetul ei a fost mai frumos decât orice alt lucru de pe această lume. Se îndrăgostea de mine, și eu mă îndrăgosteam de ea.

În acest fel a trecut o iarnă magică, aproape lirică, dacă pot spune așa. Venirea primăverii însă aducea cu ea o propunere imprevizibilă. Nicole mă invita să îi cunosc familia – pe bunica și pe sora ei. Părinții săi muriseră cu ani în urmă, într-un accident auto. Nicio altă fată nu mă mai invitase să-i cunosc familia, așa că evenimentul reprezenta o premieră, una oarecum tulburătoare. Bunica și sora ei m-au plăcut, sau cel puțin asta mi-a spus Nicole. La scurt timp după asta, am chemat-o să-mi cunoască părinții; eveniment despre care mama mea a bătut toba până la Hovjordet („Ragnar a adus o fată acasă!„).
A urmat o vară frumoasă, cu amintiri plăcute, cu plimbări prin parcurile verzi, turul restaurantelor din oraș și câteva vizite la cinematograf. Apoi a venit toamna, aducând cu ea o întâmplare care poate că nu trebuia să aibă loc. Nicole era o fată cuminte, poate chiar prea cuminte pentru gusturile mele, iar explorarea sexualității urma să aibă loc numai și numai după căsătorie. Totuși, m-am purtat cu ea ca un gentleman, fără să o supun la presiuni, chiar dacă gândul căsătoriei era unul situat încă departe de mine. Poate că, la urma urmei, și acest lucru a contribuit la cele întâmplate. Am fost întotdeauna un individ supus dominației simțurilor primordiale, rezistând cu greu tentațiilor din jur.

Legătura noastră s-a încheiat în mod oficial în ziua de trei ianuarie 1997, dar era terminată încă de la sfârșitul lunii noiembrie a anului anterior. Motivul a fost constituit în parte de faptul că, în acea zi de martie am cunoscut-o pe sora ei, frumoasa Christine, slăbiciunea mea, iubirea mea, păcatul meu. Nu a fost o trădare per se în adevăratul înțeles al cuvântului, dar a fost o perioadă aflată sub zodia unui păienjeniș de minciuni. Însă, aceasta este o cu totul altă poveste.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Suvenire. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Trecutele iubiri – Partea a III-a: Nicole

  1. Pingback: Ohne Worte « Ioan Usca

  2. Pingback: “Die Badende” « Gabriela Elena

  3. Pingback: USL a lansat Angajamentul pentru România in zece puncte « Hai ca se poate!

  4. Pingback: Metoda tainică a ascultării interioare | innerspacejournal

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s