Capitolul XLI

*** De la capăt

Motto: „La solitude est très belle… quand on a près de soi quelqu’un à qui le dire.”

Reîntors, după ceva mai mult de un an în capitală, va constata că nimic nu se schimbase. Aceeași atmosferă maladivă, aceiași colegi de serviciu, aceleași sentimente apăsătoare. Plecat în căutarea liniștii sufletești, revenea într-un oraș cenușiu și zgomotos, la fel de mohorât ca atunci când plecase. Cu toate acestea, asta nu-l va împiedica să întocmească unele planuri de viitor, încercând astfel să-și reorganizeze viața.

După divorțul de Charlotte, lui Ragnar îi revenise suma aflată în contul bancar comun, iar în perioada scursă de atunci reușise să mai strângă ceva bani. După revenirea la Oslo, se gândise la posibilitatea achiziționării unei case prin intermediul unui credit bancar. Probabil, era mai vechea sa obsesie legată de noțiunea de a locui prin casele altora. Avea nevoie de un loc stabil, nu mai voia să se mute de ici-colo. A început astfel prospectarea pieței imobiliare. La fel ca în urmă cu trei ani și jumătate, prima sa opțiune va fi o casă la curte. Din nefericire, preturile încă ridicate ale acestora, pretențiile sale asupra zonei unde trebuia să fie amplasat imobilul, precum și dimensiunea sumei care o avea la dispoziție pentru avans îi vor zădărnici dorința. Prin urmare, va trebui să se mulțumească cu un apartament cu două camere situat în vechiul cartier al părinților săi, Frogner, la doar două străzi de fostul lor apartament. Înaintea Crăciunului din acel an era deja mutat acolo.

Drammen, Elise și toate celelalte lucruri rămăseseră în urmă. Totuși, aceasta îl va suna în prima zi a noului an, pentru a-i ura „La mulți ani” și a-l întreba de sănătate. Vor avea o discuție rece, politicoasă, fără vreo urmă de pasiune. „Voiam doar să știu dacă ești bine. Adio, Ragnar,” au fost cuvintele ei de încheiere și totodată ultimele pe care avea să i le adreseze vreodată.

În acea iarnă, își va pierde timpul făcând planuri de răzbunare pe diverse persoane din trecutul său, mai mult sau mai puțin apropiate. Va alcătui până și o „listă neagră„. Desigur, pe aceasta din urmă nu se găsea vreo persoană de sex feminin, având astfel de gânduri negre numai la adresa celor de același gen. Poate că și-ar fi dus la îndeplinire acele planuri, dacă nu i-ar fi stârnit interesul o întâmplare și un personaj neobișnuite.

Încă din prima zi în care se mutase în apartamentul din districtul Frogner, privirea îi fusese atrasă de o vecină de etaj, care locuia la apartamentul aflat vizavi de al său. O femeie trecută de 30 de ani, cu șuvițe blonde, ochi căprui și care se îmbrăca întotdeauna foarte sobru; adică, fără fuste prea scurte și fără bluze decoltate, culoarea dominantă a hainelor ei fiind griul. În acea zi, purta o pereche de cizme negre lungi, niște jeanși gri și un palton negru. Locuia singură cu chirie într-o garsonieră, și divorțase în urmă cu un an, după cum va afla ulterior, fiind puțin cam nesociabilă. O salutase în ziua mutării, iar aceasta nu-i răspunsese și nici măcar nu-l privise. După cum avea să fie informat de către administratorul clădirii, respectiva nu răspundea niciodată la saluturi, deși locuia acolo de un an. Prin clădirile în care locuise, mai întâlnise astfel de persoane nepoliticoase, iar după ce le mai saluta o singură dată și acestea nu-i răspundeau nici atunci, nu mai încerca vreodată asta.

După vreo două săptămâni, venea acasă de la serviciu, când a observat-o pe vecina ursuză că tocmai intra în clădire. A grăbit pasul, pentru a o ajunge din urmă chiar în clipa în care aceasta își căuta cheile prin poșetă, pentru a deschide ușa locuinței. A salutat-o ceva mai tare decât data trecută, privind-o în ochi, iar – surprinzător – aceasta a ridicat privirea și i-a răspuns, deși pe un ton aproape șoptit. „Sunt Ragnar Sigbjørn Sigurdsen, noul dumneavoastră vecin,” a continuat acesta. Femeia tocmai reușise să-și găsească cheile, pregătindu-se să descuie ușa, dar s-a oprit și s-a întors către el, răspunzându-i cu glas scăzut: „Eu sunt Camilla Andersen, îmi pare bine de cunoștință.” După care a deschis ușa, dispărând rapid în apartamentul ei. Acest lucru l-a amuzat pe Ragnar, care a mai adăugat ca pentru sine: „sălbatică mică ce ești, nu obișnuiesc să mănânc oameni,” intrând apoi în locuința sa. Însă, din acea zi, strania ființă necomunicativă de la apartamentul vecin, a început să-i răspundă la saluturi. Asta, spre uimirea și iritarea celorlați vecini, pe care tot nu-i băga în seamă.

*

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Viața lui Ragnar. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s