Trecutele iubiri – Partea a IV-a: Christine (1/2)

Șapte – aceasta se pare că este cifra magică, în cazul meu. Doar despre șapte fete/femei se poate afirma că au însemnat cu adevărat ceva în viața mea. Doar despre șapte se poate spune că le-am iubit, și (după cum am mai spus), într-un fel, încă le mai iubesc pe toate.

Și am ajuns la numărul patru… Dacă povestea cu Elise v-a scandalizat, asta înseamnă că n-ați citit capitolul XVII. Pentru că, din punctul meu de vedere, istoria cu Christine a fost oarecum mai condamnabilă decât cea cu Elise. Aș putea să spun că, dacă aș putea întoarce timpul aș proceda diferit, dar asta ar reprezenta o minciună. Să vedem însă despre ce a fost vorba.

În luna martie a anului 1996, Nicole m-a adus într-o vizită pentru a-i cunoaște bunica și sora, familia ei. Atunci a fost pentru prima oară când dădeam ochii cu Christine, pe când încă nu împlinisem vârsta de 19 ani. Christine era născută în aceeași lună cu mine, cu o zi și șapte ani mai devreme însă. Divorțase de un soț abuziv în noiembrie 1995, după doar doi ani de mariaj și avea o fiică, micuța Frøya, care la acel moment din martie avea un an și jumătate. Când își părăsise soțul, se mutase la bunica ei, temporar, după cum obișnuia să spună chiar ea. Christine era la fel de înaltă ca Nicole, și avea părul lung, vopsit în roșu, fiind chiar mai frumoasă decât sora ei. Desigur, când am văzut-o, culoarea părului ei mi-a atras pe loc atenția, și cred că m-am uitat la ea într-un mod nepotrivit, deoarece mi-a întors o privire tăioasă. Sau așa mi s-a părut atunci. În acea zi rece a începutului de primăvară, era îmbrăcată cu o pereche de pantaloni și o bluză cu mâneci lungi. A fost și singura oară când am văzut-o purtând pantaloni în casa bunicii ei. De atunci încolo, ori de câte ori am mers acolo, purta numai niște rochițe minuscule. Cred că o făcea special.

Către sfârșitul lunii noiembrie, vizitele mele deveniseră aproape zilnice. Când o aduceam pe Nicole acasă de la cursuri după-amiaza, Christine era întotdeauna acolo. Într-o zi de vineri, o adusesem pe Nicole, ca de obicei, iar acasă nu era decât Christine și fiica ei, bunica lor fiind plecată într-o vizită. Frøya dormea. La scurt timp după ce am intrat în casă, Christine a anunțat-o pe Nicole că o sunase o prietenă de-a ei, care-i transmisese că dorește să vorbească urgent cu ea. Nicole mi-a spus că se duce până la acea prietenă, care locuia în apropiere, și va reveni imediat, lăsând-o pe Christine să-mi țină companie între timp.

Stăteam pe fotoliu, în camera de zi. La scurt timp după ce plecase Nicole, sora ei, care era aparent ocupată cu ceva, a intrat în cameră și s-a îndreptat către bibliotecă. Ajunsă acolo, s-a aplecat chipurile să caute ceva pe raftul de jos, moment în care rochia foarte scurtă i s-a ridicat, dezvăluindu-mi o imagine senzuală.

„Te-ai uitat bine?„, m-a întrebat pe neașteptate, fără să se ridice încă de acolo. Deși am simțit că-mi ia fața foc, am avut curajul să-i răspund, “Nu, mai stai așa puțin.” S-a ridicat deodată și a pășit apăsat către mine, privindu-mă fix. Sincer, am crezut că o să mă pleznească, și mi-am plasat strategic brațul stâng pentru a para lovitura. Mă gândeam deja: „Prostule! De ce naiba ai zis asta?! Acum o să-i spună lui Nicole. Cum o să-i explici de ce te-ai uitat la fundul lui sor-sa? Ești terminat!” Când a ajuns în fața mea, s-a oprit pentru o clipă, după care mi s-a așezat în brațe, într-o poziție extrem de…delicată. M-a sărutat voluptuos, după care m-a întrebat: „Asta voiai?” Mă rog, a făcut mai mult decât să mă sărute, moment în care am întrerupt-o, în primul rând, pentru că era nebună – adică, Nicole trebuia să apară din clipa în clipă, iar ea nu-și putea ține mâinile acasă. „Nu putem face asta. Nu câtă vreme sunt cu sora ta,” i-am spus. „Bine, cum vrei tu. Dar să știi că nu o să te aștept o veșnicie,” mi-a răspuns.

După ce s-a întors Nicole, am mai stat puțin și apoi am inventat o scuză pentru a pleca acasă. Mereu m-am întrebat dacă a bănuit ceva în acea zi sau dacă a simțit cumva parfumul surorii sale impregnat în hainele mele. În următoarea lună, am devenit un mincinos, deseori fabricând motive pentru a nu o însoți acasă sau plecând de acasă cu amicii seara, la ora la care știam că mă sună ea de obicei. Teoria mea era că, dacă voi crea o senzație de răceală, o voi determina să se despartă de mine, suferind astfel mai puțin dacă separarea venea la ideea ei. Într-o zi, spre sfârșitul lunii decembrie, m-a întrebat ce se întâmplă, dacă o evit în mod intenționat. Am spus că nu, desigur, insistând că am avut multă treabă în ultima perioadă, dar cred că a văzut în ochii mei că o mințeam. Ceea ce cred că a pus capac, a fost faptul că am hotărât să plec la țară cu două zile înainte de Crăciun, întorcându-mă abia în ziua de 30 decembrie. Bineînțeles, s-a supărat că am stat atât de mult. După o petrecere de revelion puțin bizară, împreună cu ea și alți colegi de facultate, m-a anunțat că „trebuie” să vorbim. Pe trei ianuarie, în urma unei discuții tulburătoare, îmi spunea că poate avem nevoie de o pauză, pentru a reconsidera relația noastră. Nu am contrazis-o niciun moment, fiind de acord cu toate afirmațiile ei. Acest lucru cred că i-a confirmat gândurile pe care le avea anterior, ducând în cele din urmă la separarea definitivă. Totuși, abia prin februarie, îmi spunea în mod oficial că s-a terminat, că nu vede la mine nicio dorință de a repara lucrurile, etc.

Ce s-a întâmplat în continuare, chiar începând cu a doua zi de după discuția cu Nicole, voi relata într-o a doua parte, ce va fi publicată către sfârșitul acestei săptămâni.