Trecutele iubiri – Partea a IV-a: Christine (2/2)

nsbn&nsbn&nsbn&nsbn&nsbn&nsbn&amp***nsbn&nsbn&nsbn&nsbn&
În aceeași zi, în care aveam acea discuție cu Nicole, sora ei se muta împreună cu fiica ei într-un apartament cu două camere. Mă rog, îl închiriase și îl pregătise deja din decembrie, dar voise să-și petreacă sărbătorile cu familia. Bineînțeles, îmi dăduse telefonul de acolo, iar pe patru ianuarie, pe la cinci seara, când știam că este acasă, am sunat-o. Când m-a invitat să trec pe la ea în acea seară, inima a început să-mi bată nebunește. Am numărat minutele până la ora zece, când trebuia să ajung la ea. Părinții mei știau că voi pleca la discotecă, unde, de obicei, stăteam până dimineața.

Pe drum, am cumpărat de la o țigancă zâmbitoare unsprezece trandafiri roșii; niște flori cam scumpe, îmi amintesc, în pofida amabilității vânzătoarei. Când am ajuns în fața blocului în care locuia, pulsul a început din nou să-mi crească, atingând culmi periculoase atunci când am sunat la interfon și i-am auzit vocea întrebând „cine este?„. Pe măsură ce urcam scările spre etajul doi, am încercat să-mi controlez emoțiile, care atinseseră paroxismul, cu câteva exerciții de respirație. Mi-a deschis ușa, încă de când eram la câțiva metri de aceasta, afișând un zâmbet absolut minunat. A încuiat ușa în urma mea, iar după ce s-a întors, s-a repezit spre mine pe neașteptate. Am scăpat trandafirii din mână, aceștia sfârșind prin a fi călcați în picioare. Așa după cum cred că v-ați obișnuit, nu voi descrie ce a urmat în continuare, deoarece am mai spus că acest blog nu va deveni ceva asemănător unei cărți de Sandra Brown. Ar putea, dar nu se va întâmpla. Voi spune doar că, spre dimineață am plecat către casă; cu primul metrou, deoarece mă sărăciseră florile.

Așa a început… Nu știu, o pot numi o poveste de iubire, deși era o atracție animalică, ceva aproape neomenesc. Unii ar putea-o numi dragoste la prima vedere, deoarece, așa cum mi-a mărturisit ulterior, încă de când m-a văzut în acea zi rece de martie, a fost atrasă într-un fel irezistibil și inexplicabil de mine. Se simțea vinovată pentru asta, dar adormea greu nopțile, cu gândul la mine, și încerca să mă provoace pentru a vedea un semn că și eu sunt atras de ea. Păi, eram, dar având în vedere circumstanțele, un prim pas din partea mea era imposibil.

Anul 1997 a trecut foarte repede, printre după-amieze și nopți petrecute la ea acasă, de cele mai multe ori sub acoperirea că merg cu prietenii la discotecă sau în vreo excursie de weekend. Adică, cred că părinții mei se prinseseră că mint, dar se făceau că nu pricep. Uneori, în zilele săptămânii, îmi telefona și-mi spunea să nu trec pe la ea, deoarece o vizitează sora ei. Nicole nu a știut niciodată despre noi, sau cel puțin așa cred. În cele din urmă, fantomele trecutului au fost prea puternice. Ar fi putut să-i spună despre noi, dar Nicole era o ființă sensibilă, și posibila presupunere că relația cu Christine s-a consumat în perioada în care eram împreună cu ea, putea să aibă efecte nedorite.

În prima jumătate a lunii ianuarie 1998, a avut loc o întâmplare nostimă pe moment, dar care mi-a născut o serie întreagă de gânduri negre. De o perioadă oarecare, vizitele mele nu erau numai nocturne, petrecându-se și atunci când soarele era pe cer. Nu ne mai feream de cea mică. Pe acest fundal, într-o zi de la începutul lunii ianuarie, fiica ei, Frøya, mi-a spus „tata„. Ne-am amuzat teribil amândoi în acea zi, însă ulterior asta m-a pus pe gânduri. Aș putea minți, și să spun că n-a fost teama de responsabilitate, dar adevărul este că m-am imaginat în rol de tată, și am constatat că nu eram pregătit pentru asta. Nu a fost numai asta – m-am temut și de o eventuală întâlnire cu Nicole sau că Frøya va spune ceva despre mine, în prezența acesteia.

După vreo săptămână de la acest eveniment, în data de 16 ianuarie, am avut o discuție lungă cu Christine, precedată de un mic discurs ținut de mine; în principal, despre viitorul nostru, despre sora ei și dacă putem continua fără să-i spunem despre noi și, mai ales, ce s-ar întâmpla dacă ar afla. A plâns în acea zi, dar nu pentru că doream să pun capăt relației noastre, ci mai mult pentru că nu avea curaj să-i spună lui Nicole. Dar a considerat și ea că este mai bine să ne despărțim. Sau, cel puțin, asta mi-a spus. Am plecat în acea zi de la ea având o senzație bizară, de parcă o greutate mi se așezase pe umeri. Am simțit că am făcut un lucru rău, deoarece atunci când am stat de vorbă cu ea, nu i-am spus nimic despre temerile mele legate de Frøya, preferând să mă folosesc de factorul Nicole. Vina aceasta mă apasă încă și astăzi. Nu voi uita niciodată cum ochii ei albastru-verzui s-au umplut deodată cu lacrimi, atunci când a înțeles că voiam să ne despărțim. M-am simțit ca un ticălos atunci, și am intenționat să dau înapoi, dar am rezistat impulsului de moment, ducându-mi ticăloșia până la capăt. Însă, uneori, întrebarea „și dacă…?” îmi mai dă târcoale…

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Suvenire. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s