Genealogia minciunii

Mai întâi o scurtă introducere: când am început să scriu această postare, nucleul său era format de ideile conținute de textul de la al treilea paragraf încolo. Cumva, pe parcurs, am divagat, ajungând la noțiuni teologice destul de întortocheate și sensibile chiar. Însă, pe viitor, mă voi abține de la acest gen de lucruri, nepotrivite cu direcția blogului meu.

Potrivit istoriografiei iudeo-creștine, prima minciună a fost rostită de către șarpe; acesta spunându-i femeii că nu va muri, dacă mănâncă din fructul oprit. Șarpele, o creatură confundată ulterior în mod eronat de creștinism cu un personaj cu o existență controversată, satan, cu toate că, din textul biblic ebraic este neîndoielnic faptul că șarpele din Geneza este un simplu șarpe1. Dacă șarpelui îi erau șoptite însă sugestii de către satan, păi… Aici apare întrebarea problematică: există satan2, substantivul comun ebraic devenit ființa care întruchipează răul absolut? Nu se desprinde de nicăieri din textul ebraic sau din Septuaginta, noțiunea că satan ar fi un înger răsculat împotriva Creatorului. Ideea este sugerată numai de către unele texte iudaice apocrife, necanonice, fiind preluată apoi de canonul creștin, care însă n-a preluat și textele respective (precum Cartea lui Enoh). Părerea mea este că satan nu există, în pofida afirmației lui Baudelaire: „Mes chers frères, n’oubliez jamais, quand vous entendrez vanter le progrès des lumières, que la plus belle des ruses du diable est de vous persuader qu’il n’existe pas.

Și totuși femeia nu a murit atunci… Nici bărbatul, de altfel. Mai degrabă, prima minciună a fost rostită de Cain, în capitolul 4 din Geneza, versetul 9: „Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: ‘Unde este Abel, fratele tău?’ Iar el a răspuns: ‘Nu ştiu! Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?‘” Sau, dacă interpretăm doar pe baza textului scris, deși aici intru pe un teritoriu sensibil, Dumnezeul biblic a rostit prima minciună, chiar dacă a avut scopul nobil de a păstra inocența omului, spunând: „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Geneza 2:17). Știm că nu a fost așa, pentru că cei doi nu au murit în acea zi. S-ar putea spune că, mâncând fructul interzis au devenit muritori, fiind nemuritori până atunci, dar din afirmația ulterioară a lui Dumnezeu, „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci.” (Geneza 3:22), nu se deduce că omul era deja muritor? Complicată teologia asta, nu-i așa?

Indiferent cine a fost persoana care a spus prima minciună, faptul că minciuna reprezintă o încălcare a principiilor Căii de urmat în viață, este un lucru indubitabil. Însă câte ființe umane pot afirma că nu au mințit niciodată în viață, fie măcar ascunzând un adevăr prin omisiune deliberată? Dacă aș spune că niciuna, nu cred că aș rosti o falsitate. Scuza pe care o aducem în sprijinul nostru, este aceea că sunt minciuni și minciuni; unele ceva mai nevinovate și altele foarte grave. În continuare, să analizăm trei exemple definitorii pentru cazurile de mai sus.

Mai întâi, un părinte își minte copilul, spunându-i că, în seara de 25 decembrie, un personaj cu barbă albă și un costum roșu vine și-i așază cadouri sub brad. Oricum am încerca să definim acest lucru, este o minciună. Adevărat, una nevinovată, dar o minciună.

Apoi, o femeie îl vede, în timp ce mergea pe stradă, pe soțul unei bune prietene sărutându-se lasciv cu o altă femeie, dar alege să nu-i spună prietenei sale despre acest lucru. Aceasta este o minciună prin omisiune, atâta timp cât persoana care cunoaște adevărul stă de vorbă cu prietena sa și nu-i spune nimic despre asta. Se pot aduce numeroase argumente, mai mult sau mai puțin îndoielnice, pentru justificarea motivelor acestei minciuni prin omisiune, dar minciuna este minciună.

Ultimul caz, o persoană care depune mărturie la tribunal, minte cu privire la implicarea unei alte persoane într-o acțiune infracțională, determinând condamnarea acesteia la închisoare. O minciună extrem de gravă, care afectează în mod ireversibil viața altei ființe umane. Chiar dacă ireversibilitatea s-ar putea aplica și primelor două cazuri, consecințele acestei din urmă minciuni sunt în mod categoric cu mult mai vătămătoare.

S-ar părea astfel că, în anumite cazuri, putem minți sau că minciuna este calea cea mai bună de urmat. Decizia de a spune sau nu adevărul aparține fiecărei persoane în cauză. Uneori, alegerea celei mai bune variante este dificilă. Alteori, se întâmplă ca, după un interval de timp, să constatăm că alegerea minciunii a fost o eroare și să încercăm repararea acestui lucru prin aducerea adevărului la lumină. Câteodată însă acest lucru este tardiv, aflarea adevărului nemaiavând vreun efect reparatoriu asupra cauzei respective. Însă nimeni nu a susținut că viața e ușoară. Trebuie să trăim cu alegerea făcută și, eventual, să învățăm din greșeli, ca în viitor să alegem mai bine.

Imaginați-vă o lume în care toți oamenii spun numai și numai adevărul. Chiar și la întrebări precum „mă mai iubești?„, „ți se pare că sunt gras(ă)?„, „te căsătorești cu mine pentru banii mei sau…?„, „m-ai înșelat vreodată?” etc. Ar fi război, vă spun, război. Minciuna face parte din viața noastră, oricât am încerca să negăm acest lucru sau să ne ferim să mai mințim. Mințim pentru a le proteja naivitatea copiilor noștri, pentru a-i feri pe cei dragi de un adevăr dureros, ne mințim pe noi înșine câteodată sau pur și simplu mințim pentru a le face rău altora, dar mințim.

Note:
1. Șarpe = נחש, nahaș; același cuvânt fiind folosit în mai multe locuri în Biblie; Iov 26:13 – „Suflarea Lui înseninează cerurile şi mâna Lui străpunge şarpele fugar„; aici, având de fapt semnificația de hipopotam sau căluț de mare – נחש ברח, nahaș bariah; bariah însemnând încovoiat, nu fugar. Ecclesiastul 10:11 – „Dacă şarpele [נחש, nahaș] muşcă înainte de a fi descântat, atunci descântătorul nu are nici un folos;” în mod clar, Ecclesiastul vorbește despre un simplu șarpe. Isaia 27:1 – „În ziua aceea Domnul se va năpusti cu sabia Sa grea, mare şi puternică, asupra leviatanului, a şarpelui care fuge [נחש ברח, nahaș bariah], asupra leviatanului, a şarpelui încolăcit [שחנ ןתיול, nahaș oglthun], şi va omorî balaurul cel din Nil„; aici pare să însemne crocodil. Isaia 65:25 – „Lupul va paşte la un loc cu mielul, leul va mânca paie ca boul şi şarpele [נחש, nahaș] cu ţărână se va hrăni. Nimic rău şi vătămător nu va fi în muntele Meu cel sfânt, zice Domnul„; cu trimitere directă la șarpele din Geneza. Amos 9:3 – „De se vor ascunde dinaintea ochilor Mei în fundul mării, voi da poruncă şarpelui [נחש, nahaș] şi îi va muşca„; din nou, probabil este vorba despre un șarpe de mare sau o creatură marină asemănătoare.

2. Satan = הַשָּׂטָן, ha-Satan; în această formă, cuvântul ebraic are semnificația de „acuzatorul” sau „adversarul„, „ha” fiind articolul hotărât. Cu această semnificație se găsește în Numerii 22:22, 1 Samuel 29:4 (Cartea întâia a Regilor 29:4), Psalmul 109:6 (108:5). În forma „ha-Satan” este menționat de 13 ori de textul masoretic, în două cărți ale Bibliei Iudaice: Iov 1–2 (de zece ori), Zaharia 3:1–2 (de trei ori).
Satan, fără articolul hotărât, este utilizat de zece ori, dintre care de două ori este tradus „diabolos” în Septuaginta și „Satan” sau „diavolul” de bibliile creștine:
1 Paralipomena 21:1, „Atunci s-a sculat Satana [הַשָּׂטָן ha-Satan] împotriva lui Israel„;
Psalmul 108:5 (109:6 în textul masoretic) „Pune peste dânsul pe cel păcătos şi diavolul [הַשָּׂטָן ha-Satan] să stea de-a dreapta lui.”
Celelalte opt exemple, unde este folosită forma „satan” (שָּׂטָן – satan), fără articolul hotărât, sunt traduse de versiunile creștine drept „adversar„, „potrivnic” sau „vrăjmaș„, fiind vorba aici despre oameni sau îngeri trimiși de Dumnezeu:
Numerii 22:22, „Iar mânia Domnului a fost stârnită, deoarece a plecat; Iar îngerul Domnului a stat în calea sa ca un adversar [שָּׂטָן – satan] pentru el.” [„Iar îngerul Domnului s-a ridicat ca să i se împotrivească [שָּׂטָן – satan]” – Septuaginta; termenul lipsește din traducerile românești, care diferă de textul masoretic și de Septuaginta aici];
Numerii 22:32 „Eu am ieşit să te împiedic [שָּׂטָן – satan]”;
1 Samuel 29:4 [Cartea întâia a Regilor] „Dă drumul omului acestuia să se ducă să şadă la locul lui pe care i l-ai hotărât tu şi să nu mai meargă cu noi la război pentru ca să nu se facă în război vrăjmaşul [שָּׂטָן – satan] nostru„;
2 Samuel 19:22 [Cartea a doua a Regilor] „Fiii Ţeruiei, ce este între mine şi voi? a zis David, şi pentru ce vă împotriviţi [שָּׂטָן – satan] voi astăzi mie?„;
1 Regi 5:4 [Cartea a treia a Regilor] „Acum însă Domnul Dumnezeul meu mi-a dăruit odihnă din toate părţile; n-am nici potrivnic [שָּׂטָן – satan], nici alte primejdii„;
1 Regi 11:14 [Cartea a treia a Regilor] „Şi a ridicat Domnul un vrăjmaş [שָּׂטָן – satan] împotriva lui Solomon, pe Hadad Idumeul, viţă de rege din Edom„;
1 Regi 11:23 [Cartea a treia a Regilor] „Apoi a mai ridicat Dumnezeu împotriva lui Solomon încă un vrăjmaş [שָּׂטָן – satan], pe Rezon, fiul lui Eliada, care fugise la Hadad-Ezer, regele din Ţoba„;
1 Regi 11:25 [Cartea a treia a Regilor] „El a duşmănit [שָּׂטָן – satan] pe Israel în toate zilele lui Solomon„.
În Septuaginta (secolul III Î.Hr.) termenul ebraic „ha-Satan” din Iov și Zaharia este tradus prin cuvântul grec „diabolos” (defăimător), același cuvânt folosit în Noul Testament și din care provine termenul diavol. Acolo unde satan este folosit pentru a indica inamicii umani în Biblia Iudaică, precum Hadad Edomitul și Rezon Sirianul, cuvântul este lăsat netradus și transliterat în greacă drept „satan„.
Talmudul iudaic (200-500 A.D.) îl menționează pe satan în mai multe locuri. Peste tot, satan este un reprezentant al lui Dumnezeu, fără a avea o existență independentă (similar cu malakim, mal’ak sg., așa-zișii îngeri). Uneori, satan este confundat cu diverși demoni, precum Asmodai. Comentând Cartea lui Iov, rabinii își exprimă chiar simpatia pentru satan, spunând că treaba lui era să „spargă butoiul, fără să verse vreun pic de vin.”
În literatura cabalistică (secolele XI-XIII A.D.) și cea hasidică (secolul al XVIII-lea A.D.), satan este considerat un reprezentant al lui Dumnezeu, a cărui menire este aceea de a tenta omenirea spre a păcătui și apoi de a-i acuza pe păcătoși, pârându-i Domnului. Însă, în sinea sa, satan speră că noi vom rezista tentației.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Digresiuni. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Genealogia minciunii

  1. Pingback: Înapoi acasă | innerspacejournal

  2. elaroseni zice:

    Oricum, io zic: ochii spun multe oricât ar încerca cineva să ia o faţă de sfânt şi să aibă o privire de înger! Tre’ doar să fii atent! 🙂

    ai muncit ceva! 🙂

    Apreciază

  3. Pingback: “like” my poems | absolut obişnuit

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s