Trecutele iubiri – Special: Lene

Atunci când am alcătuit lista cu fetele/femeile care au avut un impact deosebit asupra vieții mele, am exclus-o în mod deliberat pe roșcata mea fantomatică; cea care încă îmi mai bântuie câteodată visele. Am făcut acest lucru, considerând că am spus destule despre ea în postările anterioare, dar având în vedere descrierea trecutelor iubiri, mi-am revizuit poziția, deoarece procedând astfel nu a fost corect față de ea, față de amintirile mele. Ea ar fi cea de-a opta dintre cele enumerate anterior și, poate, cea a cărei influență asupra formării personalității mele a fost cea mai mare. Pot spune că am iubit-o, dar a fost vorba mai mult de nebunie decât de iubire. Ea este, după cum se pare, motivul fascinației mele față de roșcatele naturale și nu acea așa-zisă predispoziție genetică a majorității bărbaților către asta. Nu am vorbit niciodată foarte deschis despre natura relației noastre, deoarece suntem rude. Ea este verișoara primară a mamei mele, adică îmi este un fel de mătușă de la văr. Legal, nu este nicio problemă; moral și din punctul de vedere al bisericii însă…

O știu pe Lene (pe numele ei real, Elena S.) din totdeauna; era deja acolo atunci când am început să înțeleg lumea înconjurătoare. Cred că, pentru fiecare bărbat a existat o astfel de fată – fiica vecinilor sau poate o rudă mai mult sau mai puțin îndepărtată, care era mereu aproape. O fată cu care am avut o legătură magică în copilărie și în adolescență. Și, cum se întâmplă întotdeauna cu acest gen de relații, undeva pe parcurs magia dispare și legătura se pierde, din varii motive. Ulterior, pe măsură ce străbatem cărarea vieții, vom constata poate că amintirea acelei fete este tot acolo, iar sentimentele noastre față de ea sunt chiar mai puternice decât au fost vreodată. Analizăm fiecare relație prin prisma amintirilor translucide despre acea fată aproape perfectă, iar astfel imaginea ei ne pare mai strălucitoare ca oricând. Chiar dacă în realitate, probabil, nu a fost așa. Nu știu, poate că reprezintă doar o reminiscență a copilăriei și adolescenței pierdute. Un regret inutil a ceea ce ar fi putut să fie, a ceea ce a fost pierdut pentru eternitate. Poate că acesta este și cazul meu cu Lene.

Nu-mi amintesc când a fost ultima oară când am stat cu ea de vorbă în voie, dar cred că a fost în anul 1997. Iar asta a fost cu foarte multă vreme-n urmă. Aveam douăzeci de ani pe atunci, iar ea avea optsprezece. (Când am spus în „Viața lui Ragnar” că era mai mică cu un an și jumătate, am făcut-o din motive „artistice„. În realitate, este născută în aceeași lună cu mine, cu doi ani mai târziu.) Îmi lipsesc câteodată acele discuții cu ea… Știindu-ne de atâta timp, conversațiile noastre erau lipsite de acea stare ușoară de încordare existentă în discuțiile cu alte fete. Nici nu aveam nevoie de un subiect, dialogul se crea de la sine.

După 1997, vizitele mele la țară au devenit din ce în ce mai scurte. Iar de cele mai multe ori, nici măcar nu reușeam s-o văd. După terminarea liceului, s-a angajat în orașul aflat la 28 de kilometri de localitatea noastră de origine. Ambițiile sale au fost mereu mărunte. Nu a dorit altceva decât să fie o femeie așa cum a învățat de la mama și de la bunica ei: soție și mamă. Uneori, căutând prea mult un iluzoriu suflet pereche, preferând o femeie educată și sofisticată, subestimăm potențialul unei astfel de femei simple de a ne izbăvi.

Anul 2010 a fost ultima oară când am văzut-o. Era în curtea părinților săi, cu băiețelul ei. Ne-am salutat de la distanță, fără să schimbăm vreo vorbă. Nu a mai venit ca altădată la bunicii mei, să mă vadă – un semn limpede al sfârșitului poveștii magice. Cu toate acestea, încă mai sper, deși nu știu la ce anume… Își construiește o casă, în spațiul care era liber între casa părinților ei și gardul casei bunicilor mei. Chiar dacă vizitele mele la Hovjordet au ajuns să se reducă la una singură pe an, încă mai sper că o voi prinde într-o zi, să vorbesc cu ea ca în trecut.

Îmi amintesc de veșnicele ei fuste albe, care-i ascundeau picioarele și mai albe numai până la genunchi. Îmi amintesc de zâmbetul ei fermecător și de buzele ei roșii și calde. Îmi amintesc de râsul ei cristalin și de felul în care îi tresăltau sânii ei albi și pistruiați când râdea… Nu este o iluzie, nu este un vis, este la fel de reală ca mine și ca tine, cititorule, tu care ai avut răbdarea să citești până aici. Este acolo, în localitatea bunicilor și părinților mei; schimbată poate, dar este acolo. Și nu mă pot abține să nu mă întreb: m-a uitat cu adevărat sau mai este ceva în mintea ei despre noi? Intenționez să aflu într-o zi.

La final, vreau să adaug că sunt perfect conștient că am ridicat-o pe un piedestal pe care nu ar putea ajunge niciodată. Imaginea ei din mintea mea e doar un vis, o amintire înfrumusețată de noțiunile vagi stocate de subconștient, dar este visul meu. Ea este unul dintre lucrurile care putea să mi se întâmple, dar forța imprevizibilă a destinului orb l-a zădărnicit. Dar întrebarea „ce-ar fi fost dacă…?” va rămâne veșnic pe buzele mele.

* Aici se încheie seria dedicată „trecutelor iubiri”. Dacă și când vreuna dintre fostele mele iubiri va fi menționată pe acest blog, va fi ceva întru totul întâmplător și succint. Asta, ca să nu fiu acuzat că reciclez la nesfârșit aceleași idei anoste. Oricum, ce era mai potrivit pentru a încheia acest an, decât un material despre roșcata mea eternă?

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Suvenire. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Trecutele iubiri – Special: Lene

  1. Pingback: 2012 | innerspacejournal

  2. Pingback: Ştim: e ultima zi din an :) | absolut obişnuit

  3. Pingback: Revelionul bloggerilor (Kriminalroman) – 3 « Ioan Usca

  4. Pingback: Sunteţi gata? « Gabriela Elena

  5. Pingback: La multi ani 2012! « Hai ca se poate!

  6. Pingback: norul rosiatic « Rokssana's Blog

  7. Pingback: Din scrisorile lui Valeriu Gafencu – 5 | innerspacejournal

  8. Pingback: Ce bine că uităm! Ce păcat că nu ţinem minte! « Gabriela Elena

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s