Mica sirenă

Această postare este despre violență – despre violența împotriva femeii. Din nefericire, există și astfel de persoane pe această lume: bărbați care-și lovesc partenerele de viață. S-o lovești pe cea pe care, la un moment dat, se presupune că ai iubit-o… Gestul este atât de barbar, încât singura faptă asemănătoare care-mi vine în minte, este cea prin care niște bestii umane au distrus Mica sirenă din Copenhaga. Un sacrilegiu! O terfelire a ceea ce a mai rămas din ceva ce a fost odinioară numit iubire.

Violența de orice fel mă dezgustă, și din această cauză am ajuns să nu mai pot urmări filmele care conțin violență gratuită. Este o realitate a lumii înconjurătoare, știu asta, dar motivul pentru care renunț la vizionarea materialelor brutale este dat de senzațiile puternice de furie și neputință ce iau naștere în mine. Un paradox, poate, dar vechea zicală, „violența naște violența„, este adevărată. Pentru că, uneori, acesta este singurul limbaj pe care-l înțelege un monstru biped.

Se întâmplă deseori să asist la scene în care un bărbat agresează verbal o femeie în public. Nu mă implic (iar acest lucru se datorează pățaniei unui amic, care a făcut asta și a sfârșit apostrofat și împins cu brutalitate atât de el, dar mai ales de către ea), dar privesc din când în când în ochii femeii pentru a vedea în aceștia o chemare în ajutor. Inutil de spus că, acest lucru nu se întâmplă niciodată. Însă, asta nu mă împiedică să sper să am vreodată ocazia să văd acel apel și să pot pune întrebarea: „doamnă, aveți nevoie de ajutor?” și în cazul unui răspuns pozitiv să-l văd atunci pe dobitoc, cât de curajos mai este. Am spus cumva că sunt aproape de pragul unui acces de furie în acele clipe? Pe deasupra, umblu mai tot timpul înarmat.

Frații mei degenerați, vă conjur… Priviți-o în ochi, dacă veți ridica vreodată mâna asupra ei. Vedeți teama din privirea ei? Vă simțiți rușinați, acum? Dacă nu, atunci nu meritați să trăiți. Mulțumiți cerului că nu sunt eu Cel care judecă lumea. Desigur, asta în ipoteza în care ar exista Cineva.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Felurite. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Mica sirenă

  1. Pingback: life in pictures – 20 -peretele care canta in ploaie « Rokssana's Blog

  2. lili3d zice:

    Am citit undeva că cea mai bună metodă de a schimba această mentalitate este dezaprobarea din partea semenilor – tot bărbaţi – aşa cum faci.

    Apreciază

  3. Pingback: De la noi la Eminescu – A. Păunescu | innerspacejournal

  4. Pingback: “W” « • Gabriela Elena •

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s