Silentium

Liniștea… Asta este una dintre puținele mele plăceri. Întotdeauna am iubit liniștea, dar rareori am avut parte de ea. Cer oare prea mult? De ce nu avem parte de lucrul pe care ni-l dorim cel mai tare? Sunt înconjurat de atâta gălăgie, încât am ajuns să urăsc din tot sufletul muzica. Muzica altora, desigur. Poate această zarvă neîntreruptă este o pedeapsă venită din partea zeilor nemiloși pentru păcatele mele, nu știu. Ceea ce știu însă cu siguranță este că nu pot să scap de acest tumult ce mă urmărește pretutindeni, iar în unele momente această stare de lucruri pur și simplu mă copleșește.

Există un singur pericol care provine de aici: cel de a ceda, de a-mi pierde mințile. Iar asta nu e deloc bine pentru un om care a cochetat în dese rânduri cu nebunia. Bineînțeles, poate fi socotită o glumă, deoarece pare-se că nebunii nu-și dau seama că sunt nebuni. Numiți-o cum vreți, dar rațiunea îmi dispare în acele puține momente în care sunt aproape de a ceda. Am comis lucruri cumplite în astfel de clipe; monstruoase chiar. Nimeni și nimic nu mă poate opri atunci, iar regretele ulterioare persistente au fost mai inutile decât proverbiala frecție la un picior de lemn. Numai un simptom al unei conștiințe aflată în agonie, care nu a determinat niciodată apariția vreunui îndemn la cumpătare. Problema nu este o lipsă de concentrare, presupun că este vorba despre una de natură chimică, incontrolabilă de către intelect. Pentru că, altfel, pot să stau nemișcat și să privesc în gol ore în șir, netulburat fiind de factori externi. Însă, când zgomotul puternic mă perturbă, ceva se întâmplă în acele clipe și, oricât aș încerca să mă înfrânez, dezastrul se petrece. Numai liniștea mă poate salva, iar liniștea este tocmai cea care-mi lipsește.
Ssst! “Let us be silent, that we may hear the whispers of the gods.”